Gnosticism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gnosticismul (din grecesul γνῶσις gnōsis, cunoaştere, sau în sanscrită gnana), se referă la diverse mişcări religioase sincretice, constând in variate sisteme de credinţe, generalizat unite în învăţătura că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avraam.

Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului, sau în alte instanţe la fel de imperfect şi binevoitor atât cât insuficienţa lui permite. Acest Demiurg există alături de altă Fiinţă Supremă îndepărtată si incognoscibilă ce încorporează binele. Pentru a se elibera de lumea inferioară materială, este nevoie de gnostic, sau cunoastere ezoterica spirituală disponibilă prin experienţă directă sau cunoaştere (gnostic) a acestui incognoscibil Dumnezeu. Printre sectele gnosticismului, totuşi, numai pneumatici sau spiritualii obţin gnoză, materialiştii, deşi oameni, sunt condamnaţi. Iisus din Nazaret este identificat de unele secte gnostice ca o încorporare a Fiinţei Supreme ce s-a încarnat pentru a aduce cunoaşterea pe pământ. În altele (de ex. Nazarenienii şi Mandeenii) El este considerat un “mšiha kdaba” (Messia fals) ce a distorsionat învăţăturile încredinţate de Ioan Botezătorul.

Pe când înainte Gnosticismul era considerat majoritar o corupţie a Creştinismului, acum este clar ca urme ale sistemelor gnostice pot fi distinse cateva secole înainte de Era Creştină. Gnosticismul a fost interzis încă din primul secol, astfel l-a precedat pe Iisus Hristos. Alături de Gnosticismul Mediteraneean şi Orientului Mijlociu înainte si după secolele al doilea şi al treilea, Gnosticismul devenea o erezie dualistică credinţei Iudaice (vezi Nazarenienii), Creştinismului şi filozofiei Helenice în zonele controlate de Imperiul Roman, goţii arianişti (vezi Huneric), şi Imperiul Persan. Conversia la Islam şi Cruciada Albigensiană (1209-1229) a redus drastic numărul gnosticilor din toată perioada Evului Mediu, deşi câteva comunitaţi izolate continuă să existe până în prezent. Ideile gnostice deveneau influente în filozofiile unor variate mişcări ezoterice şi mistice spre sfărşitul secolelor 19 şi 20 în Europa şi America de Nord, incluzând pe unele care în mod explicit se identifică ca o renaştere sau chiar continuări ale grupurilor gnostice timpurii.

Cuprins 1 Natura şi structura Gnosticismului 1.1 Trăsăturile principale ale Gnosticismului 1.2 Dalismul şi monismul 1.3 Practica rituală şi morală 2 Prezentare generală 3 Reprezentanţi 4 Bibliografie 5 Legături externe

[modifică] Natura şi structura Gnosticismului

[modifică] Trăsăturile principale ale Gnosticismului

Sistemele gnostice sunt de obicei centrate pe:

