Hagiografie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Exemplu de hagiografie vizuală greco-ortodoxă. Este un mozaic din Biserica Hagia Sophia din Istanbul, Turcia.

Hagiografia (sau hagiologia) este o ramură a teologiei, care se ocupă studierea vieții sfinților. Într-un sens mai larg, se referă și la biografii excesiv de înfrumusețate.[1]

Hagiografiile creștine descriu în special viața și „miracolele” oamenilor canonizați de către Bisericile romano-catolică, anglicană și ortodoxă. Dar și alte religii, de exemplu budismul și islamul, au texte hagiografice ce descriu personaje care ocupă o poziție specială în religia respectivă.

Istoria[modificare | modificare sursă]

În Biserica creștină timpurie, hagiografia ocupa un loc de seamă ca gen literar. În Imperiul roman, legende despre martiri creștini erau numite martirologii. În secolul al IV-lea, existau 3 tipuri de cataloage referitoare la viața sfinților:

  • menaion: cataloage anuale calendaristice, numite (în limba greacă menaios înseamnă "lună") (biografii ale sfinților care se citeau în predici);
  • synaxarion, sau versiuni scurte ale vieții sfinților, aranjate după dată;
  • paterikon (în limba latină, pater înseamnă "tată"), sau biografii ale sfinților, alese după bunul plac al de autorului catalogului.

Hagiografia în Biserica ortodoxă[modificare | modificare sursă]

În secolul al X-lea, un călugăr bizantin, Simeon Metaphrastes, a fost primul care a schimbat genul de descriere a viații sfinților, dându-le un caracter moralizator și panegiric. Catalogul lui a devenit apoi standardul tuturol hagiografiilor din Europa de Vest și de Est.

Din punct de vedere istoric[modificare | modificare sursă]

Genul literar a fost deseori folosit ca propagandă ecleziastică și politică.[2] Așa stau lucrurile cu aproape toate mărturiile despre apostoli și sfinți: ele sunt mai degrabă fantezii teologice decât realități sau izvoare istorice,[3] lucru pe care îl afirmă însăși o definiție a cuvântului „hagiografie” din Marele dicționar de neologisme.[4] Hagiografiile, in special cele medievale, sunt folosite drept surse care puteau încorpora istoria instituțională și locală și ca izvoare istorice pentru practici religioase, obiceiuri și tradiții,[5] mai degrabă decât izvoare istorice despre personajele lor principale. Astăzi, hagiografiile reprezintă o sursă istorică de mare valoare referitor la ideile sociale, viziunea asupra lumii și conceptele estetice ale perioadei respective.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://dexonline.ro/search.php?cuv=hagiografie
  2. ^ Propaganda in Hagiography By Theodore Felix, 20 August 2008; Revised - All Empires History
  3. ^ Jacques Berlioz, “Exempla: A Discussion and a Case Study, I. Exempla as a Source for the History of Women,” in Medieval Women and the Sources of Medieval History, ed. Joel T. Rosenthal (Athens, Georgia: The University of Georgia Press, 1990), 37 apud Jennifer M. Burns, MEDIEVAL QUEENS AS HOLY MOTHERS: SANCTITY IN THE IMAGE OF MARY, QUEEN OF HEAVEN HISTORIOGRAPHY:
  4. ^ „Hagiografie”, sensul 3. Marele dicționar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000.
  5. ^ Davies, S. (2008). Archive and manuscripts: contents and use: using the sources (3rd ed.). Aberystwyth, UK: Department of Information Studies, Aberystwyth University. p. 5.20. ISBN 978-1-906214-15-9

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • André Vauchez, La sainteté en Occident aux derniers siècles du Moyen Âge (1198-1431), Rome, 1981 (BEFAR, 241) [Engl. transl. : Sainthood in the Later Middle Ages, Cambridge, 1987 and Ital. transl. : La santità nel Medioevo, Bologne, 1989].

Legături externe[modificare | modificare sursă]