Suflet

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Un suflet, în anumite tradiții spirituale, filozofice și psihologice, reprezintă esența imaterială (și uneori nemuritoare) a unei persoane sau lucru viu.[1] Multe sisteme filozofice și spirituale învață că oamenii au suflete; unele atribuie suflete tuturor lucrurilor vii și chiar obiectelor fără viață (cum ar fi râurile); această credință este în mod curent numită animism.[2] Se crede adesea că sufletul iese din corp și continuă să trăiască după moartea unei persoane, iar unele religii afirmă că Dumnezeu este cel care creează suflete. Sufletul este adesea considerat parte integrală și esențială pentru conștiință și personalitate, poate funcționa ca un sinonim pentru spirit, minte sau sine,[3] deși despre termenul de suflet s-a spus că funcționează într-un mod suficient de diferit de spirit și psihic încât să nu fie folosit interschimbabil.[4][5][6]

Aspecte lingvistice[modificare | modificare sursă]

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Termenul modern englez soul derivat din engleza veche sáwol, sáwel (prima dată atestat în poemul secolului al 8-lea Beowulf v.2820 și în Psaltirea lui Vespasian 77.50), înrudit cu alte termene germanice și baltice exprimând aceeași idee, încluzând goticul saiwala, sêula, sêla din germana înaltă veche, saxona veche sêola, sêla, sîla din olandeza veche, sála din limba nordică veche cât și lituanianul siela. O etimologie mai îndepărtată decât termenul germanic este nesigură. O sugestie comună este legătura cu termenul de "ocean (mare)" (eng. "sea"), și numai din această evidență, s-a speculat că triburile germanice timpurii credeau că spiritele decedaților se odihnesc pe fundul unei mări sau ceva similar. O sugestie mai recentă[7] relaționează termenul de o rădăcină a cuvântului "legătură", germanul *sailian (OE sēlian, OHG seilen), legat de noțiunea de a fi "legat" în moarte, și de practica ritualului de legare sau închiderea corpului decedatului într-un mormânt pentru a prevenii reîntoarcerea sa ca o stafie.

Cuvântul este în orice caz o adaptare clară de către primii delegați către popoarele germane, în special Wulfila, apostolul către goți (secolul al IV-lea) a unui concept germanic, fabricat ca traducere a grecescului ψυχή psychē "viață, spirit, conștiință".

Cuvântul grecesc este derivat dintr-un verb "a răcori, a sufla" și astfel se referă la vitala respirație, principiul animat în oameni și alte animale, opus cuvântului σῶμα (soma) însemnând "corp". Se poate referi la o stafie sau spirit al mortului din Homer, și mai mult la o noțiune filozofică a unei esențe nemuritoare și imateriale lăsate în urmă la moarte, încă de pe vremea lui Pindar. Latinul anima reprezentat ca o traducere a cuvântului ψυχή încă din timpul lui Terențiu. Psihic apare juxtapus lângă σῶμα, de exemplu în Matei 10:28:

καὶ μὴ φοβεῖσθε ἀπὸ τῶν ἀποκτεννόντων τὸ σῶμα, τὴν δὲ ψυχὴν μὴ δυναμένων ἀποκτεῖναι•
φοβεῖσθε δὲ μᾶλλον τὸν δυνάμενον καὶ ψυχὴν καὶ σῶμα ἀπολέσαι ἐν γεέννῃ.
Biblia vulgata: et nolite timere eos qui occidunt corpus animam autem non possunt occidere sed potius eum timete qui potest et animam et corpus perdere in gehennam.
Biblia de la București atestată(1688): "Și nu vă teamereți de ceia ce omoară trupul, iară sufletul nu-l pot omorî; ce vă teameți mai vîrtos de cela ce poate pierde sufletul și trupul în gheena."

În septuaginta(LXX), cuvântul ψυχή traduce ebraicul נפש nephesh, însemnând "viață, suflare vitală", de ex. în Facerea 1:20

וַיֹּ֣אמֶר אֱלֹהִ֔ים יִשְׁרְצ֣וּ הַמַּ֔יִם שֶׁ֖רֶץ נֶ֣פֶשׁ חַיָּ֑ה
LXX: καὶ εἶπεν ὁ θεός ἐξαγαγέτω τὰ ὕδατα ἑρπετὰ ψυχῶν ζωσῶν.
Biblia vulgată:Creavitque Deus cete grandia, et omnem animam viventem atque motabilem.
Biblia de la București atestată(1688): "Și făcu Dumnezău chitoșii cei mari și tot sufletul vitelor tîrîtoare care au scos apele, după fealiurile lor..."

Nephesh ințial însemna gât, mai târziu ajungând să desemneze alături de viață și persoana umană sau un pronume personal.[8][9]

Apostolul Pavel a folosit specific ψυχή și πνεῦμα pentru a disinge între noțiunile evreiești a נפש nephesh și רוח ruah (spirit) (de exemplu în LXX, Facerea 1:2 וְר֣וּחַאֱלֹהִ֔ים = πνεῦμα θεοῦ = spiritus Dei = "Spiritul lui Dumnezeu").

Semantică[modificare | modificare sursă]

Deși termenii de suflet și spirit sunt uneori folosite interschimbabil, sufletul poate să denote un aspect mai lumesc și mai puțin transcedentală al unei persoane.[4] Potrivit psihologului James Hillman, sufletul are o afinitate pentru gândurile negatice și imagini, în timp ce spiritul caută să se ridice peste încurcăturile vieții și morții.[5] Termenii de suflet și psihic pot fi de asemeni tratate ca sinonime, deși psihic are o conotație mai mult fizică, în timp ce suflet este conectat mai îndeaproape de spiritualitate și religie.[6]

Viața și moartea[modificare | modificare sursă]

Religiile ce sunt înscrise la opinii non-monoteiste, în special religiile Dharmice, pot avea concepte diferite, cum ar fi reîncarnarea, nirvana, etc.

Perspective filozofice[modificare | modificare sursă]

Grecii antici foloseau același cuvânt pentru 'viu' cu 'însuflețit'. Astfel, cea mai veche opinie filozofică occidentală ce a supraviețuit poate sugera că termenii de "suflet" și "plin de viață" erau sinonime - poate nu ca având viață universal presupunea stăpânirea unui suflet ca în Budism, ci că completa "plenitudine de viață" și "sufletul" erau relaționate conceptual.

Francis M. Cornford îl citează pe Pindar când spune că sufletul doarme în timp ce trupul este activ, dar atunci când cineva doarme, sufletul este activ și relevă în mulți un vis "ce răsplătește cu bucurie sau întristare în curând".[10]

Erwin Rohde scrie că în timpurile pre-Pitagoreice exista credința că sufletul nu avea viață când pleca din trup, și se retrăgea în Hades fără nici o speranță de a se întoarce într-un trup.[11]

Socrate și Platon[modificare | modificare sursă]

Platon, reflectând asupra cuvintelor învățătorului său Socrate, considera sufletul ca fiind esența unei persoane, ființe, ceea ce decide cum ne comportăm. El considera această esență ca un ocupant necorporal, etern al ființei noastre. În timp ce corpurile mor, sufletul este în continuu renăscut ulterior în alte corpuri. Sufletul Platonic cuprinde 3 părți: 1. Logosul - (mintea, nous, sau rațiunea) - (trad."Cuvântul") 2. Thymos/Thumos (emoția, plin de spirit sau masculinul) - (trad."Îndrazneală/Spirit") 3. Eros-ul (apetitul, dorința sau femininul) Toate acestea au o funcție într-un suflet echilibrat și împăcat.

Aristotel[modificare | modificare sursă]

Aristotel, urmându-l pe Plato, a definit sufletul ca fiind miezul sau "esența" unei ființe umane, dar argumentând împotriva faptului că acesta ar avea o existență separată în întregime. În vederea lui Aristotel, sufletul unui lucru viu este activitatea sa, aceasta fiind, "viața" sa; spre exemplu, sufletul unui ochi, scria el, dacă ar fi o formă de viață independentă în sinea lui, ar fi văzul. Din nou, dacă un cuțit ar avea suflet, acțiunea de a tăia ar fi sufletul lui, deoarece "tăierea" este esența a ceea ce înseamnă să fi un cuțit. Spre deosebire de Plato și tradițiile religioase, Aristotel nu a considerat sufletul în întregimea sa, ca fiind un ocupant separat, fantomatic al corpului (așa cum nu putem separa activitatea de a "tăia" de cuțit). În timp ce sufletul, din perspectiva lui Aristotel, este de fapt o realitate a corpului viu, nu poate fi imortal (când un cuțit este distrus, tăierea încetează). Mai precis, sufletul este "prima realitate" a unui corp: capacitatea sa simplu pentru viața însăși, separată de diferitele abilități ale sufletului, cum ar fi senzația, nutriția și așa mai departe, care atunci când sunt aplicate constituie "a doua realitate", ce putem să o numim "împlinirea". "Toporul are o margine pentru tăiat" era, pentru Aristotel, analog cu "Oamenii au corpuri pentru activitatea umană". Activitatea rațională a părții intelectuale a sufletului, împreună cu celelalte două părți ale sufletului-partea sa vegetativă și animalică, ce o are în comun cu celelalte animale-astfel în viziunea lui Aristotel constituie esența unui suflet uman. Aristotel a folosit conceptul său de suflet în multe din lucrările sale; De Anima (Despre suflet) oferă un bun loc de plecare pentru a câștiga o mai mare înțelegere asupra perspectivelor lui.

Este o dezbatere nesfârșită asupra viziunilor lui Aristotel cu privire la nemurirea sufletului uman; Aristotel este foarte clar, totuși spre sfârșitul lucrării sale, De Anima, el crede că partea intelectuală a sufletului este eternă și separabilă de corp. Nu este clar, totuși, în ce grad acest suflet este individual. Spre exemplu, Aristotel scrie că sufletul după moarte "nu își amintește", o viziune compatibilă cu credințele obișnuite grecești. Poate că nu valorează nimic că interpretările lui Aquino ale acestor remarci, relatarea lui Aristotel asupra vieții de apoi este mai similară cu cea a creștinilor decât pare la prima vedere.

Aristotel a împărțit abilitatea intelectuală în două părți principale, "deliberativă" sau "calculată" și cea "științifică" sau "teoretică". Prima din acestea apoi a subdivizat-o, pentru a produce o tripărțire a sufletului intelectual ca tehnic, prudent și teoretic. Prima dintre acestea este arta, ce are obiectul în ceva exterior omului, produsul activității sale. A doua, prudența, are exprimarea în activitatea însăși; este uneori numită și "arta" efectuarii. Cea mai înaltă expresie a ei este politica, în care, în corpul lucrărilor lui Aristotel, tratatul său asupra eticii servește ca o introducere. Prudența este preocupată cu ceea ce omul ar trebui să facă, și astfel cu viitorul. A treia parte a abilității intelectuale, înțelegerea științifică, este activitatea supremă a talentului și potrivit omului în sine, din moment ce este funcționarea intelectului său ce îl diferențiază de celelalte animale. Teoria este preocupată cu natura, și cu ceea ce este decât cu ceea ce omul ar trebui să facă. În timp ce acestea sunt părți din abilitatea rațională a omului, activitatea lor corectă constituie "excelențele" sau "virtuțiile" o părții raționale din om, din care sunt cinci: arta, prudența și știința, corespunzând cu numele acestor abilități în sinea lor, cât și "nous", adesea tradus ca "înțelegere" sau "inteligență" și "sophia" sau "înțelepciune". Nous este o cunoaștere intuitivă a primelor principii, ce sunt indemonstrabile; sophia este combinația acestei "înțelegeri" cu știința.

Avicenna și Ibn al-Nafis[modificare | modificare sursă]

Urmându-l pe Aristotel, medicii filozofi musulmani persani, Avicenna și Ibn al-Nafis, au elaborat mai departe înțelegerea Aristotelica a sufletului și au dezvoltat propriile lor teorii asupra sufletului. Ambii au făcut o distincție între suflet și spirit, și în special, doctrina Avicenniană asupra naturii sufletului a fost influentă printre scolastici. Unele din perspectivele lui Avicenna asupra sufletului includ ideea că imortalitatea sufletului este o consecință a naturii sale, și nu un scop ce trebuie să îl îndeplinească. În teoria sa din "Cele zece intelecte", el vedea sufletul uman ca al zecelea și ultimul intelect.

În timp ce a fost încarcerat, Avicenna a scris celebra sa lucrare "Omul plutitor", experiment mental menit să demonstreze conștiența de sine umană și caracterul material al sufletului. Le spunea cititorilor săi să se imagineze suspendați în aer, izolați de orice senzație, lucru ce include nici un contact senzorial cu trupul lor. Argumentează că, în acest scenariu, cineva încă ar avea conștiința se sine. Astfel el concluzionează că ideea de sine nu este dependentă logic de nici un obiect fizic, și că sufletul nu ar trebui văzut în termeni relativi, ci ca pe o substanță oferită primordial. Această afirmație a fost rafinată și simplificată mai târziu de René Descartes în termenii epistemici când spunea: "Pot abstractiza din supozițiile tuturor obiectelor externe, dar nu din supoziția propriei mele conștiințe."[12]

Avicenna în general sprijinea ideea lui Aristotel că sufletul originează din inimă, în timp ce Ibn al-Nafis pe cealaltă parte respingea această idee, și argumenta în schimb că sufletul "este relaționat la întreg și nu la unul sau mai multe organe". Critica mai departe ideea aristotelică că fiecare suflet unic are nevoie de existența unei surse unice, în acest caz inima. Ibn al-Nafis concluziona că "sufletul este relaționat primar nici la spirit și nici la vreun organ, ci mai degrabă la întreaga materie al cărui temperament este pregătit să primească acel suflet" și definește sufletul ca nimic alceva decât "ceea ce un om indică când spune "Eu"".[13]

Toma de Aquino[modificare | modificare sursă]

Urmându-l pe Aristotel și Avicenna, sfântul Toma de Aquino înțelegea că sufletul este primul principiu, sau act al corpului. Totuși, teoria epistemologică a sa necesita ca, din moment ce sufletul intelectual este capabil să cunoască toate lucrurile materiale, și din moment ce trebuie să cunoști un lucru material nu trebuie să fie în suflet nimic material, sufletul să fie definitiv non-corporial. De aceea, sufletul operează separat de corp și astfel poate continua și fără corp. Mai mult decât atât, din moment ce sufletul rațional al ființelor umane era real și nefiind alcătuit din materie sau formă, nu putea fi distrus în nici un proces natural. Întregul argument despre nemurirea sufletului și elaborarea lui Aquino asupra teoriei aristotelice este găsit la Întrebarea 75 din Summa Theologiae.

