Imperiul Roman de Apus
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Imperiul Roman de Apus se referă la jumătatea de vest a Imperiului Roman, de la diviziunea lui Diocleţian din 285; cealaltă jumătate a Imperiului Roman a fost Imperiul Roman de Răsărit, astăzi cunoscut ca Imperiul Bizantin.
Roma încetat să mai fie capitală de la data împărţirii. În 286, capitala Imperiului Roman de Apus a devenit Mediolanum (modernul Milano). În 402, capitala a fost din nou mutată, de această dată la Ravenna.
Imperiul de Apus a existat intermitent în mai multe perioade între secolele al III-lea şi al V-lea, după tetrarhia lui Diocleţian şi reunificările asociate lui Constantin cel Mare şi Iulian Apostatul (324-363). Teodosiu I (379-395) a fost ultimul împărat roman care a domnit peste un Imperiu Roman unificat. După moartea sa în 395, Imperiul Roman a fost divizat. Imperiul Roman de Apus s-a încheiat oficial cu abdicarea lui Romulus Augustus sub presiunea lui Odoacru la data de 4 septembrie 476 şi neoficial cu moartea lui Julius Nepos în 480.
În ciuda unei scurte perioade de recucerire a sa de către Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Roman de Apus nu se va mai ridica din nou. Odată ce Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit, o nouă eră a început în istoria Europei de Vest: Evul Mediu şi mai ales Epoca întunecată.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Regatul Roman
|
|||||||||||||||||||||||||||
[modifică] Naşterea Imperiului
Pe măsură ce Republica Romană s-a extins, aceasta a ajuns la un punct în care guvernul central din Roma nu a mai putut conduce eficient provinciile îndepărtate. Comunicaţiile şi transporturile erau problematice în special, având în vedere marea extindere a Imperiului. Ştiri despre invazii, revolte, calamităţi naturale sau izbucnirea unor epidemii erau purtate de către nave sau curieri călare, deseori necesitând mult timp pentru a ajunge la Roma, precum şi pentru ca ordinele de la Roma să fie puse în aplicare în provincia de origine. Din acest motiv, guvernatorii provinciilor aveau comanda de facto în numele Republicii Romane.
Înainte de stabilirea Imperiului, teritoriile din Republica Romană fuseseră împărţite între membrii celui de-al doilea triumvirat, compus din Octavian, Marc Antoniu, şi Marcus Aemilius Lepidus. Antoniu a primit provinciile din est: Achaea, Macedonia şi Epir (aproximativ Grecia de astăzi), Bithynia, Pontus şi Asia (aproximativ Turcia din zilele noastre), Siria, Cipru şi Cyrenaica. Aceste teritorii fuseseră cucerite înainte de către Alexandru cel Mare; astfel, o mare parte a aristocraţiei era de origine greacă. Întreaga regiune, în special marile oraşe, fuseseră în majoritate asimilate în cultura greacă, greaca deseori servind drept lingua franca.
Octavian, pe de altă parte, a obţinut provinciile romane din vest: Italia (Italia modernă), Gallia (Franţa actuală), Gallia Belgica (părţi din Belgia, Olanda şi Luxemburg de astăzi) şi Hispania (Spania şi Portugalia din zilele noastre). Aceste pământuri includeau, de asemenea, colonii greceşti şi cartagineze în zonele de coastă, deşi triburi celtice, cum ar fi gallii şi celtiberii, predominau din puct de vedere cultural.
Lepidus a primit mica provincie Africa (aproximativ Tunisia modernă). Octavian a luat în curând Africa de la Lepidus, adăugând între timp colonia greacă a Siciliei (Sicilia actuală) posesiunilor sale.
După înfrângerea lui Marc Antoniu, victoriosul Octavian controla un Imperiu Roman unit. Deşi în Imperiul Roman existau multe culturi distincte, adeseori s-a afirmat că toate acestea au suferit o romanizare treptată. Cu toate că predominanta cultură greacă din est şi cea latină din vest au funcţionat eficient ca un ansamblu integrat, evoluţiile politice şi militare vor realinia în ultimă instanţă Imperiul de-a lungul acestor linii culturale şi lingvistice.
[modifică] Rebeliuni, răscoale şi consecinţe politice
Rebeliuni şi răscoale minore au fost evenimente destul de comune în întreg Imperiul. Triburi sau oraşe cucerite se vor revolta, iar legiunile vor fi detaşate pentru a zdrobi rebeliunile. Deşi acest proces era simplu în timp de pace, putea fi considerabil mai complicat în timp de război, ca de exemplu în Marea revoltă evreiască.
Într-o campanie militară de anvergură, legiunile, sub generali cum ar fi Vespasian, erau mult mai numeroase. Pentru a asigura loialitatea unui comandant, un împărat pragmatic putea ţine unii membri ai familiei generalului ca ostatici. În acest scop, Nero i-a ţinut captivi în mod eficient pe Domiţian şi Quintus Petillius Cerialis, guvernatorul Ostiei, care erau fratele mai mic, respectiv cumnatul lui Vespasian. Domnia lui Nero s-a încheiat doar cu revolta Gărzii Pretoriene, care fusese mituită în numele lui Galba. Garda Pretoriană, o figurativă „sabie a lui Damocles”, era adesea percepută ca fiind de loialitate dubioasă. Urmând exemplul acesteia, legiunile de la graniţe au participat din ce în ce mai mult la războaie civile.
