Anselm de Canterbury
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Sf. Anselm de Canterbury | |
|---|---|
 |
|
| Date importante | |
| Născut/ă | 1033, Aosta |
| Decedat/ă | 21 aprilie 1109, Canterbury |
| Venerat/ă în | Biserica Catolică, Biserica Anglicană |
| Canonizat/ă | 1494 |
| Sărbătoare | 21 aprilie |
| Însemne | Episcop, gânditor, scriitor |
| Alte informaţii | Declarat Doctor al Bisericii în 1720 |
Anselm de Canterbury sau de Aosta (născut în 1033, † 21 aprilie 1109), cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog şi filosof neoplatonist, ieromonah şi sfânt în Biserica Anglicană şi Biserica Catolică. În filosofie e întemeietorul angumentului ontologic, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Deşi numit uneori „din Canterbury” , Anselm era originar din cetatea Aosta, Italia, unde s-a născut în 1033, în Regatul Burgundiei. Aosta se află în Alpii Italieni, în regiunea Valea Aosta, pe actuala frontieră cu Franţa şi Elveţia.
Anselm venea dintr-o familie nobilă, deţinătoare de moşii. Tatăl lui Anselm, Gundulf, era lombard, şi era de o fire violentă. Mama lui, Erenberga, era o femeie pioasă, căreia Anselm îi datorează eduaţia creştină. La cincisprezece ani, Anselm voi să intre în mănăstire, dar nu primi învoiala tatălui său.
Şi-a început educaţia sub tutela benedictinilor din locul natal. După moartea mamei sale cunoaşte o scurtă perioadă de rătăcire, dar, atras fiind de celebritatea abatelui Lanfranc al abaţiei benedictine din Bec, Normandia, Anselm pleacă într-acolo şi devine călugăr în 1060. Va deveni un erudit şi va preda la şcoala pe de lângă mănăstire.
După ce Normandia cucereşte Anglia, Lanfranc devine Arhiepiscop de Canterbury (1063) iar Anselm, în locul acestuia, abate la Bec.
Mai târziu, în 1093, Anselm va fi ales arhiepiscop de Canterbury şi va muri în 1109. Elevul său, Eadmer, va scrie o biografie amplă a lui Anselm, păstrată.
Textele sale celebre, Monologion şi Proslogion, au fost scrise în perioada de la Bec (primul, terminat în 1076 iar al doilea scris în 1077-1078). A mai scris, tot la Bec, De grammatico, De veritate, De libertate arbitrii (între 1080 şi 1085), De casu diaboli (între 1085 şi 1090), Epistola de incarnatione verbi sau De fide trinitatis (1092-1094). Ulterior, la Canterbury, a scris Cur deus homo (De ce s-a făcut Dumnezeu om, în 1098) şi De conceptu virginali et de originali peccato (Despre concepţia imaculată şi despre păcatul originar, în 1099-1100). De asemenea, mai există rugăciuni şi meditaţii, scrisori oficiale.
[modifică] Filosofia lui Anselm
Anselm se încadrează în tradiţia augustiniană specifică epocii (reprezentând chiar punctul culminant al acesteia), fiind influenţat însă şi de Boethius, a cărui autoritate creştea progresiv şi prin intermediul căruia se fac simţite, încă în Monologion, o serie de idei aristotelice. Anselm cunoştea prima parte din dialogul Timaios al lui Platon (până la 53c, tradus şi comentat de Chalcidius), ca şi, foarte probabil, textele areopagitice. Există, de asemenea, în De ce s-a făcut Dumnezeu om, o referire la celebrul argument aristotelic al „bătăliei navale”, pe care Anselm, necunoscător de greacă, putea să-l ştie tot din textele lui Boethius.
[modifică] Raţiune şi credinţă
Preocupat, ca şi predecesorii săi (de exemplu Ioan Scotus Eriugena), de problema raportului dintre raţiune şi credinţă, Anselm încearcă să demonstreze anumite adevăruri ale credinţei, căutând aşa-numite rationes necessariae (raţiuni necesare) pentru acestea. În Proslogion încearcă să găsească astfel de raţiuni necesare pentru existenţa şi natura lui Dumnezeu, după ce în Monologion adusese raţiuni pentru ideea de Trinitate. De ce s-a făcut Dumnezeu om este o încercare similară privind întruparea.
Miza acestor încercări este o punere a raţiunii în situaţii similare ascezei, motiv pentru care textele lui Anselm nu abundă în citate sau referiri biblice cât mai ales în argumentaţii dense, menite a confirma compatibilitatea totală dintre raţiune şi credinţă. Pentru Anselm, argumentum nu înseamnă „argument logic” ci mai degrabă dovedirea cu ajutorul unei experienţe.
În acest fel Anselm încearcă să experimenteze totul, inclusiv existenţa Trinităţii. Toate acestea, fără a considera că nu mai trebuie să rămână nici un mister sau taină în credinţă. El demonstrează că Dumnezeu este treimic dar nu explică modul în care se raportează Persoanele divine una la alta.