Immanuel Kant[modificare | modificare sursă]

În discuția sa despre psihologie rațională, Immanuel Kant (1724-1804) identifica sufletul cu "Eu" în sensul strict și că existența experienței interioare nu poate fi validată dar nici invalidată. "Nu putem demonstra unei a priori imaterialitatea sufletului, ci numai atât cât toate proprietățile și acțiunile sufletului nu pot fi cogniscibile de materialitate." Este "Eu", sau sufletul, din care Kant propune raționalizarea transcedentală, dar avertizează că o astfel de raționalizare nu poate stabilii decât limitele cunoașterii dacă trebuie să rămână practică.[14]

James Hillman[modificare | modificare sursă]

Psihologia contemporană este definită ca studiul proceselor mentale și comportamentale. Totuși cuvântul de ""psihologie"" înseamnă literalmente "studiul sufletului"[15] și psihologul James Hillman, fondatorul psihologiei arhetipice, a fost acreditat cu "restaurarea 'sufletului' în "termenii săi psihologici."."[16] Deși termenii de suflet și spirit sunt adesea văzute ca sinonime, Hillman argumentează că se pot referii chiar la componente antagonice dintr-o persoană. Rezumând perspectivele lui Hillman, autorul și psihoterapeutul Thomas Moore asociază spiritul cu "viața de apoi, aspecte cosmice, speranțe și valori idealiste, și adevăruri universale", în timp ce plasează sufletul "în grosul lucrurilor: în refulat, în umbră, în mizeria vieții, în boli, și în durerea și confuzia iubirii"[17] Hillman crede că religia - în special monoteismul și credințele monahale - și psihologia umanistă s-au îngrijit de spirit, adesea la cheltuiala nefericită a sufletului.[4] Asta se întâmplă, spune Moore, deoarece pentru a transcende "condiția joasă a sufletului...se pierde legătura cu sufletul, iar o spiritualitate schizionistă, fără vreo influență din partea sufletului, cade repede în categoria literalismului extrem și fanatismului distructiv."[18]

Psihologia arhetipală a lui Hillman este în multe feluri o încercare de a îngrijii sufletul adesea neglijat, ce Hillman în vede ca "auto-menținut și formând substratul" peste care conștiința este întemeiată, și "care face înțelesul posibil, [adâncește] evenimentele în experiență, este comunicată în iubire, și are o preocupare religioasă" cât și "o relație specială cu moartea".[19] Îndepărtându-ne de dualismul cartezian "între realitatea noastră tangibilă și stările interioare ale minții," Hillman ia poziția Neoplatonică[20] și anume că există "o a treia, poziție de mijloc" în care sufletul sălăsluiește..[21] Psihologia arhetipală recunoaște această a treia poziție prin a se acorda la, și deseori accepta, arhetipurile, visurile, miturile, și chiar psihopatologiile prin care sufletul, în perspectiva lui Hillman, alege să se exprime.

Filozofia minții[modificare | modificare sursă]

Pentru o înțelegere contemporană a sufletului/minții și a problemei cu privire la relația la creier/corp, să considerăm respingerea dualismului minte-corp a lui Descart prin argumentul "stafia din mașinărie" a lui Gilbert Ryle, incontestabilul fin argument al lui Richard Swinburne pentru suflet, și dezvoltările făcute în neuro-știință ce cu fermitate descoperă adevărul/falsitatea conceptului de suflet/minte independentă. Filozofia minții și filozofia identității personale deasemeni contribuie la înțelegerea contemporană a sufletului/minții. Abordarea contemporană nu adresează așa mult existența unui suflet independent, considerând conceptul mai puțin relevant. Progresele făcute în neuroștiință servesc în principiu să sprijine ipoteza identității minte-creier, arătând gradul ridicat de relaționare între stările mentale și stările fizice ale creierului. Noțiunea de suflet are o mai mică putere explicativă într-o viziune a lumii occidentale ce preferă explicațiile empirice implicând elemente observabile și localizabile în creier. Chiar și așa, mai rămând obiecte considerabile pentru a le identifica cum ar fi teoria identității. Notabilii filozofi ca Thomas Nagel și David Chalmers au argumentat asupra faptului că relația dintre stările fizice ale creierului și stările mentale nu este suficientă pentru a sprijinii teoria identității. Nagel (1974) afirmă că nici o cantitate de date fizice nu este suficientă pentru a oferi ideea de "cum te simți" a experienței unei persoane, iar Chalmers (1996) susține o verigă lipsă justificabilă dintre funcțiile creierului și experiența fenomenală. În concluzie, teoria identității creier-minte ține cont foarte puțin de fenomenele mentale gen qualia și intenționalitatea. În timp ce neuroștiința a făcut multe pentru a ne ilumina asupra funcționării creierului, multe din experiențele subiective rămân misterioase.

Perspective religioase[modificare | modificare sursă]

Bahá'í[modificare | modificare sursă]

Credința Bahá'í afirmă că "sufletul este un semn al lui Dumnezeu, o gemă cerească a cărui realitate chiar și cei mai învățați dintre oameni au eșuat a înțelege, și al cărui mister nici o minte, oricât de ascuțită, poate spera să îl descopere..[22] Bahá'u'lláh afirmă că sufletul continuă nu numai să trăiască după moartea fizică, ci de fapt, este nemuritor.[23] Raiul poate fi văzut oarecum ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu; și iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu. Fiecare stare apare ca o consecință naturală a eforturilor individuale, sau a lipsei lor, de a dezvolta spiritualitatea.[24] Bahá'u'lláh învață că indivizii nu au o existență mai înainte de viața lor aici pe Pământ și că evoluția sufletului este întodeauna spre Dumnezeu și opusă față de lumea materială.[24]

Budism[modificare | modificare sursă]

Budismul ne învață că toate lucrurile sunt într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, și nici o stare permanentă nu există prin sinea sa.[25][26][27][28] Asta se aplică ființelor umane cât și oricăror lucruri din cosmos. Astfel, o ființă umană nu are un sine permanent.[29][30] Potrivit acestei doctrine de anatta (Pāli; Sanskrită: anātman) - "fără sine" sau "fără suflet" - termenii de "Eu" sau "mine" nu se referă la nimic fix. Sunt pur și simplu niște termeni convenabili ce ne permit să ne referim la o entitate mereu schimbătoare.[31]

Doctrina anatta nu este vreun fel de materialism. Budismul nu neagă existența entităților "imateriale", iar ea (cel puțin tradițional) distinge între stările corpului și stările minții.[32] Astfel, traducerea convențională a termenului de anatta prin "fără suflet"[33] poate fi confuză. Dacă termenul de "suflet" se referă simplu la o componentă necorporială în lucrurile vii ce continuă după moarte, atunci Budismul nu neagă existența sufletului.[34] În schimb, Budismul respinge existența unei entități permanente ce rămâne constantă în spatele componentelor corporiale schimbătoare și non-corporiale ale unei ființe vii. Așa cum trupul se schimbă din moment în moment, astfel și gândurile vin și pleacă. Și nu există nici o minte subiacentă permanentă ce trăiește aceste gânduri, ca în Cartezianism; ci mai degrabă, stările conștiente mentale se nasc și mor simplu fără vreun "gânditor" în spatele lor.[35] Când trupul moare, procesele mentale necorporiale continuă și suntem renăscuți într-un nou corp.[36] Pentru că procesele mentale sunt într-o constantă schimbare, ființa ce este renăscută nu este nici complet diferită, dar nici exact la fel cu cea care a murit.[37] Totuși, ființa nouă este continuu cu ființa ce a murit - în același mod în care "tu" din acest moment ești continuu cu "Tu" dintr-o clipă dinainte, în ciuda faptului că tu ești într-o constantă schimbare.[38]

Învățăturile budiste conțin noțiunea că un sine trainic și permanent este o înșelăciune, iluzie ce este una din cauzele de bază a conflictelor umane la nivelurile emoționale, sociale și politice.[39][40] Ei adaugă, că o înțelegere de anatta oferă o descriere mai corectă a condiției umane, și că o astfel de înțelegere ne permite să pacificăm Dorințele noastre cotidiene.

Diferite școli de budism au păreri împărțite asupra ce anume continuă după moarte.[41] Școala Yogacara din Budismul Mahayana spune că sunt rezervoare de conștiințe ce continuă să existe după moarte.[42] În unele școli, în special Budism tibetan, perspectiva este că sunt trei minți: Mintea-Foarte-Subtilă, ce nu este dezintegrată după moarte; Mintea-Subtilă, ce este dezintegrată în moarte, și mai este "mintea-visătoare" sau "mintea inconștientă"; și Mintea-brută. Mintea-brută nu există atunci când cineva doarme, și astfel este și mai impermanentă decât Mintea-Subtilă, ce nu există în moarte. Mintea-Foarte-Subtilă, totuși, continuă, și când se "prinde" sau coincide din nou cu fenomene, o nouă Minte-Subtilă se formează, cu propria personalitate/presupuneri/obiceiuri și că aceea entitate/persoană trăiește karma în continuum-ul ce se desăvârșește atunci.

Trebuie să menționăm polaritatea în Budismul Tibetan dintre shes-pa (principiul conștiinței) și rigpa (conștiința pură egală cu natura lui Buddha). Conceptul de persoană ca tulku oferă o și mai mare controversă. Un tulku a obținut, datorită austerității eroice și pregătirii ezoterice( sau datorită talentului înnăscut combinat cu un mare devotament al minții-subtile în momentul morții), obiectivul de a-și transfera "identitatea" personală (sau natura/devotamentul) de la o renaștere la alta (spre exemplu, tibetanii îl consideră pe Dalai Lama un tulku). Mecanica din spatele acestora funcționează după cum urmează: deși natura-Buddha nu se încarnează, sinele individual conține skandhas, sau componente, ce trec prin renaștere. Pentru o persoană obișnuită, skandhas se unesc într-un fel în care se dizolvă în clipa morții. Astfel, elemente ale personalității transformate se reîncarnează, dar își pierd unitatea ce reprezintă personalitatea unui anumite persoane. În cazul tulku, totuși, se spune că obțin suficientă "cristalizare" a skandhas într-o manieră în care aceste skandhas nu se desfac complet în clipa morții unui tulku; ci mai degrabă are loc o reîncarnare directă. În această nouă naștere, tulku stăpânește o continuitate de identitate/devotament personală, înrădăcinată în faptul că după moarte conștiința sau shes-pa (tot un fel de skandha numită vijñāna) nu s-a dizolvat, ci are suficientă durabilitate pentru a supraviețui renașteri repetate. Din moment ce, mintea-subtilă se formează la încarnare, și mintea-brută apare în perioade de suficientă conștiență în cadrul unor încarnări, nu este nici totuși nici o contradicție: natura originală a minții-foarte-subtile, anume că mintea/claritatea sa ireductibilă a cărui funcție este să cunoască, nu are un "trup", și mințile neprelucrate ce se ivesc "peste" ea în timp ce plutește în derivă/călătorește/visează, nu sunt continue. Orice continuitate de conștiență obținuită de un tulku este simplu o mai mare continuitate decât aceea obținută de/în o încarnare normală, în timp ce trece prin mai multe, este doar o diferență de grad.

Despre plante s-a spus că sunt non-conștiente (無情),[43] dar călugării budiști ar trebui să evite tăierea sau arderea copacilor, pentru că anumite ființe conștiente se bazează pe ele.[44] Unii călugări Mahayana au spus că ființele non-conștiente, cum ar fi o plantă sau o piatră au natura-Buddha.[45][46] Unii budiști au spus despre plante sau conștiință divizibilă.[47][48][49][50][51]

Cu certitudine budiștii moderni, în special în țările occidentale, resping conceptul de renaștere sau reîncarnare ca fiind incompatibil cu noțiunea de anatta, sau cel puțin iau o poziție agnostică față de concept. Stephen Batchelor discută acest aspect în cartea sa Budismul fără credințe. Alții indică spre cercetări făcute la Universitatea din Virginia pentru a demonstra că cel puțin unii oameni sunt renăcuți.[52]

Creștinism[modificare | modificare sursă]

Sufletul mutat în Rai de William Bouguereau

Perspectiva creștină asupra sufletului este bazată atât pe învățăturile Vechiului cât și ale Noului Testament. Vechiul Testament conține afirmațiile "Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat" (Eclesiastul 12:7) și "Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie." (Facerea 2:7). În Noul Testament poate fi găsită o afirmație făcută de apostolul Pavel, "Precum și este scris: <<Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu>>, iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viață;" (1 Corinteni 14:45)

Majoritatea creștinilor înțeleg sufletul ca o realitate ontologică distinctă de, și totuși conectată cu, trupul. Caracteristicile sale sunt descrise în termeni morali, spirituali și filozofici. Când oamenii mor, sufletele lor vor fi judecate de Dumnezeu ce le determină trăirea veșnică în rai sau în iad. Deși toate ramurile creștinismului - catolicii, est ortodocși și ortodoxi orientali, evanghelici sau linia-principală protestantă - învață că Iisus Hristos joacă un rol decisiv în procesul de mântuire, detaliile acestui rol și partea redată de persoanele individual sau ritualurile și relațiile ecleziastice, sunt o problemă de mare diversitate în doctrina oficială a Bisericii, speculație teologică și practică populară. Unii creștini cred că dacă cineva nu s-a căit pentru păcatele sale și nu se încrede în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, el/ea va ajunge în iad și va suferi separație eternă de Dumnezeu. Deasemeni există variații pe această temă, ex. unii susțin că sufletele nedrepte vor fi distruse în loc să sufere etern (Anihilaționism). Credincioșii vor moștenii viață eternă în Rai și se vor bucura de frăția eternă cu Dumnezeu. Mai este de asemeni o credință că bebelușii (inclusiv cei nenăscuți) și cei cu dificultăți mentale și cognitive ce au murit vor fi primiți în Rai în baza milosteniei lui Dumnezeu prin intermediul sacrificiului lui Iisus.

