Fata căpitanului (nuvelă)

„Fata căpitanului”
Autor	Mircea Eliade
Țară	România
Limbă	română
Publicată în	La țigănci și alte povestiri
Tip publicație	volum
Editură	Editura pentru literatură din București
Data publicării	1969

„Fata căpitanului” este o nuvelă scrisă de Mircea Eliade în iulie 1955, la Täsch (Elveția), și publicată în anul 1969 în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit de Editura pentru literatură din București.

Această nuvelă cu titlu pușkinian „aduce în prim-plan figura unui puști al nimănui, Brânduș, care îi derutează pe maturi cu comportarea lui bizară și cu o ipotetică înțelepciune de ființă liberă, necultivată”.

Rezumat

Un băiat orfan pe nume Brânduș, în vârstă de vreo 12-13 ani și originar din Breaza (azi în județul Prahova), este angajat de căpitanul Lopată ca să boxeze cu fiul său, Valentin, pe care vrea să-l învețe neapărat acest sport dur ca să facă din el un bărbat adevărat. Partidele au loc în fiecare seară în curtea casei ofițerului, dar contrar așteptărilor căpitanului, care activează pe post de arbitru, băiatul cules de pe stradă nu încearcă deloc să se apere în cursul partidelor de antrenament, mulțumindu-se să se apere și să zâmbească. El se lasă de fiecare dată bătut măr, cu plăcerea stranie de a-și etala fața șiroind de sânge. Pentru fiecare partidă de box căpitanul îi oferă între 60 și 100 de lei.

Într-una din zile, în timp ce spăla de sânge la cișmea alături de Valentin, Brânduș îi spune zâmbind că Agripina, sora lui Valentin, a rămas repetentă. El pleacă, dar este oprit pe drum de Marin, ordonanța căpitanului, care-i spune că ofițerul vrea să vorbească cu el. Căpitanul afirmă că Agripina nu a rămas repetentă și încearcă să afle cine a lansat o astfel de calomnie. Băiatul susține că el a spus aceasta doar pentru a-l provoca pe Valentin să se bată de-adevăratelea, fără mănuși de box. Ofițerul îl amenință pe Brânduș că-l va bate cu cravașa până-l va omorî dacă va mai spune la cineva că Agripina a rămas repetentă.

În seara următoare, Brânduș este abordat într-un luminiș de pe dealul de deasupra orașului chiar de Agripina, fata căpitanului. Ea afirmă că a vrut să-l cunoască personal și să afle cum a ghicit că ea a rămas repetentă, un secret de familie bine ascuns. Fata are 17-18 ani și este elevă la un liceu din Buzău. Ea a citit multe cărți, fiind un fel de Iulia Hașdeu, și își etalează cunoștințele literare și filozofice în fața lui Brânduș. Agripina vorbește eseistico-analitic, folosind cuvinte „prețioase”, și spune că regretă că băiatul nu citește cărți și că nu are în el o doză de nebunie. Brânduș nu înțelege vorbele Agripinei și își închipuie că aceasta îl crede nebun din cauză că a povestit într-o seară una din isprăvile motanului Vasile. Spre deosebire de modul în care se exprimă fata, el folosește un limbaj epico-sintetic, vorbind pe înțeles și nu în pilde.

Discuția dintre cei doi decurge paralel, fiecare dintre ei neînțelegând ce povestește celălalt. Agripina îi spune că i-ar fi putut revela sensul existenței lui „nedesprinse încă din fabulosul folcloric”. Ea consideră că i-a fost revelată numai ei o taină printr-un har și a trebuit să fie pedepsită din acest motiv, fiind lăsată repetentă. Fata consideră că întâlnirea ei cu Brânduș este „ceva fantastic”, „o aventură extraordinară” prin care caută să-l smulgă pe băiat „din masa indivizilor de duzină, (...) din cotidian și banalitate”. Ea se consideră un personaj de basm, un fel de zână sau vrăjitoare căreia îi place să chinuie băieții de la țară. Fata îi spune că i-ar putea arăta toate stelele de pe cer, i-ar putea recita din poeții lumii și l-ar învăța cuvinte grecești și persane.