Pe de altă parte, Anselm nu confundă demonstrarea (oferirea de „raţiuni necesare”) cu ideea de cauzalitate. Este foarte important, pentru Anselm, doar faptul că adevărurile credinţei pot fi demonstrate, ceea ce nu înseamnă şi stabilirea vreunei cauzalităţi în raportul omului cu Dumnezeu, sau anularea ideii de voinţă liberă.
Raţiunile necesare nu aduc în discuţie necesitatea absolută ci, în termenii lui Boethius, necesitatea condiţionată: dat fiind faptul că omul există, că el a fost creat pentru fericirea eternă, că a căzut prin alegere proprie, era necesară Întruparea; altfel, ea nu ar fi avut loc.
Apoi, trebuie să înţelegem faptul că, pentru Anselm, raţiunile necesare nu aveau rolul de a demonstra lucruri care altfel ar fi putut fi contrazise. El nu porneşte de la îndoială sau nesiguranţă pentru a ajunge să se convingă de adevărul – altfel incert – al unor propoziţii. Demonstrând – în Proslogion – existenţa lui Dumnezeu, Anselm nu porneşte de la afirmaţia că Dumnezeu nu există, pentru a ajunge în final să afirme contrariul. Anselm crede cu tărie, de la bun început, în adevărurile pe care le demonstrează. Altfel spus, el nu urmăreşte să construiască proptele pentru credinţă, ci să exploreze raţional adevăruri în care crede deja, cu scopul întăririi raţiunii însăşi.
Demonstraţiile lui Anselm au rolul unor explorări; el îşi doreşte să vadă ceea ce ştie deja că există. Credo ut intelligam, cred pentru a putea înţelege, este celebra axiomă pe care ne-a lăsat-o Anselm. Sau, pentru a completa: „fides quaerens intellectum” (credinţa căutând înţelegerea), acesta fiind titlul iniţial al Proslogion-ului. Credinţa este condiţia înţelegerii adevărurilor, lipsa credinţei putând însemna un handicap pentru exercitarea corectă a raţiunii.
[modifică] Scrieri
Anselm a scris lucrări filosofice şi teologice. Pe lângă acestea îi sunt atribuite şi o serie de rugăciuni lungi, formulate în vechiul stil patristic latin, precum şi patru sute şaptezeci şi cinci de scrisori.
- Monologion ori Cuvântul dintâi despre fiinţa dumnezeiască sau pilda despre credinţa raţiunii (Monologium de divinitatis essentia sive exemplum de ratione fidei)
- Proslogion ori Cuvântul următor sau credinţa în căutarea înţelegerii (Proslogium sive fides quærens intellectum)
- Gramatica ori Dialog despre gramatică (Dialogus de grammatico)
- Despre adevăr (De veritate)
- Despre libertatea de a alege (De libertate arbitrii)
- Despre căderea diavolului (De casu diaboli)
- Epistola despre întruparea Cuvântului (Epistola de incarcatione)
- De ce Dumnezeu s-a făcut om (Cur deus homo)
- Despre zămislirea feciorelnică şi despre păcatul strămoşesc
- Despre putinţă şi neputinţă
- Despre credinţa treimică (De fide trinitatis)
- Despre purcederea Duhului Sfânt (De processione spiritus sancti)
- Epistola despre euharistie ori Epistola despre jertfirea dospitelor şi azimilor
- Epistola despre tainele Bisericii
[modifică] “Monologion”
În cartea aceasta, Anselm pune înainte argumentul cauzal, preluat de la Platon şi Augustin de Hipona. Anselm spune că tot ceea ce există, are una sau mai multe cauze. Dacă există o cauză, şi numai una, atunci aceasta e Dumnezeu, fiinţa unitară, în care toate îşi au originea. Dacă există mai multe cauze, atunci sunt trei posibilităţi:
- Acestea mai multe depind de unitate;
- Fiecare lucru e auto-cauzat: fiecare e propria sa cauză;
- Fiecare lucru are drept cauză pe toate celelalte lucruri în afară de el.
Prima posibilitate de reduce la ipoteza primară, conform căreia există numai o cauză. A doua posibilitate presupune o forţă pe care ar avea-o toate lucrurile, şi anume forţa de a se auto-cauza. În acest caz toate lucrurile participă la o forţă supremă, ceea ce presupune necesitatea unei cauze primare. A treia posibilitate e absurdă. Dar atunci există o fiinţă care e cauza a toate, şi care e mai desăvârşită decât oricare alta: fiinţa cea mai reală. Şi dacă această fiinţă nu depinde de altele, ci îşi e sa propria cauză, atunci această fiinţă există pentru că există, pentru că e necesară.
[modifică] “Proslogion”
Anselm formulează argumentul ontologic, inspirat din teoria ideilor a lui Platon. Oamenii pot avea diferite calităţi şi desăvârşiri. Or e nevoie de un izvor al tuturor desăvârşirilor. Dumnezeu e cel decât care nu se poate cugeta ceva mai desăvârşit. Când omul se referă la Dumnezeu, formulând atribute, nu face decât o descriere palidă a atributelor lui Dumnezeu. E greşit a spune că Dumnezeu are bunătate şi înţelepciune; el e bunătatea şi înţelepciunea.
