Secretul doctorului Honigberger

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

„Secretul doctorului Honigberger” este o nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade, publicată în 1940. Ea a apărut în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale, cu titlul „Tărâmul nevăzut”. În iulie 1940, o versiune lărgită a nuvelei a apărut în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed. Socec, București, 1940), alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți la Serampore”. Ea combină motive magice autohtone cu practici oculte indiene. [1]

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Medicul şi farmacistul sas Johann Martin Honigberger. Litografie din anul 1850.

La începutul secolului al XX-lea, un medic bucureștean pe nume Zerlendi începe să se intereseze de viața doctorului brașovean Johann Martin Honigberger (1795-1869), cu scopul de a scrie o biografie a acestuia. Pe măsură ce se documentează cu privire la viața lui Honigberger, el descoperă că acesta avea preocupări ocultiste. Treptat, doctorul Zerlendi începe să se intereseze de practicile oculte, renunțând la scrierea biografiei. Începe un stil de viață ascetic, fără alcool, cafea, tutun sau carne, și încearcă o serie de practici yoghinice (cum ar fi catalepsia, levitația, invizibilitatea etc.). Finalmente, Zerlendi dispare fără urmă la 10 septembrie 1910, neluându-și cu el nicio haină sau document.

Nedumerită de dispariția doctorului, soția sa îi păstrează biroul și biblioteca exact cum erau în ziua dispariției sale, invitând o serie de specialiști să-i consulte biblioteca cu scopul de a afla secretul dispariției. La doi ani după dispariția doctorului a murit și fratele doamnei, prefectul, după ce venise cu un învățat francez pentru a cerceta biblioteca. În acea casă nu intraseră decât câțiva prieteni, care nu aveau pregătirea specială pe care o dobândise soțul doamnei. Doamna a lipsit și ea din țară o lungă perioadă. Prin urmare, biroul și biblioteca doctorului Zerlendi au rămas, din 1910, neschimbate. Doamna Zerlendi precizează că îi scrisese scriitoarei Bucura Dumbravă [2] că are o bogată colecție orientală. Bucura Dumbravă a venit după mai multe amânări și a fost foarte interesată de biblioteca doctorului Zerlendi, spunând că a găsit aici cărți pe care le ceruse cândva de la British Museum. Ea și-a făcut unele însemnări și a promis să revină după întoarcerea sa din India, unde s-a dus să participe la un congres teozof, dar a murit la Port-Said fără a mai apuca să pună piciorul pe pământ românesc.

În toamna anului 1934, doamna Zerlendi îi scrie autorului, care tocmai se întorsese din Orient, invitându-l să cerceteze colecțiile orientale adunate de soțul ei. Curios, autorul se deplasează la casa familiei Zerlendi de pe strada S. nr. 17. Doamna îi vorbește de pasiunea soțului ei pentru India, rugându-l pe autor să se documenteze pentru a valorifica munca neterminată a soțului ei.

Timp de câteva săptămâni, autorul și-a petrecut cel puțin trei după-amiezi pe săptămână în biblioteca doctorului Zerlendi. Studiind materialele adunate de Zerlendi, autorul își dă seama că manuscrisul se întrerupea odată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, materialele scrise alcătuind abia un sfert din biografia propriu-zisă. Într-una din zile, în camera în care studia materialele despre Honigberger intră Smaranda, fiica doamnei Zerlendi, care îi spune că pe mama ei o interesează mai mult ce s-a întâmplat cu soțul ei decât de materialele despre Honigberger. La rugămintea autorului, Smaranda îi spune că tatăl ei n-a murit, ci că a dispărut de acasă în ziua de 10 septembrie 1910, fără să-și ia cu el haine, acte sau bani, nelăsând nici o scrisoare soției sale sau vreunui prieten. Doctorul nu a mai fost văzut de atunci de nimeni și nici nu s-a mai auzit nimic de el. Ea îi spune că un ofițer german pe nume Hans, rămas în București după ocupație, a murit în anul 1921 într-un accident de vânătoare, la o moșie a familiei Zerlendi, după ce afirmase că începe să înțeleagă „tainele” lui Honigberger, dar că mai trebuie să învețe limba română.

Surprins de cele auzite, autorul renunță să se mai documenteze cu privire la Honigberger și începe să studieze caietele personale ale doctorului cu traduceri din limba sanscrită. A doua zi, el descoperă un caiet a cărei primă pagină era acoperită cu transcrierea câtorva pasaje din Upanișade. Pe primul rând din pagina a doua el citește o frază, dar își dă aproape imediat seama că aceasta era traducerea în limba sanscrită a primei fraze din Evanghelia lui Ioan. Surprins, autorul citește frazele următoare și descoperă că acel caiet era un jurnal al doctorului Zerlendi început la 10 ianuarie 1908 și scris în limba română cu caractere sanscrite.