Băiatul se smulge din strânsoarea ei și îi spune că nu are nevoie de cunoștințele pe care ea se oferise să-l învețe. Ar fi putut să-l doboare pe Valentin cu un singur pumn, dar s-a lăsat bătut pentru a dovedi că nu se teme de durere și că o poate îndura. El afirmă că se duce pe munte pentru a vedea răsăritul lunii, călindu-se pentru a ajunge odată un om mare. „Eu mă oțelesc întruna, mă învăț cu relele, mă tot pregătesc. Eu n-am să fiu om de rând, eu am să ajung odată foarte mare, mai mare ca Alexandru Machedon. Am să stăpânesc într-o zi lumea toată. Eu știu ce știu. De aceea nu fac ca ceilalți. Eu dorm noaptea pe munte și nu mi-e frică, și mă urc în copaci fără să mă simte pasere, și într-o zi am să-mi pot da drumul pe râpă fără să mă vatăm. Eu sunt copil găsit, eu n-am părinți de rând, ca ceilalți.”

Scrierea nuvelei

Nuvela „Fata căpitanului” a fost scrisă de Mircea Eliade într-o singură zi din iulie 1955, într-un han modest din Täsch (Elveția), un mic sat de lângă Zermatt, în apropierea graniței dintre Elveția și Italia. Vorbind despre scrierea nuvelei, Eliade a scris în jurnalul său: „Mă simțeam cu adevărat în vacanță. Mă întrebam, uneori, ce fel de „literatură” mi-ar plăcea să scriu în cazul că Foret interdite ar fi avut succes. Într-o dimineață, m-a ispitit o nuvelă, Fata Căpitanului; destul de scurtă, am încheiat-o în aceeași seară. Personajele principale erau doi adolescenți, o fată și un băiat, amândoi neobișnuit de enigmatici.”. După finalizarea acesteia, a început să scrie tot acolo și nuvela „Pe strada Mântuleasa”.

Comentarii

Criticul Alex. Ștefănescu a afirmat că nuvela „Fata căpitanului” este mai puțin inteligibilă. Sorin Alexandrescu consideră că ea „părăsește tiparele nuvelei fantastice, în ciuda unor elemente folclorice și lirice atractive”, nefiind susținută de o structură epică complexă și de un sistem de evenimente „incomprehensibile”. Întâlnirea celor doi copii ar putea să aibă loc într-un viitor posibil fantastic.

Sorin Alexandrescu îl compară pe Brânduș, copilul găsit, cu Prâslea cel Voinic sau cu alți copii miraculoși, „născuți din vegetale, obiecte inanimate sau chiar materializări spontane ale unor decizii sau forțe supranaturale”. Chiar Agripina afirmă la un moment dat că băiatul este „o minune”, „un caz extraordinar” care trăiește în folclor. Deși considerat un personaj de basm, copilul nu se manifestă astfel în prezent, ci rămâne deschis spre straniu sau fantastic într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.

Pe lângă superioritatea de caracter dovedită în acceptarea loviturilor lui Valentin, Brânduș dispune de o capacitate de intuiție aproape supranaturală: el „știe” că Agripina a rămas repetentă, intuiția rămânând o enigmă. „Nu pot să-ți spun, pentru că e un secret al meu...” Vorbăreața Agripina, însă, este un personaj mai curând fantezist decât fantastic, având o imaginație hrănită de lecturi excesive care încearcă să compenseze un sentiment de inferioritate ca urmare a unor iubiri care nu se produc.

Criticul Alex. Ștefănescu consideră că Brânduș reușește să se impună în discuția cu fata căpitanului, Agripina, „dovedind, practic, că imaginația este superioară culturii”. Băiatul este privit de scriitor ca o ființă liberă, spontană și intuitivă, având un spirit superior față de cei care și-au petrecut viața în biblioteci.