Câtă vreme omul are în sine ideea de Dumnezeu, acesta trebuie să existe în mod necesar deoarece o idee care se referă la un Dumnezeu inexistent (sau la unul cu existenţă contingentă) nu este o idee de Dumnezeu.
[modifică] “De ce Dumnezeu s-a făcut om”
Vezi şi articolul principal Cur deus homo.
Prin cartea aceasta, Anselm e primul care a consacrat o lucrare de teologie dedicată mântuirii: astfel creează un nou domeniu în teologie: soteriologia. În acelaşi timp, dezvoltă dogma ispăşirii.
După Anselm, păcatul e o ofensă grea împotriva lui Dumnezeu, care îi dă dreptate acestuia din urmă de a se mânia împotriva omului. Prin păcat, omul răpeşte cinstea lui Dumnezeu. Or dacă Dumnezeu se lasă călcat în picioare de către propria creatură, atunci nu face diferenţă între păcătos şi drept, deci nu poate fi Dumnezeu. Să ierte doar din milostivire nu se poate; să împlinească dreptatea fără milostivire, nici aceasta nu se poate. Dumnezeu trebuie să fie deopotrivă drept şi milostiv. Drept aceea, urmează că păcatul va trebui pedepsit ori reparat printr-o despăgubire (satisfactio), pe care omul trebuie să o dea lui Dumnezeu. Aici Anselm răspunde: nu o pedeapsă, ci o despăgubire. Pe această despăgubire, fie că Dumnezeu şi-o ia singur, fie că omul o dă lui Dumnezeu. Cum?
- Despăgubirea se va face faţă de Dumnezeu, şi nicidecum faţă de diavol.
- Omul îi va da lui Dumnezeu un lucru care să nu i se cuvină pur şi simplu prin relaţia creator-creatură.
- Omul fiind stricat, nu e în stare să-l despăgubească pe Dumnezeu; chiar dacă omul ar vrea să-şi dea viaţa pentru Dumnezeu, aceasta e prea puţin, căci chiar dacă n-ar fi păcătuit, omul i-ar fi datorat oricum lui Dumnezeu viaţa.
- Iisus l-a despăgubit pe Dumnezeu în numele omenirii, căci i-a dat nu numai ascultarea, pe care i o datora Tatălui, ci şi-a dat şi viaţa, ceea ce nu i o datora; întru totul sfânt, Christos nu avea nevoie să moară pentru păcatele sale, dar fiind sfânt a murit pentru a despăgubi păcatele tuturor celor ce cred în el.
[modifică] “Despre căderea diavolului”
Atât oamenii, cât şi o parte din îngeri au păcătuit. Prin Christos omul se poate mântui, pentru că Christos l-a despăgubit pe Dumnezeu în numele oamenilor, murind pe cruce. Or nu există nimeni care să-l poată despăgubi pe Dumnezeu în numele demonilor, căci dacă o altă persoană a Sfintei Treimi, de pildă Duhul Sfânt, ar vrea să moară pentru demoni, nu ar putea face aceasta, pentru că demonii nu sunt trupeşti, ci spirituali, iar cel care ar trebui să moară pentru ei, ar trebui să moară spiritual. Or acest lucru e imposibil. De aceea pentru demoni nu mai există şansă de mântuire, şi de aceea ei sunt invidioşi pe oameni.
[modifică] “Despre purcederea Duhului Sfânt”
Anselm a trăit în perioada schismei celei mari, pentru care problema principală a fost filioque. Bizantinii păstrau formula din Evanghelia după Ioan, 15:26, potrivit căreia Duhul Sfânt «de la Tatăl purcede». O parte din latini au adoptat formula: «de la Tatăl şi de la Fiul purcede». Anselm încearcă să le împace pe cele două, pledând totuşi pentru prima, dar considerând că a doua nu ştirbeşte credinţa.
[modifică] “Epistola despre euharistie”
Anselm primeşte o scrisoare, în care un episcop de pe continent se plânge că ar fi văzut preoţi ce săvârşeau euharistia cu pâine dospită şi fără acoperăminte liturgice. În Anglia, pe vremea aceea, se folosea încă pâine dospită, de aceea, într-o anumită măsură, Anselm se justifică. El răspunde cu diferite argumente scripturare, unele în favoarea pâinii dospite, altele în favoarea pâinii azime. Conclude că amîndouă sunt valide, şi că nu trebuie să se facă dezbinare pentru un lucru atare. De asemenea Anselm spune că gesturile liturgice ţin de folclorul local, iar acoperămintele se folosesc împotriva muştelor, şi nu cu un scop magic.
[modifică] Sărbătoare
Sfântul Anselm de Canterbury e sărbătorit pe 21 aprilie.
[modifică] Bibliografie
- Saint Anselme. Prières et Méditations, Marédsous, 1923.
- Charles de REMUSAT, Anselme de Canterbury. Paris, 1868.
- Sancti Anselmi Archiepiscopi Cantuariensis Cur Deus Homo, nedatată.
- A R Kayayan, L’Expiation, Paris, nedatată.