1. Noţiunea de o Divinitate monadică, îndepărtată şi supremă- aceasta este cunoscută cu o varietate de denumiri, inclusiv ‚Pleroma’ şi ‚Bythos’ (Greacă „adânc”);
2. Introducerea emanaţiilor de alte entităţi divine, ce sunt oricum identificate ca aspecte ale lui Dumnezeu de unde provin; Emanaţiile progresive sunt deseori concepute metaforic ca o distanţare graduală şi progresivă de Ultima Sursă, ce aduc o instabilitate în „ţesătura” Naturii divine;
3. Identificarea următoare cu căderea omului ce apare ca fiind ultimile fundaţii interioare ale Divinităţii însuşi, decât ca un caz parţial sau complet al factorului uman; această etapă în emanaţia divină este de obicei promulgată prin recurenţa figuri Gnostice „Sophia” (Greacă Înţelepciune), a cărui prezenţă într-o mare varietate de texte Gnostice indică importanţa sa centrală;
4. Introducerea unui Dumnezeu Creator distinct, numit demiurgos în tradiţia Platonistă. Există dovezi despre concepţia Demiurgului din schiţele Timaios şi Republica lui Plato. În prima, Demiurgul este un creator binevoitor al Universului din materia pre-existentă, în limitările căreia este înrobit în crearea cosmosului; în cea de-a doua, descrierea psihicului în modelul lui Socrate poartă o puternică asemănare cu descrierea Demiurgului ca fiind în forma unui leu. În alte părţi, această figură este numită „laldabaoth”, „Samael” ((Limba aramaică sæmʕa-ʔel, `zeu orb') sau „Saklas” (Syriac sækla, 'cel prost'), ce uneori îl ignoră pe superiorul Dumnezeu, şi alteori i se opune; astfel în ultimile cazuri are o corespondenţă malefică. Demiurgul creează un grup de coactori numiţi „arconi”, ce oficiează asupra lumii materiale, şi în unele cazuri fiind obstacoli ai sufletului ce caută ascensiunea de ei;
5. Estimarea că Lumea, datorată Celui de Sus, ca fiind defectă sau o producţie cu „erori” dar oricum nu atât de bună pe cât permite constituentul său material. Această lume este tipic un simulacru inferior a unui înalt nivel de realitate sau conştiinţă. Inferioritatea poate fi comparată cu inferioritatea tehnică a unei picturi, sculpturi, sau alte artizanate ce sunt reprezenări ale unor originale. În alte cazuri mai este percepută ca fiind rea şi contractată, o închisoare intenţionată pentru locuitorii săi;
6. Explicarea acestei stări, prin utilizarea unei drame cosmologice-mitologice complexe în care un element divin „cade” în lumea materială şi se stabileşte printre anumite fiinţe umane; de aici se poate întoarce înapoi în tărâmul divin printr-un proces de „Trezire” (ce duce spre salvare). Salvarea individului astfel oglindeşte o refacere concomitentă a naturii divine; o inovaţie gnostică centrală era aceea de a ridica pocăirea individului la nivelul de eveniment cosmic semnificativ;
7. Cunoaştere de un anumit tip şi fel ca un factor central în procesul de refacere, obţinut prin intermediul unei figuri salvatoare (Hristos, sau în alte cazuri, Seth sau Sophia)

Modelul se auto-limitează la descrierea caracteristicilor şcolii de Gnosticism Sirio-Egiptene. Aceasta este din motivul ca cea mai mare expresie a şcolii Gnostice Persane – Maniheism şi Mandeism – sunt tipic înţelese ca tradiţii religioase pe deplin drept; întradevăr, folosirea caracteristică a „Gnosticismului” este aceea de a se referii numai la şcolile Sirio-Egiptene, în timp de „Maniheism” descrie mişcările şcolii Persane.

Relaţia între Gnosticism şi Creştinism în timpul primului şi celui de-al doilea secol este vitală în ajutarea noastră pentru a înţelege mai profund doctrinele principale ale Gnosticismului, datorită principal faptului că, anterior descoperirii Librariei de la Nag Hammadi, ce este discutată mai jos, majoritar ceea ce ştim astăzi despre Gnosticism a fost pastrat doar în învăţăturile părinţilor Bisericii timpurii. Era Gnosticilor era foarte diversificată religios, şi datorită necentralizării unei autorităţi Bisericeşti, Sincretismul cu sisteme de credinţă pre-existente cât şi noile religii erau deseori îmbraţişate. Peste toate, ideea centrală a Gnosticismului (o cunoaştere superioară şi independentă de credinţă) a făcut o binevenire multora ce erau parţial convertiţi de la păgânism la Creştinism. Potrivit Gnosticilor, credinţa era pentru cei mulţi, iar cunoaşterea pentru puţini.

Irenaeus declară ((Adversus Haereses, II, 27, 1. PG, VI, 802) gnosticismul ca totul fiind subiectul capricilor individului, şi face orice regulă fixă a credinţei imposibilă. Aşa cum Clement a spus (Stromata., II, 3, pp. 443-4),Gnosticismul fiind fără credinţă, avea darul sacralităţii). Gnosticii susţineau că împărtăşesc o cunoaştere „mai mare şi mai profundă” (Iren. I, 31, 2) decât cea a doctrinelor Creştine. Această cunoaştere, pentru cei care o meritau, reprezenta mijlocul pentru izbăvire; Întradevăr, în majoritatea sistemelor Gnostice, era unicul şi suficientul paşaport pentru fericirea perfectă. Dar păstra o asemănare cu Creştinismul, pentru că aproape în toate sistemele Gnostice Hristos ocupa un loc central. Fără elementul său Creştin, nu avea de ce să intre în aşa conflict apropriat cu Biserica; fără îmbrăcămintea sa mitologică, şi-ar fi pierdut mult din popularitate. Această concepţie a Gnosticismului a ajuns în timpurile noastre să fie contestată. În ciuda acestor lucruri, înţelegerea prezentată mai sus rămâne cea mai obişnuită şi este utilă în ajutarea discuţilor pline de sens asupra fenomenului ce compune Gnosticismul.