La scurtă vreme, în cameră intră servitoarea Arnica care-i spune autorului că în următoarele două zile se va face în casă o curățenie generală. Fără să-și dea seama, autorul ascunde caietul sub haină și se duce acasă. În aceeași seară, el citește caietul cu însemnări, aflând că doctorul Zerlendi ajunsese să stăpânească o serie de practici yoghinice, căutând căile de a atinge țara mitică Shambala. Zerlendi efectuează exerciții de a se face invizibil, dar ca urmare a slăbirii voinței el nu mai reușește să revină la starea sa anterioară. [3] Ultima însemnare din jurnalul doctorului este următoarea: „12 septembrie. De alaltăieri noaptea, nu mă mai pot întoarce. Am luat caietul acesta, și creionul, și scriu pe scara care duce la pod. Îl voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Mă cuprinde însă groaza la gândul că aș putea totuși rătăci drumul spre Shambala”.

Autorul decide să înapoieze caietul și să i-l citească în întregime doamnei Zerlendi. Timp de câteva săptămâni nu reușește să o găsească, servitoarea spunându-i că doamna ori este bolnavă ori este plecată la moșie. Abia pe la sfârșitul lui februarie 1935, este primit în casă de Smaranda și de doamna Zerlendi, dar constată că interiorul casei era schimbat, nimeni nu-l mai recunoaște, iar amănuntele pe care el le invocă aparțin unei realități existente cu zeci de ani în urmă. Cele două femei îi spun că biblioteca fusese risipită cu aproape 20 de ani în urmă, iar servitoarea șchioapă murise cu 15 ani în urmă. Plimbându-se buimac pe străzi, autorul pretinde că „numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi și mi-am venit în fire, mi s-a părut că înțeleg tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui, și nici în această povestire nu îl voi destăinui. Viața mea și așa a fost îndestul de încercată, în urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a îndemnat să le cercetez, fără să aibă dezlegarea doctorului ...”.

Scrierea nuvelei[modificare | modificare sursă]

Surse de inspirație[modificare | modificare sursă]

Liviu Bordaș presupune că Eliade a plecat în scrierea acestei nuvele de la cazul furtului de la familia Zerlendi petrecut în anul 1911 și relatat în memoriile sale de un fost comisar de poliție din București. [4]

Manuscrisul[modificare | modificare sursă]

După cum scrie Mircea Eliade în memoriile sale, nuvela fantastică „Secretul doctorului Honigberger” a fost scrisă în iarna anilor 1939-1940 „într-un ritm vertiginos”, utilizând anumite fapte reale (existența istorică a lui Honigberger, experiențele sale personale din Rishikesh) pe care le-a camuflat într-o povestire fantastică, „în așa fel încât numai un cititor avertizat ar fi putut distinge adevărul de fantezie”. Nuvela a fost publicată în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale, cu titlul "Tărâmul nevăzut". În iulie 1940, o versiune lărgită a nuvelei a apărut în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed. Socec, București, 1940), alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți la Serampore”.

Pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, Mircea Handoca a descoperit manuscrisul nuvelei într-un anticariat din București. În anul 1985, Mircea Handoca s-a dus la Paris să se întâlnească cu Mircea Eliade, luând cu el manuscrisul. Acesta a fost reținut la frontiera României, nepermițându-i-se posesorului că iasă cu el din țară. La întoarcerea în țară, Handoca nu a mai reușit să-l recupereze. [4]

Continuare[modificare | modificare sursă]

Ca urmare a interesului manifestat de cititori pentru această nuvelă, spre sfârșitul anilor '40 ai secolului al XX-lea, Eliade a scris o nuvelă în care a încercat să ofere unele răspunsuri. Această idee a pornit de la o scrisoare din 1 martie 1947 a lui Louis Pauwels (căruia îi trimisese spre lectură traducerea lui Jacques Soucasse), în care scriitorul francez se declara pasionat de povestea lui Zerlendi, dar îi mărturisea autorului că nu înțelege prea bine finalul nuvelei.

La 2 martie 1947, Eliade își nota că „răspunzându-i lui Pauwels într-o lungă scrisoare, în care îi dădeam explicații necesare sfârșitului Secretului doctorului Honigberger, mă trezesc deodată imaginând o nouă nuvelă, care să plece exact de la nelămuriri lăsate de sfârșitul primei povestiri, care explică aceste nelămuririle și deschide altele. Și mă apuc pe la ceasurile 6 de scris, iar până la ora 1 noaptea (scăzând timpul pierdut cu masa la hotelul Gizei) scriu 10 pagini mici. Cred că e un bun început de povestire, dar nu știu nici cum o voi continua, nici cum o voi sfârși. Simt doar nevoia de a o scrie (în loc de a adăoga câteva pagini la Secretul…).” [4] Această scriere urma să devină a treia nuvelă ciclului fantastic indian, având titlul „Post scriptum” și urma să explice unele nelămuriri din Secretul doctorului Honigberger.