Sufletul la inițierea vieții[modificare | modificare sursă]

Printre creștini, există incertitudine privind problema dacă embrionii umani au suflete, și la ce moment dintre concepție și naștere, fetusul dobândește un suflet și conștiință. Această incertitudine este raționamentul general din spatele credințelor creștine privind legalizarea avortului.[53][54][55]

Credințe Romano-catolice[modificare | modificare sursă]

Catehismul prezent al Bisericii Catolice definește sufletul ca "cel mai lăuntric aspect al oamenilor, acela de cea mai mare valoare pentru ei, acela prin care sunt în mod special în imaginea lui Dumnezeu: "sufletul" simbolizează principiile spirituale din oameni."[56] În clipa morții, sufletul ori merge în Purgatoriu, Rai sau Iad. Sufletele celor care mor necăiți de păcate mari, sau în respingere conștientă de Dumnezeu, sunt pierduți pe veci într-o stare numită Iad. Relativ puține suflete sunt suficient de pure pentru a fi unite cu Dumnezeu de prima dată - a "intra în Rai". Pentru cei de la mijloc, Purgatoriul - adesea descris ca un loc, de fapt doctrina Catolică nu spune direct, unde se face un proces de purificare, de ispășire a păcatelor dinainte de botez ce sunt iertate prin mila Domnului și răscumpărate prin suferința și moartea lui Hristos.Biserica Catolică învață viziunea creaționistă a originii sufletului: "Doctrina credinței afirmă că sufletul spiritual și nemuritor este creat imediat de Dumnezeu."[57]

Credințe Creștin Ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Perspectivele ortodox estice și orientale sunt oarecum similare în esență cu perspectivele romano-catolice deși diferă în detalii. Creștinii ortodocși cred că după moarte, sufletul este judecat individual de Dumnezeu, și apoi trimis ori în sânul lui Avraam (paradis temporar) sau Hades/Iad (tortură temporară). La Judecata de Apoi, Dumnezeu judecă toată omenirea ce a trăit vreodată. Cei ce se dovedesc a fi drepți merg în Rai (paradisul permanent) în timp ce condamnații trăiesc Lacul de Foc (tortură permanentă). Biserica Ortodoxă nu învață despre existența Purgatorului.

Credințe Protestante[modificare | modificare sursă]

În general protestanții cred în existența sufletului. A credință obișnuită este că sufletul este reînnoit nu la moarte, ci la momentul salvării prin Iisus Hristos, luând în considerație 2 Corinteni 5:17, "Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptura nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi!"[58] printre alte versete similare. Apoi sufletul reînnoit sau spiritul este primit de Dumnezeu la momentul morții. De aceea, Protestanții nu cred de regulă în ideea de Purgatoriu.

Teoria "absenței din trup, și prezent cu Dumnezeu" afirmă că sufletul în clipa morții, imediat devine prezent la sfârșitul timpului, fără a trăi nici o trecere a timpului între ele. Unii identifică această credință ca fiind aceeași cu somul sufletului din moment ce nu relatează ce se întâmplă cu sufletul între timp, totuși s-a scos în vedere că toate grupările cred în existența lui Dumnezeu în afara timpului. Alții tot nu consideră asta o validare a teoriei. Aceștia ar spune că Apostolul Pavel nu voia să spună decât faptul că mai degrabă ar vrea să fie prezent cu Dumnezeu decât să trăiască în trupul pământesc. Unii Protestanți mai convenționali susțin credințe similare cu ortodocșii creștini în timp ce Biserica de vârf Anglicană este cunoscută că menține crezuri romano-catolice cu privire la soarta sufletului.

Anumiți teologii protestanți consideră că deși atât Vechiul Testament cât și Noul Testament sunt ambigue în ce privește natura sufletului, ținând cont că ambele au fost în majoritate scrise și și-au primit redactarea finală în perioada de intens contact al evreilor cu persanii și (după cucerirea lui Alexandru) cu grecii, sunt suficiente argumente de ordin scriptural care să apare o viziune monistă a naturii umane, una în care sufletul este viața umană sau emoția omului însele. Joel B. Green este alături de alții un astfel de teolog; acesta scrie: Termenul ebraic nefeș este folosit în referințe la o întreaga persoană ca sediu al emoțiilor și dorințelor, nu la un suflet interior ca și cum ar fi ceva separat de ființă. El poate fi tradus în multe locuri ca persoană sau chiar pronume personal (de ex. Levitic 2 :1; Levitic 4:2, Levitic 7:20). Nefeș denotă întreaga persoană umană, dar poate fi deasemenea fi folosit cu referire la animale (de ex. Facere 1:12; Facere 2 :24; Facere 9 :10) (p. 157, capitolul VII, lucrarea Ce s-a întâmplat cu sufletul?, editată de Warren S. Brown, Nancey Murphy și H. Newton Malony, editura Augsburg Fortress 1998.)

Ecleziastul capitolul 3 spune: (verset 18) Și am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: "Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-și dea seama că nu sunt decât dobitoace". (19.) Căci soarta omului și soarta dobitocului este aceeași: precum moare unul, moare și celălalt și toți au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Și totul este deșertăciune! (20.) Amândoi merg în același loc: amândoi au ieșit din pulbere și amândoi în pulbere se întorc. (21.) Cine știe dacă duhul omului se urcă în sus și duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?

Explicația pentru diversitatea de opinii ale Bibliei în raport cu chestiunea sufletului este că aceasta a fost scrisă într-o perioadă cosmopolită[59], de împrumuturi de idei între comunități și culturi, fapt care a dus la producerea de materiale exprimând o diversitate de opinii, unele adăugate mai devreme corpului scriptural, altele fiind adausuri mai tardive. Eclesiastul 12:7 de exemplu, citat mai sus în deschiderea secțiunii creștinism a articolului, este un astfel de exemplu de adaus tardiv în textul Ecclesiastului[60], Ecclesiast care el însuși a fost scris târziu, prin anii 350 î.e.n.[61] ([…], iar limba sa e târzie, fiind presărată nu numai cu aramaisme, ci și cu elenisme (Eccl. 3:12) - Vechiul Testament, Edmond Jacob, Humanitas 1993, p. 151).

Conceptul creștin despre dualismul trup-suflet își are originea în cultura Greciei antice, fiind introdus în teologia creștină din epoca timpurie de Grigroe de Nisa și Augustin.[62] În timpul lui Iisus Hristos încă nu era clar dacă învierea e sau nu un element central al religiei, în plus ea fiind considerată un eveniment realmente surprinzător.[63] Noțiunea (de înviere a morților) pare a fi intrat în iudaism în perioada elenistică[64], în iudaismul clasic moartea fiind punctul final al existenței[65]

Credințe Christadelfiene[modificare | modificare sursă]

Christadelfienii cred că suntem toți creați din praful pământului și devenim suflete vii din momentul în care primim "suflarea vieții" bazată pe relatarea creației omenirii din versetul biblic Facerea 2. Ei cred că suntem muritori și când murim suflarea părăsește trupul, iar corpurile noastre se întorc în pământ. Ei cred că suntem muritori până în clipa învierii morților când Hristos se va întoarce pe acest Pământ și oferă nemurire credincioșilor. Între timp, morții zac în pământ în somnul morții până la venirea lui Iisus.[66]

Credințele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă[modificare | modificare sursă]

Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă învață că atunci când trupul și spiritul sunt conectate în mortalitate, acesta este Sufletul Omului (Omenirii). Adepții cred că sufletul este uniunea unui spirit, ce a fost creat anterior de Dumnezeu, cu un trup, ce a fost format prin concepție fizică pe Pământ.

Credințele Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea[modificare | modificare sursă]

Adventiștii de ziua a șaptea cred că principala definiție a termenului de "suflet" este o combinație de spirit(suflare vitală) și trup, respingând ideea că sufletul are o conștiință sau o existență conștientă în sinea sa. Ei afirmă asta prin versetul Facerea 2:7 "Atunci , luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie."(suflet viu).

Credințele Martorilor lui Iehova[modificare | modificare sursă]

Martorii lui Iehova consideră cuvântul ebraic nephesh, ce se traduce în mod obișnuit prin "suflet", a fi o persoană, un animal, sau viața de care se bucură o persoană sau un animal. O persoană vie sau o creatură ce respiră. Ei cred că termenul ebraic ruach (grecescul pneuma), tradus în mod curent prin "spirit" dar literalmente înseamnă "vânt", se referă la forța vitală sau puterea ce animă lucrurile vii. Pentru ei, o persoană este o făptură ce respiră, un trup animat de "spiritul lui Dumnezeu", și nu o făptură invizibilă conținută într-un corp, capabilă să supraviețuiască desprinsă de trup, după moarte. Aceasta este în temă cu credința lor că Iadul reprezintă primejdioasa și posibil eterna anihilare a celor răi decât o tortură eternă.

Opinii diferite[modificare | modificare sursă]

Unii creștini consideră sufletul ca esența nemuritoare a omului - reședința sau locul voinței, înțelegerii și personalității umane.

Alții resping ideea de nemurire a sufletului, amintind referința din Simbolul apostolic la "învierea trupului" (cuvântul Grecesc pentru corp/trup este soma σωμα, ce implică întreaga persoană, nu sarx σαρξ, termenul pentru carne sau cadavru). Ei consideră sufletul ca fiind forța vitală, ce se sfârșește în moarte și este restaurat prin înviere. Teologul Frederick Buechner rezumă această poziție în 1973 în cartea sa Fluierând în întuneric "... mergem în mormintele noastre morți de-a binelea și ni se oferă viețile noastre înapoi de la Dumnezeu (ex. învierea) ca și atunci când ni s-au oferit pentru prima oară de la El."

Augustin, unul din cei mai influențabili prim gânditori creștini din Creștinismul Occidental, descria sufletul ca "o substanță specială, înzestrată cu rațiune, adaptată că stăpânească peste trup". Unii creștini îmbrățișează o perspectivă tricotomică a oamenilor, ce caracterizează oamenii constând într-un corp (soma), suflet(psihic), și spirit (pneuma),[67] totuși majoritatea învățaților Biblici moderni scot în evidență modul cum termenii de spirit și suflet sunt folosiți interschimbabil în multe pasaje biblice, și astfel iată dihotomia: Ideea că fiecare dintre noi este trup și suflet. Pavel a spus că "trupul, se războiește împotriva" sufletului, și că "Îmi ghiontesc corpul", pentru a-l menține sub control. Filozoful Anthony Quinton a spus că sufletul este o "serie de stări mentale conectate prin continuitatea caracterului și a memoriei, [și] este constituentul esențial al personalității. Sufletul, astfel, nu este doar logic distinct de orice trup uman cu care este asociat; ci deasemeni este ceea ce face o persoană." Richard Swinburne, un filozof creștin al religiei de la Universitatea Oxford, a scris că "Este o frecventă critică a dualismului substanței că dualiștii nu pot spune ce sunt sufletele...Sufletele sunt subiecte imateriale cu proprietăți mentale. Au senzații și gânduri, dorințe și credințe, și îndeplinesc acțiuni intenționate. Sufletele sunt părți esențiale din ființele umane..."

Originea sufletului a generato o întrebare uneori iritantă în Creștinism; Marile teorii puse la înaintare cuprind creaționismul sufletului, traducianismul și preexistența. Potrivit creaționismului, sufletul fiecărui individ este creat direct de Dumnezeu, ori chiar în momentul concepției sau la un moment mai târziu (gemenii identici se formează la câteva diviziuni celulare după concepție, dar nici un creaționist nu ar nega faptul că au suflete întregi). Potrivit traducianismului, sufletul provine din părinți prin generare naturală. Potrivit teoriilor preexistente, sufletul există mai înainte de momentul concepției.

Hinduism[modificare | modificare sursă]

În Hinduism, cuvintele sanskrite cele mai apropriate în corespondență cu suflet sunt "Jiva", "Atman" și "Purusha", însemnând Sinele individual. Termenul de "suflet" induce în eroare pentru că implică un obiect ce îl posezi, în timp ce Sinele semnifică subiectul ce percepe toate obiectele. Acest sine este considerat a fi distinct de variatele facultăți mentale cum ar fi dorințele, gânditul, înțelegerea, raționamentul și imaginea de sine(ego), toate acestea fiind socotite a fi o parte din Prakriti (natură).

Toate cele trei mari școli de filozofie Hindu sunt de acord, pe baza relevației Vedice, că Atman sau jivatman (Sinele individual) este relaționat la Brahman (literal însemnând "Imensitatea") sau Sinele Suprem al Universului (Paramatman). Dar diferă în natura acestei realții. În Advaita Vedanta (non-dualism) Sinele Individual (jivatman) și Sinele Suprem (paramatman) sunt una și același lucru. Dvaita sau Dualismul respinge acest concept de identitate, în schimb identificând Sinele ca fiind separat dar o parte similară cu Sinele Suprem (Dumnezeu), și nu iși pierde niciodată identitatea individuală. Vishishtadvaita sau Non-dualismul calificat preia o poziție de mijloc și acceptă jivatman ca un "mod" [prakara] sau atribut al Brahman.

Jivatman devine implicat în procesul de devenire și transmigrație prin cicluri de naștere și moarte datorită ignoraței și propriei sale naturi. Calea spirituală constă în realizarea Sinelui - un proces în care cineva dobândește cunoaștere de Sine (brahma-jñanam) și prin intermediul acestei cunoașteri aplicată prin meditație și realizare se întoarce apoi la Sursa ce este Brahman.

Calitățile ce sunt în comun atât la Brahman și la jivatman sunt: ființa (sat), conștiința (chit), și fericirea/iubirea (ananda). Liberarea sau Moksha (eliberarea finală) este scăparea de toate atributele (upadhis) limitatoare și unificarea cu Brahman.

Versetul 7 din Upanișada Mandukya descrie Atman-ul în următorul mod:-

"Nu cognitiv interior, nu cognitiv exterior, nu amândouă-cognitiv înțelept, nu o masă cognitivă, nu cognitiv, nu non-cognitiv, nevăzut, fără de care nu poate fi comportare, intangibil, neavând vreo trăsătură distinctivă, non-gânditor, ceea ce nu poate fi numit, esența asigurării ce este starea de a fi unul cu Sinele, încetarea dezvoltării, liniște, blândețe, fără vreun secund (a-dvaita) - astfel cred ei că este al patrulea. Acesta este Sufletul. Asta ar trebui discernut."

Existența Atman nu are nevoie de nici o dovadă din moment ce este auto-evident. Printr-un proces de auto-interogare (atma-vichara) unul ajunge să își înțeleagă natura. Acest proces este unul de negaer al tuturor conceptelor obiective și al interogării continue "Cine sunt Eu?" Sunt eu trupul? Sunt simțurile? Sunt gândurile? etc., o dată ce toată obiectivitatea a încetat, ce rămâne este purul Sine subiectiv - acesta este Atman.