[modifică] Dalismul şi monismul

În general, sistemele Gnostice sunt superficial descrise ca fiind „dualiste” în esenţa lor, însemnând ca aveau perspectiva asupra lumii constând sau ce poate fi explicată ca două entităţi fundamentale. Hans Jonas scrie: “Trăsătura principală a gândirii gnostice este dualismul radical ce guvernează relaţia lui Dumnezeu cu lumea, şi corespunzător aceea a omului cu lumea” În această definiţie, parcurg gama de la Sisteme „extreme” sau „dualist radicale” Maniheiste, la miscări gnostice clasice „slabe” sau „dualist atenuate”; Dezvoltările Valentiniene abordează o formă de monism, exprimată în termeni folosiţi anterior într-o manieră dualistă.

1. Dualismul Radical – sau Dualismul absolut ce situează două forţe divine co-egale. Maniheismul concepe două tărâmuri anterior coexistente de lumină şi întuneric ce devin încurcate în conflict, datorat acţiunilor haotice ale întunericului. Ulterior, anumite elemente ale Luminii devin captive în Întuneric; Scopul Creaţiei materiale este acela de a decreta procesul lent de extracţie ale acestor elemente individuale, la sfărşitul căreia Împărăţia Luminii va trimufa asupra Întunericului. Maniheismul mai de grabă moşteneşte această mitologie dualistă din Zoroastrism, în care Spritul etern Ahura Mazda este opus antagonicul lui , Angra Maynu; cei doi sunt angajaţi într-o luptă cosmică, din care într-un final cu siguranţă trimfător va fi Ahura Mazda. Mitul Creaţiei Mandeene stă martor la progresivele emanaţii ale Fiinţei Supreme de Lumină, cu fiecare emanaţie aducând progresiv mai multă corupţie rezultând cu apariţia inevitabilă a lui Ptahil, Zeul Întunericului ce a avut participare în Creaţie, astfel conducând lumea materială.

În adiţie, gândirea gnostică generală (în special identificabil în sectele Iraniene; spre exemplu, vezi „Imnul Perlei”) uzual includea credinţa că lumii materiale îi corespunde o intoxicare răuvoitoare adusă de puterile întunericului pentru a păstra elementele de lumină în ea, sau literal a o păstra „oarbă” (în întuneric), sau ignorantă; într-o stare de distracţie ameţitoare.

1. Dualismul atenuat – în care unul din cele două principii este într-un fel inferior celuilalt. Aceste mişcări gnostice clasice, cum sunt Sethianii, concep lumea materială ca fiind creată de o mai mică divinitate decât adevăratul Dumnezeu, cel din urmă fiind obiectul devotamentului lor. Lumea spirituală este concepută a fi radical diferită de lumea materială, coexistând cu adevăratul Dumnezeu, şi adevăratul cămin al unor membrii iluminaţi ai omenirii; astfel, aceste sisteme aveau exprimarea unui sentiment de alienare acută în lumea largă, şi scopul lor rezultant era acela de a permite sufletului, evadarea din constrângerile prezentate de lumea fizică.
2. Monismul restrâns – unde a problema divinităţii sau semi-divinităţii celei de-a doua entităţi este discutabilă. Elemente ale versiunilor Valentineane ale miturilor gnostice sugerează într-un fel că înţelegerea universului ar fi fost una monistică decât una dualistică: „Gnosticismul Valentinian […] în esenţă diferă de dualism” (Elaine Pagels, Evanghelia Gnostică, 1978); „Un element standard în interpretarea Valentineanismului şi formelor similare de Gnosticism îl reprezintă recunoaşterea că ele sunt fundamental monistice” William Schoedel, William Schoedel, 'Gnostic Monism and the Gospel of Truth' în The Rediscovery of Gnosticism, Vol.1: The School of Valentinus, editată de Bentley Layton, E.J.Brill, Leiden, 1980). În aceste mituri, răutatea Demiurgului este îmblânzită; creaţia sa a unei lumi imperfecte nu este din lipsuri morale, ci din onesta sa ignorare a lumii spirituale superioare Lui. Astfel, Velentinieni au mai multe motive să trateze realitatea fizică cu mai puţin dispreţ decât ar face-o un Gnostic Sethian.