Manuscrisul Post scriptum-ului a fost identificat și fotocopiat de profesorul american Mac Linscott Ricketts după publicarea inventarului arhivei Eliade de la biblioteca Universității din Chicago, în vara anului 2008. El era scris cu creion negru pe hârtie albastră și cuprindea 35 de pagini de text, plus alte trei pagini conținând modificări ale unor fraze sau chiar întregi paragrafe. [4]

Comentarii[modificare | modificare sursă]

Secretul doctorului Honigberger rămâne necunoscut, iar inițiații care încep să se apropie de misterul doctorului Honigberger și al lui Zerlendi dispar pe rând, transmițând în acest fel un semnal de autoprotecție al tărâmului mitic Shambala, „acea țară miraculoasă care, după tradiții, se află undeva în nordul Indiei și în care numai cei inițiați pot pătrunde”. Eșecul celor care încearcă să pătrundă acest secret se datorează faptului că aceștia au o mentalitate europeană, raționalistă, fiind preocupați de a găsi o explicație acceptabilă și inteligibilă unor fapte care nu au o explicație rațională. [5]

Zerlendi presupune că Honigberger avea misiunea de a participa la acțiunea spirituală de a menține în Shambala echilibrul actual al lumii, de a salva Europa de la un cataclism prin schimbarea axei globului [5]: „(...) văd Shambala în toată măreția ei, văd minunea aceea verde între munții acoperiți cu zăpadă, casele acelea ciudate, oamenii aceia fără vârstă, care-și vorbesc atât de puțin, deși își înțeleg atât de bine gândurile. Daca n-ar fi ei, care să se roage și să gândească pentru ceilalți toți, continentul întreg ar fi zguduit de atâtea forțe demoniace, pe care lumea modernă le-a dezlănțuit de la Renaștere încoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluită? Nu se poate face nimic pentru lumea aceasta pradă unor forțe spirituale obscure, care o duc fără știrea ei spre cataclism? Tare mă tem că Europa va avea soarta Atlantidei și va pieri destul de curând scufundându-se în apă. Dacă ar ști oamenii că numai datorită forțelor spirituale emanând din Shambala se amână mereu acea tragică schimbare de axă a globului, pe care geologia o cunoaște foarte bine și care va prăvăli lumea noastră în ape scoțând cine știe ce continent nou...”.

Tot în jurnalul său, doctorul presupune că Honigberger ar fi murit în urma unui eșec al misiunii sale de a reactiva în Occident cele câteva centre de inițiere care lâncezeau din timpul Evului Mediu. „Tot ce știam despre Honigberger mă îndemna să cred că el pătrunsese în Shambala datorită tehnicii sale yogice, în care ajunsese maestru încă înainte de 1858, dar că misiunea cu care fusese încredințat, probabil, nu izbutise s-o ducă la bun sfârșit. Numai așa îmi explic de ce s-a întors atât de repede din India și a murit puțin timp după întoarcere”.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ov. S. Crohmălniceanu - „Literatura română între cele două războaie mondiale”, vol. I (Ed. Minerva, București, 1972), p. 494.
  2. ^ Bucura Dumbravă (28 decembrie 1868, Bratislava - 26 ianuarie 1926, Port Said, Egipt), pe numele real Fany Seculici, a fost o prozatoare română. Familia ei s-a mutat la București în 1873. Este autoare a mai multor cărți: Der Haiduck (Regensburg, 1908) - despre haiducul Iancu Jianu; Der Pandur (Regensburg, 1912) - despre Tudor Vladimirescu; Cartea munților (București, 1920); Ceasuri sfinte (București, 1921) - culegere de legende; Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori (București, 1927); Cartea îngerilor. Ceasuri sfinte (București, 2002). În ultimii ani de viață a început să se preocupe de studiul teosofiei, înființând în 1925 o lojă teosofică română. A tradus cartea La picioarele învățătorului (1924) a lui Krishnamurti. S-a îmbolnăvit pe vaporul cu care se întorcea din India, unde participase la un congres de teosofie și îl cunoscuse pe Krishnamurti, și a murit într-un spital din Port Said.
  3. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 495.
  4. ^ a b c d Liviu Bordaș - „Misterele Bucureștilor, episoade interbelice”, în "Viața Românească", nr. 1-2 (ianuarie - februarie), 2010.
  5. ^ a b Ion Simuț - „Puterea de seducție a ficțiunii”, în "România literară", nr. 45, 2004.

Legături externe[modificare | modificare sursă]