Din moment ce calitatea Atman este în principiul conștiință - toate ființele conștiente și inconștiente sunt pătrunse de Atman - inclusiv plantele, animalele, oamenii și zeii. Diferența dintre ele stă în starea micșorată sau extinsă a conștiinței. Spre exemplu animalele și oamenii au în comun, dorința de a trăi, frica de moarte, dorința de a procrea și a-și proteja familiile și teritoriul și nevoia de somn. Dar conștiința animalelor este mai micșorată și are mai puțină posibilitate de a se extinde decât conștiința oamenilor.

Când Atman devine încorporat se numește naștere, când Atman părăsește corpul se numește moarte. Atman-ul transmigrează dintr-un corp în altul bazându-se pe reacțiile karmice (faptele făcute).

Islam[modificare | modificare sursă]

Allah relatează în Quran "Și te întreabă (O Muhammad SAW) cu privire la Ruh (Spiritul); Spune: Ruh-ul (Spiritul): este unul din lucrurile, a cărui cunoaștere este numai la Domnul meu. Și din această cunoaștere, voi (omenirea) vi s-a oferit doar puțin."(Nobilul Coran, Surat Al 'Isra', Versul 85)[68]

Este un hadith expus de Abd Allah ibn Mas'ud, în care afirmă că sufletul este plasat în embrion la 40 de zile după ce are loc fertilizarea. Această versiune de hadith este sprijinită de alte hadith relatate de Muhammad al-Bukhari și Muslim ibn al-Hajjaj.

După moarte, spiritul unei persoane este extras din corp și intră într-o stare intermediară numită drept Barzakh, un univers paralel ce oamenii din lumea muritorilor nu îl pot vedea. Această etapă rezultă într-o stare de somn rece în care sufletul se va odihni până la Ziua Judecății. Persoana ori este recompensată în următorul domeniu de existență prin intrarea în Rai dacă au ascultat poruncile lui Allah sau pedepsită dacă nu l-au ascultat. (Coran 66:8, 39:20,[69][70]).

Pentru că aceasta este starea necredincioșilor, când moartea vine la unul din ei și spune: "Doamne, trimite-mă înapoi. Pentru a face drept în lucrurile ce le-am neglijat". Niciodată, nu este un cuvânt ce îl spune. După toate acestea este Barzakh până în ziua în care toți vor fi ridicați" Coran 23: 99-100.

Interogarea făcută de îngeri are loc cu oricine care moare, indiferent de cum este îngropat în mormânt sau incinerat sau cadavrul său este scufundat în râu sau mâncat de păsări carnivore sau animale.

Ruh-ul este un corp spiritual; posedă Qalb (Inimă Spirituală) constând în emoții și conștient. Corpul spiritual sălăsluiește în sânge și inimă.

Profetul Islamic Mahomed a spus: "somnul este sora morții" cât și: "mormântul este prima etapă în călătoria spre eternitate." În timpul somnului îngerii iau sufletul dar conexiunea la trup rămâne. Exemplu unui vis este destul de suficient pentru a înțelege îndoiala că, uneori, un trup mort rămâne neîngropat timp de trei sau patru zile și totuși nici un sunet de întrebări și răspunsuri este auzit de cineva. În vis, de asemeni, tot felul de lucruri i se întâmplă unui om, el vorbește, mănâncă și bea dar nici o dovadă nu este observată de cei din jurul lui.

Iudaism[modificare | modificare sursă]

Termenul iudaism este ambiguu, căci el se poate referi la religii destul de diferite: există o familie de iudaisme numite sacrificiale, care au existat înainte de ultima dărâmare a Templului din Ierusalim de către romani, și un iudaism rabinic, care a apărut după distrugerea Templului, și care el este o religie tot atât de diferită de iudaismul dinaintea anilor 70 e.n. pe cât este și creștinismul.[71]

A vorbi deci despre concepția iudaismului despre suflet, presupune în mod inevitabil să faci o istorie a modului cum evreii au înțeles această noțiune.

Evreii, ca toți vecinii și rudele lor din Canaan și Orientul Apropiat, au crezut din cele mai vechi timpuri într-o formă de existență după moarte, și în existența unui suflet, deși modul cum au fost înțelese aceste noțiuni a variat de la o clasă socială la alta și de la o epocă la alta. Un lucru este însă cert, anume că o lungă perioadă evreii n-au fost dualiști, ei considerând ființa umană a fi un tot, și nu drept combinație dintre un trup și-un suflet. De aceea traducerea în Biblie a termenului ebraic “nefeș” (נפש) ca "suflet", este eronată, la evreii timpului acest termen însemnând doar principiu vital sau sediu al activități psihice, care nu putea să funcționeze niciodată în lipsa trupului.[72]

De la un anumit moment, elitele religioase (preoțimea iahvistă) au încercat să suprime credințele populare în suflet (care să nu uităm, era perceput ca o conștiință întrupată) și continuarea existenței după moarte. Motivația era simplă: iudaismul născut fiind într-un mediu politeist, orice practică și credință legată de cultul morților și într-o viață după moarte, presupunea acceptarea existenței șeol-ului (iadul iudaismului timpuriu), care în credințele canaaneene era sub dominația unui zeu de resort, ori preoții iahviști voiau să stârpească monolatria (henoteismul) populară. Concepțiile orientale în legătura cu cultul morților erau deci viguros atacate de către secțiunea monoteistă a clerului evreiesc (iahviștii), pentru că acestea știrbeau din unicitatea și puterea lui Iahve.[73][74][75]

În fața persistenței cultului morților și a necromanției conexe, partida monoteistă a fost forțată să monteze o critică radicală a credinței într-o existență (viață) conștientă după moarte, ei pretinzând că după deces orice relație cu cei vii și Dumnezeu e imposibilă.[76]

La nivel oficial cel puțin, evreii încetau să mai creadă deci în existența sufletului (ca trup dotat cu o conștiință) după moarte. Ca alternativă la vechea credință în suflet, iahviștii au propus existența unei vieți după moarte, anume la sfârșitul lumii, într-o împărăție a lui Dumnezeu pe pământ, numită de ei lumea care-va-să-vie (olam ha-ba).[77] Această idee rațional atât de atractivă, a unei lumi situate departe în timp (viitor), și nu una departe în spațiu ("ceruri"), mai rezonează și azi, după mai bine de 2600 de ani de când a fost propusă prima dată, în conștiința evreilor laicizați, așa cum se poate constata din scrierile filozofului român Henri Wald, care spunea că "Este de înteles o "lume de apoi", dar nu o "lume de dincolo": transcendența ține de timp, nu de spațiu, este o posibilitate în viitor, nu o realitate în altă parte. "Lumea cealaltă" este o contradicție în termeni, deoarece înseamnă "dincolo de infinit". De fapt, "lumea cealaltă" nu este decât o anti-lume, închipuită în opoziție cu lumea noastră: o lume a adevărului fără eroare și minciună, a binelui fără rău, a frumosului fără urât, a tinereții fără bătrânețe, populată cu ființe nemuritoare, atotștiutoare și atotputernice." (Henri Wald, Înțelesuri iudaice, Hasefer, București, 1995, p. 90).

Evreii aflați sub monarhia judeeană au sfârșit prin a fi și ei, la un moment dat, ca și frații lor israeliți un pic mai înainte, înglobați violent în imperiile vremii, fapt care a obligat elitele preoțești de la Ierusalim să propună o nouă interpretare teologică a istoriei, una care revenea, din necesitate, la mai vechile credințe populare într-o existență peste mormânt, deci și a unui suflet. Acest lucru a fost necesar pentru că oamenii nu-și mai puteau explica cum un dumnezeu pretins a fi drept și bine-intenționat în ce-i privește, mai putea reține aceste calități, cât timp ei erau înrobiți de străini, iar statul lor virtuos adus în neființă. Exilul babilonian, mai târziu dominația persană dar mai ales cea elenistă (și mai târziu romană), au reprezentat tot atâtea traumatisme care rămâneau fără sens fără o schimbare de concepție teologică.[78][79][80][81]

Influența culturilor persană și mai ales elenistă au jucat în mod cert un anumit rol în această schimbare de concepție teologică; schimbarea însăși a fost și a rămas disputată aprig, chiar până la dispariția în istorie a vechiului iudaism pre-rabinic. Populația urbană și clasa dinastică a preoțimii din sinedriu (saduceii) educate fiind și de la un anumit moment încolo substanțial elenizate, au continuat să respingă ideea de suflet și viață după moarte, în timp ce grupurile naționaliste de pioși, precum fariseii, ca și acelea de mistici apocaliptiști, au îmbrățișat, ca mai târziu și creștinii, noile concepții dualiste despre suflet, care, ca o ironie a istoriei, erau tipice gândirii grecești.[82][83][84][85]

În epoca contemporană, așa cum s-a întâmplat întotdeuna în istoria lor, evreii continuă să întrețină, funcție de individ sau mișcarea religioasă de care aparține fiecare, o varietate de opinii privitoare la existența și natura sufletului, sau a vieții după moarte.[86]

Membrii iudaismului ortodox cred în existența unei vieți după moarte, a unei învieri și reîntrupări a morților. Membrii iudaismului reformei resping toate aceste credințe, în timp ce membrii iudaismului conservator afișează o varietate de opinii privitoare la această chestiune care acoperă întreaga gamă, de la respingerea totală, tipică iudaismului reformei, până la adoptarea completă, tipică iudaismului ortodox.

Jainism[modificare | modificare sursă]

Potrivit Jainismului, Sufletul (Jiva) de asemeni există, având o existență separată de corpul ce îl găzduiește. Orice făptură vie de la o plantă sau bacterie pănă la om, are un suflet. Sufletul (Jiva) este diferențiat de non-suflet sau realitate nevie (ajiva) ce constă în: materie, timp, spațiu, mediu de mișcare și mediu de odihnă.

Pentru adepți, Moksa- realizarea sufletului și salvarea lui - sunt cele mai înalte obiective de atins. Cele mai multe texte Jaina se referă la aspecte diferite ale sufletului ex. calitățile sale, atributele, legătura și interacțiunea cu alte elemente, și salvarea sa prin viziunile corecte, cunoașterea corectă și conduita corectă. Cele de mai jos sunt citate despre suflet din ''Pancastikayasara'', un text Jainist din secolul I scris de ''Acharya Kundakunda'':

  • Calitățile sufletului și stările sale de existență sunt descrise în versetul 16 - Jiva (Sufletul) și alte Dravyas (substanțe) sunt reale. Calitățile Jiva sunt cetana însemnând conștiință și upoyoga adică cunoaștere și percepție, ce sunt variate. Sufletul se manifestă în forma următoare ca un deva însemnând un demi-zeu, ca un om, ca o ființă infernală sau ca o plantă sau animal.
  • Permanența și modurile sufletului sunt descrise în Versetul 18 - Deși sufletul trăiește atât prin naștere și prin moarte, nu este nici distrus și nici creat. Descompunerea și originea se referă respectiv la dispariția stării uneia și apariția unei alte stări iar acestea sunt doar caracteristicile sufletului.
  • Ciclul de transmigrație a sufletului până atinge Nirvana sau eliberare este descris în Versetul 21 - Astfel Jiva cu însușirile și caracteristicile, hoinărind în samsara (univers), își poate pierde forma sa particulară pentru a-și asuma una nouă. Din nou această formă poate fi pierdută și dobândit originalul.

În alt text, Bhavapahuda, gatha 64, Acharya Kundakunda, descrie sufletul astfel:

rasamaruvamagandham avvattam cedanagunasamaddam
janamalingaggahanam jivamanidditthasanthanam

Acesta se traduce după cum urmează:

Sufletul este fără gust, culoare și nu poate fi perceput prin cele 5 simțuri. Conștiința este principala însușire. Cunoaște sufletul pentru a fi liber de orice sex și nelegat de orice dimensiune, formă sau mărime.

De aici rezultă că potrivit Jainismului sufletul este indestructibil și permanent din punct de vedere al substanței. Este temporar și mereu schimbător din punct de vedere al caracteristicilor lui. Răspunsurile lui Mahaviras la diferite întrebări înregistrate în Bhagvatisutra demonstrează o recunoaștere că sunt aspecte complexe și multiple ale adevărului și realității și o abordare exclusiv reciprocă nu poate fi luată pentru a explica o astfel de realitate:

Gutama: Doamne! Este sufletul permanent sau nepermanent?
Mahavira: Sufletul este atât permanent cât și nepermanent. Din punct de vedere al substanței este etern. Din punct de vedere al caracteristicilor trece prin naștere, descompunere și distrugere și astfel nepermanent.[87]

Sufletul trece prin modificări continue cât despre karma o atrage și astfel se reîncarnează în următoarele patru stări de existență-

  • ca un semi-zeu în Rai, sau
  • ca un suflet chinuit în Iad, sau
  • ca o ființă umană pe un Continent, sau
  • ca un animal, plantă, sau micro-organism.

Sufletul este întodeauna găsit a fi în legătură (împreună cu karma sa) încă de la lipsa de început a timpului și de aici trece continuu prin cicluri de nașteri și moarte în aceste patru stări de existență până când atinge eliberare (Moksa).

Credințele Jainiste asupra sufletului pot fi rezumate astfel:

  • Sufletele sunt clasificate ca - cotidiene, ce nu sunt suflete eliberate, și sufletele eliberate ce au obținuit "Dumnezeitate" prin combinația corectă de vederi, cunoaștere și conduită.
  • Sufletele cotidiene sunt mai departe clasificate în baza evoluției simțurilor și facultăților ce le posedă. Spre exemplu, oamenii sunt clasificați ca suflete cu 5 simțuri iar plantele și microbii sunt clasificate ca suflete cu un singur simț.
  • Conștiința caracterizată prin percepție și cunoaștere, sunt calitățile intrinseci sufletului.
  • Sunt o foarte mare mulțime de specii de forme de viață aflate în patru stări de existență în care sufletul transmigrează într-un ciclu continuu până când obține salvarea.
  • O Ființă Supremă ca un creator sau operator al acestui univers nu există. Un suflet este stăpânul propriului său destin. Este propriul lui Domn. Suferința și eliberarea sufletului nu depind de nici o milă divină. Obține salvarea prin propriile sale eforturi.
  • Fiecare suflet are capacitatea de a obține "Dumnezeitatea" în nașterea sa umană. Asta este obținută prin îndepărtarea karmei acumulate.
  • Liberarea este permanentă și ireversibilă. Sufletul eliberat fiind fără formă și necorporial în natura sa, trăiește cunoaștere infinită, omnisciență, putere infinită și fericire infinită după eliberare.
  • Chiar și după eliberare și dobândirea "Dumnezeității", sufletul nu se contopește în nici o entitate (cum este în alte filozofii), ci își păstrează individualitatea.