Poate din acest motiv, Valentinus concepe materialismul, decât să fie o substanţă diferită de divin, ca un atribut al unei erori de percepţie. Astfel concluzionăm asupra concepţiei Valentiniene asupra Universului ca fiind poate de natură fundamental monistică, în care toate lucrurile sunt aspecte ale Divinului; vederea noastră obişnuită este limitată la lumea materială datorată erorilor percepţiei, ce devin simbolizate mitopoetologic în actul creaţiei Demiurgului.

[modifică] Practica rituală şi morală

Problematica moralităţii gnostice poate fi rezolvată doar prin citirea pretenţilor contemporanilor. Numeroşi scriitori Creştini acuzau pe unii învăţători gnostici că în timp ce pretindeau ocolirea realităţii fizice, în acelaşi timp îşi tolerau cu libertate apetitele trupeşti; totuşi există motiv de suspiciune asupra acurateţii acestor zvonuri. Dovezile din textele sursă indică un comportament moral gnostic ca fiind la bază în general ascetic, exprimat fluent în practicile sexuale şi dietare. Mulţi călugări aveau să se desărcineze de mâncare, apă sau nevoile necesare de trai. Aceasta a prezentat o problemă pentru ereziologii mişcărilor gnostice; acest mod de comportament era unul care ei înşişi îl favorau şi suportau, astfel că părinţii Bisericii, probabil o scuză modernă gnostică, erau obligaţi să sprijine practicile oponenţilor lor teologici. Pentru a evita aceasta, o abordare ereziologică comună era aceea de a evita subiectul complet şi a se limita la afirmaţii defăimătoare (şi în unele cazuri excesive) de libertinism (vezi Cainiţi), sau a explica ascetismul gnostic ca fiind bazat pe interpretări incorecte ale scripturilor, sau simplu fiind defapt făţarnic. Epifanie oferă un exemplu când scrie despre Arconici „Unii dintre ei îşi ruinează corpurile prin risipire, în timp ce alţii simulează posturi obositoare şi înşeală oamenii simplii în timp ce sunt mândrii de o formă de abstinenţă, sub deghizarea călugăriei” (Panarion, 40.1.4).

[modifică] Prezentare generală

Unul din punctele centrale ale gnosticismului este problema răului: de ce există răul în Univers, dacă Dumnezeu este binele absolut? Răspunsul trebuia găsit prin înlăturarea confuziei dintre autorul lucrurilor rele şi autorul lucrurilor bune din univers. Cei doi „autori” sunt Dumnezeul cunoscut evreilor şi creştinilor (crud şi răzbunător) şi, respectiv, Dumnezeul necunoscut până acum, inaccesibil, deci Străin (care nu intervine în treburile de pe pământ). Profeţii Bibliei au fost toţi inspiraţi de un Dumnezeu care anunţa numai catastrofe, deci de „Dumnezeul rău”. Gnosticii căutau pe Dumnezeul absolut, inefabil, inaccesibil, pe acel „Străin” din vârful ierarhiei tuturor dumnezeilor oricărei religii existente. Există aşadar o ierarhie cerească ce include toate fiinţele spirituale şi toate identităţile divine, toţi „Dumnezeii” în care cred reprezentanţii religiilor existente. Structura acestei ierarhii era imaginată diferit de fiecare maestru sau sectă gnostică, fiind dificil de descris într-un mod sintetic.

Nu puţini au fost chiar creştinii care, înţelegând că trebuie să atingă ultimele profunzimi ale revelaţiei, s-au angajat în căutarea unei cunoaşteri (gnôsis) perfecte, care să depăşească aparenţele sensibile şi preceptele morale elementare. Ei căutau o doctrină totală, care să explice originea şi raţiunea tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute. Mântuirea, considerau ei, este condiţionată de o cunoaştere a tainelor divine prin intermediul unor semne prezente atât în Evanghelii sau Apocalipsa lui Ioan, cât şi în tradiţia vie, orală, transmisă de la Hristos, absentă din textele canonice datorită caracterului lor iniţiatic.