Principalul inamic în vest era reprezentat de triburile germanice din spatele râurilor Rin şi Dunăre. Augustus încercase să le cucerească, dar în cele din urmă s-a retras după înfrângerea de la Teutoburg.
Parţia, în est, pe de altă parte, se afla la prea mare distanţă şi era prea puternică pentru a fi cucerită. Orice invazie partă era înfruntată şi de obicei învinsă şi în mod similar parţii respingeau orice invazie romană, creând o situaţie de impas.
Controlul frontierei de vest a Romei era destul de uşor, pentru că se găsea relativ aproape, dar controlul ambelor frontiere în acelaşi timp pe vreme de război era dificil. În cazul în care împăratul se afla aproape de frontiera de est, erau şanse mari ca un general ambiţios să se revolte în vest şi vice-versa, făcând astfel Imperiul vulnerabil din două părţi. Acest oportunism pe vreme de război a afectat mulţi împăraţi legitimi şi într-adevăr a pavat drumul spre putere pentru mai mulţi viitori împăraţi.
[modifică] Stagnare economică în vest
Roma şi Peninsula Italică au început să sufere o încetinire economică pe măsură ce industriile şi banii au început să se deplaseze spre exterior. Până la începutul secolului al II-lea, stagnarea economică din Italia s-a reflectat prin împăraţii născuţi în provincii, cum ar fi Traian şi Hadrian. Problemele economice a crescut în forţă şi frecvenţă.
[modifică] Criza din secolul al III-lea
Începând cu 18 martie 235, de la asasinarea împăratului Alexandru Severus, Imperiul Roman s-a scufundat într-o perioadă de 50 de ani de război civil, cunoscut azi drept Criza din secolul al III-lea. Naşterea dinstiei belicoase sasanide în Parţia a reprezentat o ameninţare majoră pentru Roma în est. Demonstrând pericolul crescut, împăratul Valerian a fost capturat de Shapur I în 259. Cel mai mare fiu al lui şi moştenitor-aparent, Gallienus, a reuşit să obţină domnia şi a pornit lupta pe frontiera de est. Fiul lui Gallienus, Saloninus şi prefectul pretorian Silvanus îşi aveau reşedinţa în Colonia Agrippina (modernul Köln) pentru a consolida loialitatea legiunilor locale. Totuşi, Marcus Cassianius Latinius Postumus, guvernatorul local al provinciilor germane, s-a răzvrătit; asaltul lui asupra Coloniei Agrippina a dus la moartea lui Saloninus şi a prefectului. În confuzia care a urmat, un stat independent, cunoscut ca Imperiul Gallic, a apărut.
Capitala acestuia era Augusta Treverorum (Trierul de astăzi) şi şi-a extins rapid controlul asupra provinciilor germane şi gallice şi peste toată Hispania şi Britannia. Avea propriul senat iar o listă parţială a consulilor săi încă mai supravieţuieşte. A menţinut religia romană, limba şi cultura şi a fost mult mai preocupat cu lupta împotriva triburilor germanice decât împotriva altor romani. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Claudius Gothicus (268-270), mari teritorii ale Imperiului Gallic au fost restaurate conducerii romane.
În aproximativ acelaşi timp, provinciile de est au fost integrate în Imperiul Palmyrei sau Imperiul Palmyrez, sub conducerea reginei Zenobia.
În 272, împăratul Aurelian a reuşit în sfârşit să supună Palmyra şi să revendice teritoriul acesteia în numele Imperiului. Cu estul asigurat, el şi-a întors atenţia înspre vest, ocupând Imperiul Gallic un an mai târziu. Datorită unei înţelegeri secrete dintre Aurelian şi împăratul gallic Tetricus I şi fiul său Tetricus al II-lea, armata gallică a fost învinsă rapid. În schimb, Aurelian le-a cruţat vieţile şi le-a oferit celor doi foşti rebeli poziţii importante în Italia.
[modifică] Tetrarhia
Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniştite pentru restul Crizei din secolul al III-lea, deşi între moartea lui Aurelian din 275 şi accederea la domnie a lui Diocleţian zece ani mai târziu cel puţin opt împăraţi sau succesori la tron au fost ucişi, mulţi asasinaţi de către propriile trupe.
Sub Diocleţian, diviziunea politică a Imperiului Roman a început. În 286, prin crearea tetrarhiei, i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august şi l-a numit pe Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părţi şi a creat capitale distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniştea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest, capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) şi Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi Auguşti s-au retras şi au fost înlocuiţi de Cezarii lor respectivi.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Note
- ^ Taagepera, Rein (1979). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves, 600 B.C. to 600 A.D”. Social Science History 3 (3/4): 125.