Sikhism[modificare | modificare sursă]

Sikhismul consideră Sufletul (atma) ca fiind o parte din Sufletul Universal, ce este Dumnezeu (Parmatma). Diferite imnuri sunt cântate din cartea sacră "Sri Guru Granth Sahib" (SGGS) ce sugerează această credință. "Dumnezeu este în Suflet și Sufletul este în Dumnezeu."[88] Același concept este repetat la diferite pagini ale SGGS. Spre exemplu: "Sufletul este divin; divin este sufletul. Slăviți-l pe El cu iubire."[89] și "Sufletul este Domnul, și Domnul este Suflet; contemplând Shabad-ul, Domnul este găsit."[90]

Taoism[modificare | modificare sursă]

Potrivit tradițiilor chinezești, fiecare persoană are două tipuri de suflet numite hun și po, ce sunt respectiv yang și yin. Taoismul crede în zece suflete, sanhunqipo(三魂七魄) "trei hun și șapte po"[91][92] Pò-ul este conectat la trupul mort din mormânt, în timp ce hun-ul este conectat la o bucată ancestrală. Despre o ființă vie ce își pierde oricare din ele se spune că are o boală mintală sau inconșțiență, în timp ce un suflet mort se poate reîncarna într-o invaliditate, domenii cu dorințe scăzute sau nu se poate reîncarna deloc. De asemenea, Călătorii în Iad spune că pot exista sute de suflete divizibile.[93]

Alte credințe și perspective religioase[modificare | modificare sursă]

În referințele teologice către suflet, termenii de "viață" și "moarte" sunt văzute ca definitiv mai accentuat decât conceptele obișnuite de "viață biologică" și "moarte biologică". Deoarece despre suflet se spune că este transcedental existenței materiale, și se spune că are (potențial de) viață eternă, despre moartea sufletului se spune deasemeni că este o moarte eternă. Astfel, în conceptul de Judecată Divină, se spune în mod obișnuit despre Dumnezeu că are opțiuni în distribuirea sufletelor, începând de la Rai(ex. Îngeri) până la Iad(ex. Demoni), cu diferite concepte între ele.În mod obișnuit despre Rai cât și despre Iad se spune că sunt eterne, sau că cel puțin sunt cu mult peste tipicul concept uman al speranței de viață și timp.

În religia Egiptului antic, se spunea despre un individ că este alcătuit din diferite elemente, unele fizice alte spirituale.

Kuttamuwa a fost în secolul al 8-lea Î.Hr. un oficial regal din Sam'al ce a poruncit și inscripționat o stelă, ce a fost ridicată după moartea sa. Inscripția cerea ca cei ce îl plâng să comemoreze viața sa și viața sa de apoi cu dineuri "pentru sufletul meu ce stă în această stelă". Este cea mai veche referință existentă cu privire la ideea de suflet separat de trup. Stela de 360 kg din bazalt are 91 cm înalțime și 61 cm lată. A fost descoperită în al treilea sezon de excavații al expediției Neubauer al Institutului Oriental din Chicago, Illinois.[94]

Unii transumaniști cred că va devenii posibil a se executa un transfer mental, ori dintr-un corp uman în altul, ori dint-un corp uman într-un calculator. Operații de acest gen (alături de teleportare), ridică întrebările filozofice legate de conceptul de suflet.

Încrucișând anumite religii, conceptul de teriantropie spirituală și credința în existența otherkin deasemeni se ivește. Teriantropia implică credința că o persoană sau sufletul ei are o conexiune spirituală, emoțională, sau mentală cu un animal. O astfel de credință se poate manifesta în multe forme, și multe explicații pentru ea se rezumă adesea la credințele religioase ale persoanei. Otherkin dețin o credință similară: Ei își văd sufletele ca parțial sau complet non-umane, și nu neapărat necesar din această lume.

O altă credință ce dezvoltă diferite perspective religioase este superficial similară cu Teriantropia: Daemonismul. Luându-ne după daemoni din Substanțele sale Întunecate, unii oameni cred că sufletul lor este reprezentat printr-un daemon (His Dark Materials), un însoțitor animal a cărui formă reflectă personalitatea umană.[95] Spre deosebire de Teriantropie, cei care practică Demonismul mențin o oarecare dualitate, în care sinele lor animal este ori sufletul lor ori o reprezentare a sufletului. În mod obișnuit, adepții acceptă că sunt în întregime umani, deși au fost cazuri de terianiști ce practică daemonismul.[96] Daemieni, așa cum se numesc, de obicei încearcă să comunice cu sufletul lor prin vizualizare sau prin oferirea unui gen și unui nume.[97] Totuși, vederea Daemonului ca actualul suflet al unei persoane gradual iese din folosință.

În Teosofie sufletul este domeniul activității noaste psihologice (gândirea, emoțiile, memoriile, dorințele, voința și așa mai departe) cât și așa numitele phenomene paranormale sau psihice (percepția extrasenzorială, experiențele extra-corporale, etc) Totuși, sufletul nu este cea mai înaltă dimensiune a ființelor umane, ci una mai mult mijlocie. Mai înalt decât sufletul este spiritul, ce este considerat a fi adevăratul Sine; Sursa a tot ce numim "bine" - fericire, înțelepciune, iubire, compasiune, armonie, pace, etc. În timp ce spiritul este etern și incoruptibil, sufletul nu este. Sufletul funcționează ca o legătură dintre corpul material și sinele spiritual, și de aceea deține caracteristici din amândouă. Sufletul poate fi atras ori spre domenii spirituale ori spre domenii materiale, fiind astfel "câmpul de luptă" dintre bine și rău. Este numai atunci când sufletul este atras spre spiritual el se contopește cu Sinele și devine etern și divin.

Unii oameni, ce nu neapărat favorizează religia organizată, se cataloghează simplu ca "spirituali" și susțin că atât oamenii și toate celelalte creaturi vii au suflete. Unii cred mai departe că întregul univers are un suflet cosmic ca un spirit sau conștiință unificată. Astfel o concepție a sufletului se poate lega cu ideea unei existențe înainte și după cea prezentă, și cineva ar putea considera un astfel de suflet ca fiind scânteia, sau sinele, "Eu"-ul în existență ce simte și trăiește viața.

În Surat Shabd Yoga, sufletul este considerat a fi o replică exactă a scânteii Divine. Scopul Surat Shabda Yoga este cel de a realiza adevăratul Sine și Suflet al cuiva (Realizarea de Sine), Esența Adevărată (Realizarea Spiritului) și Divinitatea Adevărată (Realizarea Dumnezeiască) în timp ce trăiește în corpul fizic.

G. I. Gurdjieff preda că nimeni nu se naște cu un suflet. Ci mai degrabă, trebuie să creăm unul în cursul vieții noastre. Fără un suflet, spune Gurdjieff, am "murii precum un câine".

Știință[modificare | modificare sursă]

Știința și medicina caută relatări naturaliste a lumii naturale observabile. Această poziție este numită ca naturalism metodologic.[98] O mare parte din studiul științific cu privire la suflet, a fost investigând sufletul ca un obiect al credinței umane, sau ca un concept ce dă formă cogniției și o înțelegere a lumii, decât ca o entitate în sinea sa.

Când cercetătorii moderni vorbesc despre suflet în afara acestui context cultural și psihologic, în general tratează termenul de suflet ca un sinonim poetic pentru minte. Cartea lui Francis Crick, Uluitoarea Ipoteză, spre exemplu are subtitlul, "Știința caută sufletul". Crick ținea poziția că cineva poate învăța tot ce se poate cunoaște despre sufletul uman prin studierea funcționării creierului uman. Depinzând astfel de credințele cuiva privind relația dintre suflet și minte, descoperirile în neuroștiință pot fi relevante în înțelegerea sufletului personal.

O analogie des întâlnită este aceea de creierul este pentru minte ceea ce componentele hardware ale calculatorului sunt pentru programele (soft-urile) calculatorului. Ideea de minte ca un soft a condus pe unii cercetători a folosi termenul de "suflet" pentru a sublinia că mintea umană are puteri peste sau cel puțin calitativ diferite de ceea ce un soft artificial poate să facă. Roger Penrose expune această poziție în The Emperor's New Mind. El afirmă că mintea de fapt nu este ca un calculator așa cum este înțeles în mod obișnuit, ci degrabă ca un computer cuantic, ce poate face lucruri imposibile pe un calculator clasic, cum ar fi deciderea problemei opririi(deși calculatoarele cuantice de fapt nu pot include deciderea problemei opririi mai mult decât poate o mașină Turing, pot în schimb în teorie rezolva probleme ce ar fi necesare miliarde de ani pentru algoritme lineare pe cele mai rapide calculatoare din lume, în câteva minute sau secunde). Unii au localizat sufletul în această posibilă diferență dintre minte și un calculator clasic.

În cartea sa Consilience, E. O. Wilson nota că sociologia a identificat credința într-un suflet ca fiind una din elementele universal culturale ale omenirii. Wilson sugera că este nevoie ca biologii să investigheze cum genele umane predispun oamenii să creadă într-un suflet. Alături de alți cercetători, psihologul american Paul Bloom consideră că există în mod natural o percepție dihotomică a fizicului și a gândirii, și că asta e suficient pentru a explica apariția și persistența ideii de “suflet” la categorii umane tot atât de variate cum ar fi un boșiman animist din Africa sau un teolog catolic din Europa[99]; el a demonstrat că fenomenul nu e influențat în mod hotărâtor de nivelul de educație sau de fondul cultural al indivizilor, căci percepția dualistă există în mod spontan chiar și la copii ateilor, la o vârstă la care e de presupus că aceștia n-au dobândit încă noțiuni religioase de la mediul din afara familiei.[100] Studiile de psihologia copilului ale lui Paul Bloom sugerează că dualismul - și deci ideea de suflet ca entitate separată de trup - se datorează incapacității creierului de a se percepe pe el însuși; acest eșec este evident în sintagme gen “trupul meu”, care sunt formulate ca și cum trupul unui individ și acest “meu” ar fi 2 entități diferite; creierul care concepe gândul “trupul meu”, ratează astfel să realizeze că este unica sursă a gândului și în același timp parte din trupul invocat. Sfânta Teresa de Avila a remarcat în secolul al XVI-lea caracterul bizar al acestor idei în care un "eu" se percepe a fi diferit de trupul care-l generează, asta în comentariile ei despre suflet văzut a fi un castel de cristal cu multe camere.[101]

În Descartes' Baby, Paul Bloom trage concluzia că toți oamenii se nasc “dualisti naturali”; acesta scrie: Odată ce copii învață că creierul este implicat în procesul de gândire, ei nu interpreteaza acest fapt de genul “creierul este sursa vietii mele intelectuale (gândirii) ”: ei nu devin automat materialiști; mai degrabă ei interpretează “a gândi” într-un sens îngust, concluzionând că de fapt “creierul este o proteză cognitivă, ceva adăugat sufletului, eului”, pentru a-i îmbunătăți acestuia “puterea de calcul”. Alături de predispoziția naturală a omului de a interpreta realitatea prin prisma antropomorfică și animistă, percepând agenți voluntari în fenomene naturale[102], dualismul spontan stă și el la baza ideii de suflet și explică în opinia unora refuzul multor indivizi de a accepta ceea ce Francis Crick numea “uluitoarea ipoteză”, anume că dualismul este fals și viața mentală ia naștere din procese fizice.[103]

Daniel Dennett a apărat ideea că strategia de supraviețuire umană depinde enorm de adoptarea unei poziții intenționate, o strategie comportamentală ce prezice acțiunile altora bazate pe speranța că și ei au o minte ca a lor. Neuronii oglindă din regiunile creierului cum este zona Broca poate facilita această strategie comportamentală. Poziția intenționată, sugerează Dennett, s-a dovedit de un așa succes încât oamenii tind să o aplice tuturor aspectelor experienței umane, astfel conducându-ne la animism și alte conceptualizări ale sufletului.[104]