Gnosticii se considerau urmaşi şi păstrători ai acestei tradiţii orale şi postulau că revelaţia este stratificată, conţinând mai multe niveluri de înţelegere, în acord cu puterea intelectivă a fiecărui om. Valentin, de exemplu, considera că oamenii se împart în hylici (materialiştii sortiţi pierzaniei), psihici (oameni dominaţi de activitate sufletească şi care se vor mântui prin fapte bune), respectiv pneumatici sau gnostici (singurii capabili să ajungă la adevărata iluminare) .

Sistemul doctrinar gnostic are particularităţi importante care-l diferenţiază net de creştinism, din multe puncte de vedere. De aceea, ei pot fi consideraţi eretici numai dintr-un punct de vedere, anume prin perspectiva polemicii dusă din interior (atâta cât se poate afirma acest lucru ) cu creştinismul. Pe de altă parte, ei aveau un sistem de gândire care mai degrabă a rivalizat cu creştinismul, motiv pentru care ei pot fi consideraţi reprezentanţi ai unui curent independent . Mai trebuie spus şi că doctrinele gnostice se dezvoltă în acelaşi context cu platonismul mediu, apelând la surse compatibile şi rivalizând adesea. Gânditorii la care creştinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu şi chiar neoplatonismului) sau gnostici, fără ca cele două curente să se confunde.

Miezul filosofiilor neoplatonice stătea pe doctrina emanaţiei (indiferent de particularităţile acesteia, de la Plotin la Proclus, de pildă), în vreme ce gnosticii trebuie reperaţi prin cosmologia lor dualistă. Cu toate acestea, sistemele gnostice conţin elemente emanaţioniste şi chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea la nivel inteligibil a unui număr aparent excesiv de entităţi şi niveluri. Ceea ce îi apropie este şi soteriologia: ambele sisteme mizau pe rolul cunoaşterii (iniţierii) în salvarea sufletului. Totuşi, dacă neoplatonicii se legitimau explicit prin tradiţia platoniciană, asumându-şi o identitate elenă, gnosticii îşi asumau o cuprindere mai largă, considerându-se posesorii unei învăţături universale, capabilă să includă toate celelalte religii.

[modifică] Reprezentanţi

Cerintus, Marcion, Carpocrates, Basilides şi Valentinus.

Ei au fost principalii învăţători, de secol II, ai doctrinei gnostice. Explicaţiile oferite de creştinism cu privire la existenţa răului, la natura umană, au părut nesatisfăcătoare din punctul de vedere al acestor gânditori. Ei au apelat la filosofia păgână pentru soluţii mai bune, refuzând să accepte învăţătura creştină. Teoria lor era aceea că Hristos ar fi avut, în afară de învăţătura exoterică, împărtăşită tuturor celor care-l ascultau, şi o doctrină esoterică, secretă, pe care nu a comunicat-o decât discipolilor săi. Această doctrină secretă, gnôsis, este adevărata esenţă a ceea ce ar trebui să fie creştinismul. În fond, ei refuzau să accepte creştinismul popular, evanghelic, încercând să identifice şi să urmeze această presupusă doctrină secretă.

Acest sistem este o cosmologie şi o teologie în acelaşi timp, o supra-doctrină menită a unifica toate noţiunile cunoscute şi a justifica gnoza. Ea este în fond un amestec de învăţături recognoscibile în operele lui Platon, Philos şi Plotin, conţinând însă şi elemente ortodox creştine. În esenţă, ei susţineau opoziţia fundamentală între spirit şi materie, precum şi doctrina emanaţiei. Dumnezeu creează „emanând” acest număr de eoni care în final se vor întoarce la El printr-o mântuire universală (aceasta este doctrina resurecţiei totale sau apokatastazei, susţinută şi de Plotin, respinsă intens de creştinism întrucât excludea responsabilitatea persoanei). Ca fenomen istoric, Gnosticismul a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supravieţuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkestan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogumilismul.

[modifică] Bibliografie

• Serge Hutin, Societăţile secrete, traducere de Beatrice Stanciu, Editura de Vest, Timişoara, 1991
• Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, traducere de Claudia Dumitru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

[modifică] Legături externe

• Asociaţia Gnostică
• Despre Gnoză şi Gnosticism