Anumiți teologi creștini s-au arătat alarmați de succesele noilor științe ale vieții în înțelegerea naturii umane pe baze strict materialiste. Acești teologi consideră că pentru a preîntâmpina un nou front din ceea ce unii au numit “războiul cultural dintre știință și religie”[105], e nevoie să ținem seamă de lecțiile istoriei. Ei remarcă că și în trecut religia s-a opus în van, în secolul al XVII-lea heliocentrismului și în secolul al XIX-lea teoriei evoluției, dar că până la urmă aceasta s-a împăcat cu ideea că doctrinele geocentriste și creaționiste nu-s părți vitale ale credinței.[106]; aceștia observă că în chestiunea existenței sufletului, a dualismului și deci a naturii umane, noile științe explică materialist din ce în ce mai mult din aspectele care fac persoana umană, iar aceste evoluții științifice vor reprezenta pentru religie o provocare încă și mai mare decât au făcut-o în trecut astronomia coperniciană sau biologia darwinistă.[107] Sugestia lor e că orice opoziție la aceaste noi realizări științifice este contraproductivă, în măsura în care cercetătorii scripturilor creștine și evreiești știu deja de foarte mult timp că Biblia înțelegea făptura umană de maniera materialistă[108][109], dualismul trup-suflet intrând în gândirea creștină la un secol după Iisus Hristos.[110]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "suflet."Enciclopedia Britanică. 2010. Enciclopedia Britanică 2006 CD. 13 Iulie 2010.
  2. ^ "Suflet", The Columbia Encyclopedia (Enciclopedia Columbia), A șasea ediție. 2001-07. Recuperată Noiembrie 12, 2008.
  3. ^ "Soul", Enciclopedia Britanică. 2008. Recuperată Noiembrie 12, 2008.
  4. ^ a b c Hillman J (T Moore, Ed.) (1989). A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman). New York, NY, USA: HarperPerennial. pp. 112–129 
  5. ^ a b Hillman J (1989). "The salt of soul, the sulfur of spirit (Sarea sufletului, sulful spiritului)". In J Hillman, A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman) (T Moore, Ed.). New York: HarperPerennial, pp. 112–129.
  6. ^ a b Hillman J (T Moore, Ed.) (1989). A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman). New York, NY, USA: HarperPerennial. pp. 20 
  7. ^ Janda, M., Eleusis, das indogermanische Erbe der Mysterien (1998)
  8. ^ The word nefesh originally meant “neck” or “throat,” and later came to imply the “vital spirit,” or anima in the Latin sense. Encyclopaedia Britannica, article Death (treatment of death, Judaism).
  9. ^ “Termenul ebraic nefeș este folosit în referințe la o întreaga persoană ca sediu al emoțiilor și dorințelor, nu la un suflet interior ca și cum ar fi ceva separat de ființă. El poate fi tradus în multe locuri ca persoană sau chiar pronume personal (de ex. Levitic 2 :1; Levitic 4:2, Levitic 7:20). Nefeș denotă întreaga persoană umană, dar poate fi deasemenea fi folosit cu referire la animale (de ex. Facere 1:12; Facere 2 :24; Facere 9 :10)”. (p.157, capitolul VII scris de Joel B. Green în lucrarea “Ce s-a întâmplat cu sufletul?”, editată de Warren S. Brown, Nancey Murphy și H. Newton Malony, editura Augsburg Fortress 1998.)
  10. ^ Francis M. Cornford, Greek Religious Thought (Gândirea religioasă greacă), p.64, referindu-se la Pindar, fragmentul 131.
  11. ^ Erwin Rohde, Psyche (Psihicul), 1928.
  12. ^ Seyyed Hossein Nasr și Oliver Leaman (1996), History of Islamic Philosophy (Istoria Filozofiei Islamice), p. 315, Routledge, ISBN 0-415-13159-6.
  13. ^ Nahyan A. G. Fancy (2006), "Pulmonary Transit and Bodily Resurrection: The Interaction of Medicine, Philosophy and Religion in the Works of Ibn al-Nafīs (Tranzitul pulmonar și reînvierea trupului: Interacțiunea medicinei, filozofiei și religiei în lucrările lui Ibn al-Nafīs) (d. 1288)", p. 209-210, Electronic Theses and Dissertations (Teze de doctorat și dizertații electronice), Universitatea din Notre Dame.[1]
  14. ^ Bishop, Paul (2000). Synchronicity and Intellectual Intuition in Kant, Swedenborg, and Jung (Sincronicitate și Intuiția intelectuală în Kant, Swedenborg și Jung). USA: The Edwin Mellen Press. pp. 262–267. ISBN 0773475931 
  15. ^ Online Etymology Dictionary. (Dicționar Etimologic Online) (2001). "Psihologie".
  16. ^ Utne Reader, citat în Hillman (1989), copertă.
  17. ^ Hillman J (T Moore, Ed.) (1989). A blue fire: Selected writings by James Gillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman). New York, NY, USA: HarperPerennial. pp. 112–113 
  18. ^ Hillman J (T Moore, Ed.) (1989). A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman). New York, NY, USA: HarperPerennial. pp. 113 
  19. ^ Hillman J (T Moore, Ed.) (1989). A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman). New York, NY, USA: HarperPerennial. pp. 21 
  20. ^ Hillman J (T Moore, Ed.) (1989). A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman). New York, NY, USA: HarperPerennial. pp. 112 
  21. ^ Hillman J (T Moore, Ed.) (1989). A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman). New York, NY, USA: HarperPerennial. pp. 121 
  22. ^ Bahá'u'lláh (1976). Gleanings from the Writings of Bahá'u'lláh (Alegeri din Scrierile lui Bahá'u'lláh). Wilmette, Illinois, USA: Bahá'í Publishing Trust. pp. 158–163. ISBN 0-87743-187-6. http://reference.bahai.org/en/t/b/GWB/gwb-82.html#gr1 
  23. ^ Bahá'u'lláh (1976). Gleanings from the Writings of Bahá'u'lláh (Alegeri din Scrierile lui Bahá'u'lláh). Wilmette, Illinois, USA: Bahá'í Publishing Trust. pp. 155–158. ISBN 0-87743-187-6. http://reference.bahai.org/en/t/b/GWB/gwb-81.html#gr1 
  24. ^ a b Taherzadeh, Adib (1976). The Revelation of Bahá'u'lláh (Revelațiile lui Bahá'u'lláh), Volumul 1. Oxford, UK: George Ronald. ISBN 0-85398-270-8. http://www.peyman.info/cl/Baha%27i/Others/ROB/V1/Contents.html 
  25. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Ce învață Buddha) (NY: Grove, 1962), p. 25
  26. ^ Sources of Indian Tradition ).
  27. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (NY: Grove, 1962), p. 25
  28. ^ Sources of Indian Tradition (Surse de tradiție indiană), vol. 1, ed. Theodore de Bary (NY: Columbia UP, 1958), p. 92-93
  29. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Ce învață Buddha) (NY: Grove, 1962), p. 55-57
  30. ^ Sources of Indian Tradition (Surse de tradiție indiană), vol. 1, ed. Theodore de Bary (NY: Columbia UP, 1958), p. 93
  31. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (NY: Grove, 1962), p. 55
  32. ^ Sources of Indian Tradition (Surse de tradiție indiană), vol. 1, ed. Theodore de Bary (NY: Columbia UP, 1958), p. 93-94
  33. ^ spre exemplu, în Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Ce învață Buddha) (NY: Grove, 1962), p. 51-66
  34. ^ Sources of Indian Tradition (Surse de tradiție indiană), vol. 1, ed. Theodore de Bary (NY: Columbia UP, 1958), p. 94
  35. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Ce învață Buddha) (NY: Grove, 1962), p. 26
  36. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Indian_Tradition_1958_p._94
  37. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Ce învață Buddha) (NY: Grove, 1962), p. 34
  38. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Ce învață Buddha) (NY: Grove, 1962), p. 33
  39. ^ Conze, Edward (1993). A Short History of Buddhism (O scurtă istorie a Budismului). Oneworld. pp. 14. ISBN 1851680667 
  40. ^ Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Ce învață Buddha) (NY: Grove, 1962), p. 51
  41. ^ 六朝神滅不滅論與佛教輪迴主體之研究
  42. ^ 佛教心理論之發達觀
  43. ^ 植物、草木、山石是无情众生吗?有佛性吗?
  44. ^ 從律典探索佛教對動物的態度(中)
  45. ^ 無情眾生現今是不具有神識,但具有佛性!
  46. ^ 无情有佛性
  47. ^ 佛教文化系列演講(二) 從提婆達多談起 ──兼論佛教史研究與佛教信仰的衝突現象
  48. ^ 佛根地上宣下化老和尚佛七開示‧1975年美國奧立崗州
  49. ^ 金剛棒喝宣公上人答問錄
  50. ^ 橡皮树的义举
  51. ^ 果卿居士《現代因果實錄》的不實之處
  52. ^ B. Alan Wallace, Contemplative Science (Știință contemplativă) University of Columbia Press, 2007, page 13.
  53. ^ Do Embryos Have Souls? (Au embrionii suflete?), Father Tadeusz Pacholczyk, PhD, Centrul de Resurse Educaționale Catolice
  54. ^ Embryos have souls? What nonsense (Embrionii au suflete? Ce absurd), de Matthew Syed, May 12, 2008, The Times
  55. ^ The Soul of the Embryo: An Enquiry into the Status of the Human Embryo in the Christian Tradition (Sufletul unui Embrion: Statutul unei entități în formă embrionară umană din tradiția creștină), de David Albert Jones, Continuum Press, 2005, ISBN 978-0-8264-6296-1
  56. ^ Catechism of the Catholic Church (Catehismul Bisericii Catolice, paragraful 363
  57. ^ Catechism of the Catholic Church (Catehismul Bisericii Catolice), paragraful 382
  58. ^ http://www.biblegateway.com/passage/?search=2%20corinthians%205:17;&version=31;
  59. ^ By the third century B.C.E., a similar effort is expended in Egypt to make the Hebrew Scriptures available in Greek. The lively, acquisitive and increasingly cosmopolitan world that was the Ptolemaic age is reflected in any number of non- Palestinian literary creations, but only the Book of Ecclesiastes (Qoheleth) seems to reflect the ambivalence felt in Palestinian circles. The tremendous social and economic changes that were occurring are reflected in the Zenon papyri. - The Challenge of Hellenism for Early Judaism and Christianity, Author(s): Eric M. Meyers, Reviewed work(s): Source: The Biblical Archaeologist, Vol. 55, No. 2 (Jun., 1992), pp. 84-91, Published by: The American Schools of Oriental Research.
  60. ^ The book is generally considered a literary whole, apart from a short epilogue in 12:7 and possibly one or two small additions. - “The Blackwell Companion to the Hebrew Bible”, Edited by Leo G. Perdue (Brite Divinity School, Texas Christian University), Blackwell Publishers Ltd 2001, Part VIII (Wisdom Literature) by Katharine J. Dell (Cambridge, England), section Questions of Social and Historical Context (p.425).
  61. ^ The actual author of Ecclesiastes is unknown, but the superscription (1:1) attributes the book to qohelet (commonly translated “preacher,” Greek ekklēsiastēs), who is identified as “the son of David, king in Jerusalem.” Though these words can only refer to Solomon (fl. mid-10th century bc), the frequency of Aramaic forms and the book’s rationalistic contents date it sometime about the second half of the 3rd century bc. - Encyclopaedia Britannica, article Ecclesiastes
  62. ^ The early Hebrews apparently had a concept of the soul but did not separate it from the body, although later Jewish writers developed the idea of the soul further. Biblical references to the soul are related to the concept of breath and establish no distinction between the ethereal soul and the corporeal body. Christian concepts of a body-soul dichotomy originated with the ancient Greeks and were introduced into Christian theology at an early date by St. Gregory of Nyssa and by St. Augustine. - Encyclopaedia Britannica, article Soul
  63. ^ In the Old Testament and earlier Judaism, even if soul and body were two aspects of the human personality, this was not an adequate reason for a belief in resurrection; indeed, over long centuries it had not led to such a belief. Even in the time of Jesus it was still uncertain that resurrection was a valid and necessary part of the religion at all, and resurrection was considered to be a very surprising thing. - The Question of Religious Influence: The Case of Zoroastrianism, Judaism, and Christianity, Author(s): James Barr, Source: Journal of the American Academy of Religion, Vol. 53, No. 2 (Jun., 1985), pp. 201-235, Published by: Oxford University Press.
  64. ^ The notion of a resurrection of the dead has a more concrete evolution. It seems to have originated during Judaism’s Hellenistic period (4th century bc-2nd century ad). Isaiah announced that the “dead shall live, their bodies shall rise,” and the “dwellers in the dust” would be enjoined to “awake and sing” (Isa. 26:19). Both the good and the wicked would be resurrected. According to their deserts, some would be granted “everlasting life,” others consigned to an existence of “shame and everlasting contempt” (Dan. 12:2). - Encyclopaedia Britannica, article Death (treatment of death, Judaism
  65. ^ In classical Judaism death closes the book. As the anonymous author of Ecclesiastes bluntly put it: “For the living know that they will die, but the dead know nothing, and they have no more reward” (Eccles. 9:5). The death of human beings was like that of animals: “As one dies, so dies the other. They all have the same breath, and man has no advantage over the beasts . . . all are from the dust, and all turn to dust again” (Eccles. 3:19–20). Life alone mattered: “A living dog is better than a dead lion” (Eccles. 9:4). Even Job, whose questioning at times verges on subverting Yahwist doctrine, ends up endorsing the official creed: “Man dies, and is laid low... As waters fail from a lake, and a river wastes away and dries up, So man lies down and rises not again; till the heavens are no more he will not awake, or be roused out of his sleep” (Job 14:10–12). - Encyclopaedia Britannica, article Death (treatment of death, Judaism
  66. ^ Birmingham Amended Statement of Faith. Disponibil online
  67. ^ Soul at www.newadvent.org
  68. ^ [2], Quran.com Surat Al-'Isra', Versul 85.
  69. ^ The Holy Qur'an (Sfântul Coran)~ 66. At-Tahrim (Banning)
  70. ^ The Holy Qur'an ~ 39. Az-Zumar (The Troops, Throngs)
  71. ^ Some scholars see a smooth and direct link between the religion articulated by Ezra or the Pharisees and the religion that was articulated by the rabbis after the destruction of the Temple in 70 C.E. Most scholars, however, understand rabbinic Judaism as having developed at the same time as early Christianity. A small minority of scholars thinks that rabbinic Judaism developed after early Christianity. The destruction of the Temple in Jerusalem in 70 caused such a break in the practice and consciousness of the Jews of Palestine and the Diaspora that it is all but impossible to directly connect pre-70 and post-70 Judaism. To be sure, the materials necessary for rabbinic Judaism to develop were present before the destruction of the Temple, but in a merely germinal form. Rabbinic Judaism is essentially a different religion than other pre-Temple Judaisms. - "Judaism", ARYEH COHEN, "Macmillan Encyclopedia of Death and Dying", Ed. Robert Kastenbaum, Vol.1, New York, Macmillan Reference USA, 2003, p.499-502, 2 vols. Full Text: COPYRIGHT 2002 Gale, COPYRIGHT 2006 Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation.
  72. ^ The Old Testament concept of human beings is that of a unity, not a union of soul and body. Although the Hebrew word nefesh is frequently translated as "soul," it would be inaccurate to read into it a Greek meaning. Nefesh is the principle of life and the seat of psychological activity, but it is never conceived of as operating separately from the body. In the New Testament the Greek word psyche is often translated as "soul" but again should not be readily understood to have the meaning the word had for the Greek philosophers. It usually means "life," or "vitality," or, at times, "the self." - How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "Soul." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2012. Web. 10 Sept. 2012. Chicago Manual of Style: "Soul." Encyclopedia Americana. Grolier Online. APA (American Psychological Association) style: Soul. (2012). Encyclopedia Americana. Retrieved September 10, 2012.
  73. ^ Hebrew religion emerged out of the tribal polytheisms of ancient Mesopotamia. The protagonists of Yahwism only gradually succeeded in establishing their deity as the national god of the various Semitic tribes that were finally welded together, during the latter half of the second millennium B.C.E., into the people known as the Israelites. A key weapon in their struggle to establish Yahweh's supremacy was the suppression of prevailing beliefs and practices dealing with death. In two very different responses to death, Mesopotamian culture had preserved primitive notions of life after death as a continuation of the life before death. On the one hand, mortuary cults affirmed a significant afterlife for the powerful and privileged who commanded the worship and fealty of the living. On the other hand, postmortem existence was limited to an awful under-world where the departed dead were shrouded in darkness and subsisted on clay. In either case, the realm of the dead was under the control of the gods of the underworld. For that reason, the champions of Yahwism denounced the polytheistic beliefs and practices of both the mortuary cults and the "house of dust." - "Death", section IV: "Western Religious Thought", Lonnie D. Kliever, "Encyclopedia of Bioethics", Ed. Stephen Post, Vol. 2, 3rd ed. New York, Macmillan Reference USA, 2004. p. 578-587, 5 vols. Full Text: COPYRIGHT 2004 Macmillan Reference USA, COPYRIGHT 2006 Gale, Cengage Learning. Gale Document Number: CX3402500133.
  74. ^ Like all cultures in the ancient Near East, the Israelites believed that persons continued to exist after death. It was thought that following death, one's spirit went down to a land below the earth, most often called Sheol, but sometimes merely "Earth," or "the Pit" (See Hell). In the preexilic period, there was no notion of a judgment of the dead based on their actions during life, nor is there any evidence for a belief that the righteous dead go to live in God's presence. The two persons in the Hebrew Bible who are taken to heaven to live with God, Enoch (Gen. 5.24) and Elijah (2 Kings 2.11), do not die. All who die, righteous or wicked, go to Sheol (see Gen. 42:38; Num. 16.30–33). - How to cite this entry: Wayne T. Pitard, Sidnie Ann White, "Afterlife and Immortality", The Oxford Companion to the Bible, Bruce M. Metzger and Michael D. Coogan, eds. Oxford University Press Inc. 1993, Oxford Reference Online, Oxford University Press. Copyright © Oxford University Press 2009. All Rights Reserved.
  75. ^ Belief in the solidarity of the family enabled ancient Israelites to accept death calmly, for in death a person simply slept with one's ancestors. Nevertheless, this sleep was subject to disturbance, prompting a cult of the dead and the effort to contact the departed. Official Yahwism condemned both activities (Lev. 19.31; 20.27; Deut. 18.11), while implicitly acknowledging their efficacy (1 Sam. 28; cf. 1 Chron. 10.13). - How to cite this entry: James L. Crenshaw, "Death", The Oxford Companion to the Bible, Bruce M. Metzger and Michael D. Coogan, eds. Oxford University Press Inc. 1993, Oxford Reference Online, Oxford University Press. Copyright © Oxford University Press 2009.
  76. ^ Virtually no discussion of what existence in Sheol was thought to be like, is preserved in preexilic literature. The few datable texts in the Bible that describe Sheol tend to be late and belong to authors who opposed important aspects of the popular view. They present Sheol in negative terms, as a place of darkness and gloom, where the dead exist without thought, strength, or even consciousness (Ps. 88.3–12; Isa. 38.18–19; Job 10.21–22; Eccles. 9.10). These texts appear to be reactions against a considerably more positive view of existence in Sheol that was held in the preexilic period. There is evidence that many Israelites thought that the dead continued to play an active role in the world of the living, possessing the power to grant blessings to their relatives and to reveal the future. This was done through the process of necromancy, the consultation of the dead by a medium, and related practices, which appear to have been quite popular in Israel. Evidence for this is found in the substantial number of vehement denunciations of necromancy in the prophetic and legal literature of the eighth through sixth centuries BCE (e.g., Lev. 19.31; 20.6, 27; Deut. 18.10–14; Isa 8.19–20). Only one narrative account of a necromantic session has been preserved in the Bible - the story of Samuel's ghostly consultation with Saul at Endor (1 Sam. 28), and Saul is roundly criticized by the seventh-century editor of the books of Samuel for having resorted to this practice (See Witch). Necromancy was particularly opposed by the religious group that supported the worship of Yahweh alone. This group argued that blessings and the telling of the future were prerogatives of Yahweh, not of the dead, and that consultation with the dead for such purposes was an abomination against Yahweh. The popular views of afterlife and the dead came under increasing attack during the late eighth and seventh centuries. The laws against necromancy date to this period, and a number of outright attacks and satires on the older ideas about the nature of existence in Sheol appear in the literature of the time (e.g., Isa. 8.19–22; 14:9–11). It is interesting to note, however, that the laws against necromancy in Deuteronomy and Leviticus still assume not that it was impossible to summon the dead from Sheol but that it was inappropriate. These laws apparently did not have the desired effect on the Judean population. During the exile, when the "Yahweh alone" party finally came to control the religious leadership of Judah, a further step was taken. Several texts appearing to date from the exilic and postexilic periods suggest that it is not only improper to consult the dead but actually impossible to do so. A new theology developed that argued there is no conscious existence in Sheol at all. At death all contact with the world, and even with God, comes to an end. This notion explicitly appears in several late Psalms (6.5; 30.8–10; 88.3–12; etc.), Job (3.11–19; 14.10–14; 21.19–21), and Ecclesiastes (9.3–10). This startling idea was not new in the Near East. Skepticism about the afterlife is found in some Egyptian texts as early as the Middle Kingdom (ca. 2000–1750 BCE), but such notions were never adopted as an official doctrine there. In postexilic Judah, however, this became the authoritative stance of the religious leadership, though it was probably not widely held by most Judeans. - How to cite this entry: Wayne T. Pitard, Sidnie Ann White, "Afterlife and Immortality", The Oxford Companion to the Bible, Bruce M. Metzger and Michael D. Coogan, eds. Oxford University Press Inc. 1993, Oxford Reference Online, Oxford University Press. Copyright © Oxford University Press 2009. All Rights Reserved.
  77. ^ Death brought for most humans a shadowy existence in Sheol (similar to Greco-Roman "Hades"); for vicious violators of the covenant pain in the fires of the hellish Gehenna; for Israelites faithful to the covenant a blissful existence at the end of the world in the 'olam ha-ba, the kingdom of God on the earth. - How To Cite: "Heaven", JEFFREY BURTON RUSSELL, Macmillan Encyclopedia of Death and Dying, Ed. Robert Kastenbaum, Vol.1, New York, Macmillan Reference USA, 2003, p.395-400, 2 vols, Gale Virtual Reference Library; Gale Document Number: CX3407200129. Full Text: COPYRIGHT 2002 Gale, COPYRIGHT 2006 Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation.How To Cite: "Heaven", JEFFREY BURTON RUSSELL, Macmillan Encyclopedia of Death and Dying, Ed. Robert Kastenbaum, Vol.1, New York, Macmillan Reference USA, 2003, p.395-400, 2 vols, Gale Virtual Reference Library; Gale Document Number: CX3407200129. Full Text: COPYRIGHT 2002 Gale, COPYRIGHT 2006 Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation.
  78. ^ Between 250 B.C.E. and 100 C.E., Hebrew religion shifted its focus. Incessant persecutions by Syrians, Romans, and other conquerors made justice and mercy seem remote or lacking in earthly life, so attention shifted to another sort of life where those qualities, which one expected of the Lord, ruled. Still, that life was not perceived as an afterlife for individuals but instead as the future coming of a Messiah establishing a Kingdom of the Lord at the end of time on this earth. The old division between the Qehel Adonai (those Israelites faithful to the covenant) and those violating the covenant came to imply a divine judgment on each person's life, either immediately at death or at the end of time. Those who lived at the time of the Messiah would live joyful lives together in the community of the Qehel. But what of the deceased? Justice seemed to require that the entire Qehel Adonai, including the dead, should live in the Kingdom when the Messiah came. And since this Kingdom would be a bodily existence on this earth, the dead would be resurrected at the end time, in Jerusalem, and in their own, personal, earthly bodies. This remains the teaching of Orthodox Jews, while the more "liberal" or "secular" tend not to look beyond the present life. In any Jewish scenario, a human being had only the one earthly life. - How To Cite: "Heaven", JEFFREY BURTON RUSSELL, Macmillan Encyclopedia of Death and Dying, Ed. Robert Kastenbaum, Vol.1, New York, Macmillan Reference USA, 2003, p.395-400, 2 vols, Gale Virtual Reference Library; Gale Document Number: CX3407200129. Full Text: COPYRIGHT 2002 Gale, COPYRIGHT 2006 Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation.
  79. ^ Precisely this emphasis on present existence contributed to the eventual transformation of Yahwism. The naive assumption that Yahweh rewards the pious with prosperity and a long life while punishing the wicked with misfortune and a brief life was obviously contradicted by communal and individual experience. Especially the disasters that befell Israel between the eighth and the sixth centuries B.C.E. raised radical doubts about Yahweh's justice and omnipotence, because the entire social and religious order of Israel was disrupted and eventually destroyed. This massive destruction evinced two distinctive responses. On the one hand, most of the great prophets of Israel responded to these dire circumstances by reaffirming collective retribution and promising collective restoration (Isa. 11:10–16; Ezek. 36:16–36). Some prophets moved beyond communal responsibility and punishment (Jer. 21:3), but their new emphasis on the individual only heightened the tension between divine power and justice in the face of innocent suffering (Job 10:2–9). On the other hand, an apocalyptic school of thought slowly emerged that anticipated a miraculous deliverance of the faithful living and dead at the end of time. Envisioned in this apocalyptic outlook was the final defeat of death itself, which had increasingly been personified as a destructive evil force. Thus, by the end of the second century B.C.E., two sharply contrasting views of death dominated the Hebraic worldview. The older notion that death marked the end of life remained the traditional view among those who came to be known as the Sadducees. The newer view that affirmed postmortem divine judgment and human resurrection flourished among such sectarian movements as the Pharisees and the Essenes. For these sectarians, the powers of death would eventually be overcome by the power of God. - How to cite: Kliever, Lonnie D., "Death: IV. Western Religious Thought.", Encyclopedia of Bioethics, Ed. Stephen Post, Vol. 2, 3rd ed. New York, Macmillan Reference USA, 2004, p. 578-587, 5 vols. Gale Virtual Reference Library. Gale Document Number: CX3402500133.
  80. ^ Emerging individualism and harsh political realities forged a bold hope that a resurrection would take place, at least in rare instances (Isa. 26.19; Dan. 12.2, prefigured by Hos. 6.2 and Ezek. 37). Greek belief in body and soul as separate entities enabled this hope to become strong conviction by Roman times - How to cite this entry: James L. Crenshaw, "Death", The Oxford Companion to the Bible, Bruce M. Metzger and Michael D. Coogan, eds. Oxford University Press Inc. 1993, Oxford Reference Online, Oxford University Press. Copyright © Oxford University Press 2009.
  81. ^ Pour la première fois dans l'histoire du peuple juif se développe la foi en une résurrection individuelle. Rien d'étonnant à cela: une époque où sévissent de telles persécutions - pour l'auteur du livre de Daniel c'est une époque de détresse, où leur fidélité à la Loi vaut aux hommes, aux femmes et aux enfants d'être cruellement torturés - repose de façon bien plus aiguë que pour les générations précédentes le vieux problème de la juste rétribution. De nouvelles questions surgissent - différentes de celles de l'époque des Ptolémées et de Qohélet : dans son acquiescement mélancolique à l'ici-bas (goûte la vie, tant qu'il en est temps!), celui-ci est très loin de la théologie de la rétribution traditionnelle de la littérature sapientielle, mais tout aussi loin de toute joyeuse espérance dans l'au-delà. Maintenant, la fidélité dans la foi de nombreux martyrs - qui n'ont que le terrible choix entre l'apostasie et la mort - pose des questions nouvelles qu'on ne peut pas ne pas entendre: quel peut bien être le sens du martyre si ces hommes et ces femmes fidèles à leur foi jusque dans la mort ne peuvent plus espérer aucune compensation? Ni dans la vie présente, puisqu'ils sont morts! Ni dans l'au-delà, où ils ne peuvent espérer qu'une existence d'ombres! Que fait donc le Dieu juste avec sa justice - pour les plus justes de tous, précisément? Daniel répond : ce temps de détresse sera suivi des derniers temps - maintenant! Israël sera sauvé et - là est la nouveauté - les morts ressusciteront, les témoins de la foi tout comme leurs persécuteurs. Les morts qui ont dormi dans le «pays de la poussière» s'éveilleront. Ils reviendront à la vie dans leur pleine humanité (et pas seulement comme des «âmes» platoniciennes), dans cette existence d'ici-bas, mais qui dès lors durera éternellement, sans fin: pour les sages sous la forme de la lumière éternelle, pour les autres sous la forme de l'ignominie éternelle - qui n'est pas décrite non plus: «Et les gens réfléchis resplendiront comme la splendeur du firmament, eux qui ont rendu la multitude juste, comme les étoiles à tout jamais.» Retenons ce passage: ce texte de Daniel est le plus ancien et même le seul texte incontesté en faveur d'une résurrection des morts dans toute la Bible hébraïque! - Hans Kueng, "Le Judaïsme", p. 172, traduit de l'allemand par Joseph Feisthauer, Ouvrage traduit avec le concurs du Centre National du Livre, Éditions Du Seuil, 27, rue Jacob, Paris, VIe. Titre original : "Das Judentum", Éditeur original : R. Piper Verlag, Munich. ISBN original : 3-492-03496-9. ISBN : 2-02-020189-5. Éditions du Seuil, février 1995, pour la traduction française.
  82. ^ It is not until Daniel, written in third and second centuries B.C.E., that there is seemingly unambiguous reference to the afterlife and the end of days. By the time of Qumran literature - that is, texts discovered around the Dead Sea that date back to the first and second centuries B.C.E. and used by Jewish sectarians - there is a full-blown notion of an afterlife, which is both a reward for the righteous and a means for explaining the ultimate justice of God. Josephus, a Jewish commander in the war against Rome in the first century and who later defected to the Roman side during the war, points to an afterlife and the resurrection of the dead as sources of conflict between the Sadducees and the Pharisees. This description is supported by Matthew. - "Judaism", ARYEH COHEN, "Macmillan Encyclopedia of Death and Dying", Ed. Robert Kastenbaum, Vol.1, New York, Macmillan Reference USA, 2003, p.499-502, 2 vols. Full Text: COPYRIGHT 2002 Gale, COPYRIGHT 2006 Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation. Gale Virtual Reference Library, Gale Document Number: CX3407200163.
  83. ^ Among the other groups that would have circulated around the priesthood and around the Temple in Jerusalem, was an old group known as the Sadducees. The Sadducees are really also part of this old priestly aristocracy. They're the land holding group ... the descendants of the people who came back from the Babylonian exile. They were the old Jerusalem upper crust. And they were in charge of most of the political life of Jerusalem proper. They dominated the city council of Jerusalem, or what is called the Sanhedrin. But there were other groups as well. The Pharisees were a Johnny-come-lately group that had joined the political ranks of Jerusalem life, probably sometime in the later Hasmonean Period. That is, just before the Romans came on the scene. The Pharisees have a political interest, but they, in some ways, constitute a kind of outside political faction over against the landed aristocracy - the Sadducees. As a result, we see both political tensions and also religious interests between the groups showing up in different ways. One of the classic ways we differentiate the Sadducees from the Pharisees, is on the basis of religious beliefs and practices. The Sadducees are conservative. They only read the Torah, the five books of Moses. They don't read other things among the Scriptures as authoritative. And so as a result, they don't believe in certain ideas. For example, it's typically suggested that they do not believe in resurrection of the dead. Why? Because it's not in the Torah. The Pharisees, on the other hand, are, if anything, the religious liberals ... the progressives of their day. They want to reinterpret the Scriptures. They want to read more texts, all of which are the expression of this vibrant Judaism of the time. And as a result, they're willing to entertain new ideas, new beliefs, such as that of the resurrection of the dead. - Temple Culture, Why the Temple symbolized the nation of Israel and collaboration with Rome?, L. Michael White, Professor of Classics and Director of the Religious Studies Program University of Texas at Austin, http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/religion/portrait/temple.html
  84. ^ What did the Sadducees do then, exactly, we don't really know. Except the Sadducees apparently had a great deal of following among the well-to-do, among the priestly classes, and seem to have been characterized primarily by two things. One, they opposed the Pharisees and two, they denied belief in the resurrection of the dead, a belief that the Pharisees espoused and the Sadducees denied. - Judaism's First Century Diversity, http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/religion/portrait/judaism.html
  85. ^ The Sadducees are usually associated with aristocratic Priests, therefore they're in Jerusalem. They seem to not have thought that there was resurrection of the dead, which by this period is almost a normative belief in Judaism. And, since they were Priests, much of their religious interests focused on the smooth operation of the Temple, as is right, because that was their responsibility. Pharisees, on the other hand, were a school of interpretation of Biblical text... Priests are family groups in Judaism. If you have a friend named Cohen, that means he's a priest. So one is born a priest. One can't choose to become a priest, unlike most other religious groupings in antiquity. But, if somebody is born a priest, he could decide to interpret the Bible according to a Pharisaic tradition, and that's what happened. These are not absolute boundaries. These are permeable identifications. Josephus, for example, this historian we have is from a Jerusalem-like, priestly, aristocratic family, but he aligns himself with the Pharisees, which is one of the reasons why he praises them so much in his books. - Paula Fredriksen: William GoodwinAurelio Professor of the Appreciation of Scripture, Boston University, http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/religion/portrait/judaism.html
  86. ^ In the modern and contemporary periods the existence of an afterlife and the resurrection and reincarnation of the dead have become points of contention between the different movements within Judaism. On the whole, Reform Judaism does not believe in an afterlife, resurrection or reincarnation. Orthodox Judaism believes in all three, though there are some factions of Orthodoxy that do not believe in reincarnation. There are varying opinions in Conservative and Reform Judaism that span the gamut. - "Judaism", ARYEH COHEN, "Macmillan Encyclopedia of Death and Dying", Ed. Robert Kastenbaum, Vol.1, New York, Macmillan Reference USA, 2003, p.499-502, 2 vols. Full Text: COPYRIGHT 2002 Gale, COPYRIGHT 2006 Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation. Gale Virtual Reference Library, Gale Document Number: CX3407200163.
  87. ^ Bhagvatisūtra, (Ladnun: Institutul Jain Vishwa Bharti):7/58,59
  88. ^ SGGS, M 1, p 1153.
  89. ^ SGGS, M 4, p 1325.
  90. ^ SGGS, M 1, p 1030.
  91. ^ 灵魂的构成——⑶、三魂、七魄、九灵
  92. ^ Encyclopedia of Death and Dying (Enciclopedia Morților și celor pe moarte) (2008).
  93. ^ Voyages to Hell
  94. ^ Found: An Ancient Monument to the Soul (Descoperire: Un antic monument dedicat sufletului)”. The New York Times. Noiembrie 17, 2008. http://www.nytimes.com/2008/11/18/science/18soul.html?8dpc=&_r=1&pagewanted=all. Accesat la 18 noiembrie 2008. „Într-un ținut muntos ce astăzi este sudestul Turciei, a trăit în secolul al VIII-lea Î.Hr. un oficial regal, Kuttamuwa, ce a supravăzut finalizarea unui monument inscripționat, sau o stelă, ce avea să fie ridicat după moartea sa. Cuvintele învățau pe rude să comemoreze viața și moartea prin ospăț "pentru sufletul meu ce este în această stelă".” 
  95. ^ http://daemonpage.com/introduction.php
  96. ^ http://daemonpage.com/faq.php#35
  97. ^ http://daemonpage.com/faq.php#1
  98. ^ Methodological Naturalism vs Ontological or Philosophical Naturalism (Naturalismul Metodologic vs Ontologic sau Naturalism filozofic)
  99. ^ D'une part, le seul fait d'être conscient d'exister entraîne inévitablement l'idée d'un au-delà : l'esprit conscient se perçoit comme"étant indépendant du corps qu'il a l'impression d'habiter. S'il existe indépendamment de ce corps, il lui survit nécessairement. Pas besoin d'avoir lu Descartes; ce dualisme, rudimentaire mais logique, surgit spontanément sans que nous ayons à y réfléchir. Les états seconds, comme le rêve, la transe, la maladie et les hallucinations spontanées ou provoquées, apportent une base phénoménologique rendant plausible, voire convaincante, l'existence de l'au-delà. - p.58 din “La grande Illusion - Comment la sélection naturelle a créé l'idée de Dieu”, Daniel Baril, Éditions MultiMondes 2006, ISBN 978-2-89544-100-7.
  100. ^ Descartes' baby: How the science of child development explains what makes us human, Paul Bloom, New York: Basic Books 2004
  101. ^ This imagery is so familiar to us that we often fail to notice how strange it is: I, the real I, am somehow inside of myself. Teresa does note the oddity: "Well, getting back to our beautiful and delightful castle we must see how we can enter it. It seems I'm saying something foolish. For if this castle is the soul, clearly one doesn't have to enter it since it is within oneself." - p.32 din "Bodies And Souls, or Spirited Bodies?", Nancey Murphy, Cambridge University Press 2006, "Current Isssues In Theology" Series. Nancey Murphy is professor of Christian Philosophy at Fuller Seminary. She is an internationally known author and speaker in the field of religion and science. Professor Murphy's many publications include "Theology in the Age of Scientific Reasoning" (1990) and "Religion and Science: God, Evolution and the Soul" (2002).
  102. ^ http://ro.wikipedia.org/wiki/Explica%C8%9Bia_biologic%C4%83_a_religiei
  103. ^ "The strong intuitive pull of dualism makes it difficult for people to accept what Francis Crick called "the astonishing hypothesis". Dualism is mistaken - mental life emerges from physical processes." - Childhood Origins of Adult Resistance to Science, Paul Bloom and Deena Skolnick Weisberg, Science 18 May 2007: Vol. 316. no. 5827, pp. 996-97, DOI: 10.1126/science.1133398
  104. ^ Daniel Dennett. „The Self as a Center of Narrative Gravity. http://ase.tufts.edu/cogstud/papers/selfctr.htm. Accesat la 3 iulie 2008. 
  105. ^ Science and religion have had a long relationship, by turns collegial and adversarial. In the 17th century Galileo ran afoul of the Church's geocentrism, and in the 19th century Darwin challenged the biblical account of creation. The breaches that open at such times often close again, as religions determine that the doctrine in question is not an essential part of faith. This is precisely what happened with geocentrism and, outside of certain American fundamentalist Christian sects, evolution. A new challenge to the science-religion relationship is currently at hand. We hope that, with careful consideration by scientists and theologians, it will not become the latest front in what some have called the "culture war" between science and religion. - “Neuroscience and the Soul”, Martha J. Farah1 and Nancey Murphy2 (1 - Center for Cognitive Neuroscience, Department of Psychology, University of Pennsylvania, Philadelphia, PA 19104, USA; 2 - School of Theology, Fuller Theological Seminary, Pasadena, CA 91182, USA); letters edited by Jennifer Sills, “Science”, 27 february 2009, Vol. 323, p.1168.
  106. ^ Science and religion have had a long relationship, by turns collegial and adversarial. In the 17th century Galileo ran afoul of the Church's geocentrism, and in the 19th century Darwin challenged the biblical account of creation. The breaches that open at such times often close again, as religions determine that the doctrine in question is not an essential part of faith. This is precisely what happened with geocentrism and, outside of certain American fundamentalist Christian sects, evolution. - “Neuroscience and the Soul”, Martha J. Farah, Nancey Murphy, “Science”, 27 february 2009, Vol. 323, p.1168.
  107. ^ The challenge comes from neuroscience and concerns our understanding of human nature. Most religions endorse the idea of a soul (or spirit) that is distinct from the physical body. Yet as neuroscience advances, it increasingly seems that all aspects of a person can be explained by the functioning of a material system. This first became clear in the realms of motor control and perception. Yet, models of perceptual and motor capacities such as color vision and gait do not directly threaten the idea of the soul. You can still believe in what Gilbert Ryle called "The ghost in the machine" and simply conclude that color vision and gait are features of the machine rather than the ghost. However, as neuroscience begins to reveal the mechanisms underlying personality, love, morality, and spirituality, the idea of a ghost in the machine becomes strained. Brain imaging indicates that all of these traits have physical correlates in brain function. Furthermore, pharmacologic influences on these traits, as well as the effects of localized stimulation or damage, demonstrate that the brain processes in question are not mere correlates but are the physical bases of these central aspects of our personhood. If these aspects of the person are all features of the machine, why have a ghost at all? By raising questions like this, it seems likely that neuroscience will pose a far more fundamental challenge than evolutionary biology to many religions. - “Neuroscience and the Soul”, Martha J. Farah, Nancey Murphy, “Science”, 27 february 2009, Vol. 323, p.1168.
  108. ^ materialism, also called physicalism, in philosophy, the view that all facts (including facts about the human mind and will and the course of human history) are causally dependent upon physical processes, or even reducible to them. - MLA Style Citation: "materialism", Encyclopædia Britannica Online Academic Edition, Enyclopædia Britannica Inc., 2012, Web. 10 Sep. 2012.
  109. ^ This work is counterproductive, however, in that it ignores what most scholars of the Hebrew and Christian scriptures now understand about biblical views of human nature. These views were physicalist, and body-soul dualism entered Christian thought around a century after Jesus' day. - “Neuroscience and the Soul”, Martha J. Farah, Nancey Murphy, “Science”, 27 february 2009, Vol. 323, p.1168.
  110. ^ Predictably, then, some theologians and even neuroscientists are resisting the implications of modem cognitive and affective neuroscience. "Nonmaterialist neuroscience" has joined "intelligent design" as an alternative interpretation of scientific data. This work is counterproductive, however, in that it ignores what most scholars of the Hebrew and Christian scriptures now understand about biblical views of human nature. These views were physicalist, and body-soul dualism entered Christian thought around a century after Jesus' day. To be sure, dualism is intuitively compelling. Yet science often requires us to reject otherwise plausible beliefs in the face of evidence to the contrary. - “Neuroscience and the Soul”, Martha J. Farah, Nancey Murphy, “Science”, 27 february 2009, Vol. 323, p.1168.

Bibliografie adițională[modificare | modificare sursă]

  • Batchelor, Stephen. Buddhism Without Belief - aha (Budismul fără credințe).
  • Chalmers, David. J., 1996, The Conscious Mind: In Search of a Fundamental Theory (Mintea conștiență: În căutarea unei Teorii Fundamentale), New York și Oxford: Oxford University Press
  • Cornford, Francis, M., Greek Religious Thought (Gândirea greacă religioasă), 1950.
  • Nagel, Thomas. (1974). “What is it like to be a bat?” (Cum este să fi un liliac?) Philosophical Review, 83: 435–450.
  • Rohde, Erwin, Psyche: The Cult of Souls and the Belief in Immortality Among the Greeks (Psyche: Cultul Sufletelor și Credința alături de greci în nemurire), London: Routledge & Kegan Paul, 1925; reprinted by Routledge, 2000. ISBN 0-415-22563-9.
  • Ryle, Gilbert, 1949, The Concept of Mind (Conceptul de Minte, London: Hutchinson.
  • Swinburne (1997). The Evolution of the Soul (Evoluția Sufletului). Oxford: Oxford University Press.
  • Stevenson (1975). Cases of the Reincarnation Type, Volume I: Ten Cases in India (Cazuri de Reîncarnare vol I: Zece cazuri în India). University Press of Virginia
  • Stevenson (1974). Twenty Cases Suggestive of Reincarnation (Douăzeci de cazuri ce sugerează Reîncarnarea). Charlottesville, VA: University Press of Virginia
  • Stevenson (1983). Cases of the Reincarnation Type, Volume IV: Twelve Cases in Thailand and Burma (Cazuri de Reîncarnare vol IV: Doisprezece cazuri în Tailanda și Burma). University Press of Virginia
  • Stevenson (1997). Reincarnation and Biology: A Contribution to the Etiology of Birthmarks and Birth Defects (Reîncarnarea și Biologia: O contribuție la etiologia semnelor și defectelor din naștere). Praeger Publishers
  • Wilson (1996). The State of Man (Starea omului): Day Star, Wake Up Seminars. 1996.
  • Aad Guru Granth Sahib. 1983 (retip). Publishers: Shiromani Gurdwara Parbandhak Committee, Amritsar. (M = Mahala, succession number of Sikh Gurus to the House of Guru Nanak, .).
  • Rosemary Altea, Soul Signs (Semnele sufletului), Rodale, 2004 ISBN 1-57954-948-9

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Bremmer, Jan (1983) (PDF). The Early Greek Concept of the Soul (Conceptul grec timpuriu de suflet). Princeton: Princeton University Press. ISBN 0-691-03131-2. http://irs.ub.rug.nl/ppn/287753204. Accesat la 16 august 2007 
  • Christopher, Milbourne, Search for the Soul (Căutarea sufletului) , Thomas Y. Crowell Publishers, 1979
  • McGraw, John J., Brain & Belief: An Exploration of the Human Soul (Creierul și Credința: O explorare a sufletului uman) , Aegis Press, 2004
  • Sailen Debnath, The Meanings of Hindu Gods, Goddesses and Myths (Semnificația zeilor, zeițelor și miturilor hindu), Chapters: The Meaning of Kalpavriksha- As you Think so You Become (Cum gândești așa devii); The White Lotus and its Meaning (Lotusul alb și semnificația lui); The Meaning of Chitragupta- The God-Witness for Justice; Akashgarbha and Chetanagarbha- The Depth of the Sky and the Ocean of Consciousness (Adâncimea cerului și a oceanului de Conștiință); ISBN 978-81-291-1481-5, Rupa & Co., New Delhi, 2009.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Suflet.