Sociologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi dar şi ca membri ai asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.

Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor. Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propiului nostru comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.

A învăţa să gândim în termeni sociologici înseamnă a cultiva imaginaţia. Munca sociologică depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea „imaginaţia sociologică”. Unele dintre cele mai răspândite metode de investigare ale sociologiei sunt: interviul, sondajul de opinie şi observaţia socială.

[modifică] Structura socială

Conceptul de structură socială porneşte de la faptul că ansamblul social al vieţii noastre nu constă doar din însuşiri întâmplătoare, ci din evenimente şi acţiuni structurate. În studiul acţiunii umane se face o distincţie între scopul comportamentului – ceea ce intenţionăm să facem, să se întâmple - şi consecinţele neintenţionale. Uneori acţiunile întreprinse cu un anumit scop au consecinţe fără legătură sau care chiar împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei e de a studia echilibrul rezultat dintre reproducerea socială şi transformarea socială la schimbările prin care trece aceasta.

Fundalul pe care şi-au făcut apariţia originile sociologiei îl reprezintă seria de schimbări radicale produse de Revoluţia Franceză în 1879 şi Revoluţia industrială în Europa. Factorul cheie a fost folosirea ştiinţei în locul religiei. În constituirea găndirii sociologice un rol important l-a avut autorul francez Auguste Comte, cel care a inventat cuvântul sociologie (el a folosit de fapt „fizică socială”). Credea că poate cunoşte societatea cu ajutorul ştiintei, şi o considera ultima ştiinţă care devia din fizică, chimie şi biologie.

[modifică] Metodologia cunoaşterii sociologice

În cercetarea sociologică s-au creat şi dezvoltat mai multe orientari metodologice.Unii specialişti au făcut clasificarea metodelor de cercetare socială după criterii foarte diferite.Considerăm câteva dintre ele.

Clasificarea lui Brian Fay

Utilizând criteriul metodologiei utilizate şi a finalităţii practic politice a discursului teoretic Brian Fay a constata că există trei orientări teoretice în sociologie anume orientări pozitiviste, orientări interpretative şi orientări critice.Sociologia pozitivistă ar utiliza modele statistico-matematice ale fenomenelor şi proceselor sociale considerate ca obiecte manipulabile.Sociologia interpretativă implică o metodologie a înţelegerii şi interpretării semnificaţiilor sociale folosite în comunicarea grupală.Sociologia critică, după Brian Fay sesizează şi conştientizează aspectele disfuncţionale şi contradictorii din viaţa socială.

Clasificarea lui Mircea Flonta

Foloseşte drept criteriu de clasificare calea producerii cunoştinţelor.Distinge două orientări metodologice dominante: monismul metodologic şi dualismul metodologic.Monismul metodologic afirmă unitatea metodei ştiinţei şi orienteză cercetarea în ştiinţele omului după modelul cercetării din ştiinţele naturii.Dualismul metodologic susţine autonomia metodologică a cunoaşterii sociologice.

Clasificarea lui Cătălin Zamfir

Autorul distinge între strategia idealistă şi strategia materialistă.Teza fundamentală a strategiei idealiste este că fenomenele sociale sunt determinate de ideile reprezentările, şi proiectele subiective ale membrilor colectivităţii.Faptele sociale sunt explicate prin fapte mentale.Realitatea socială este o obiectivare a constructelor subiective.Strategia materialistă de explicare explică faptele sociale prin alte fapte sociale fără a recurge la cauze exterioare eventual supapuse de tip mentalist.Faptele sociale au o determinare imanentă.

Lazăr Vlăsceanu a utilizat criteriul principiilor teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realităţii sociale.Este un criteriu cu relevanţă metodologică după cum urmează.

Scopul fiind acelaşi - cunoaşterea colectivităţii umane - cercetatorii societăţii au adoptat două atitudini metodologice principale în cunoaşterea societăţii. Una dintre ele vine din convingerea că şi umanitatea poate fi cunoscută pe aceeaşi cale pe care cunoaştem natura. O a doua atitudine în cunoaşterea socialului porneşte de la convingerea că obiectul cunoaşterii sociologice este diferit de obiectul cunoaşterii naturii şi implicit trebuie ca subiectul cunoscător să utilizeze o modalitate diferită de cercetare aptă să surprindă specificul existenţei omeneşti.

Orientarea metodologică ce vrea să extindă la social metodele specifice cunoaşterii naturii poartă numele de orientare metodologică obiectivistă. Din contra, orientarea ce susţine că realitatea socială este de esenţă diferită de natură cerând mijloace specifice de cunoaştere se numeşte orientare interpretativă deoarece pentru ea obiectul social este esenţialmente şi ireductibil subiectiv.

Pe scurt, metoda obiectivistă consideră umanul ca obiect empiric iar metoda interpretativă consideră umanul ca existenţă sufletească. Evident de aici decurg consecinţe imediat diferite în abordarea obiectului de cunoscut, în speţă a societaţii umane.

Orientări metodologice obiectiviste

Pornind de la ipotezele privind natura socialului s-au născut şi dezvoltat mai multe orientari metodologice obiectiviste.În prima fază, obiectivismul sociologic a fost practicat de Condorcet prin ,,fizica socială,, şi de empirismul clasic.

Pozitivismul sociologic

Auguste Compte a iniţiat pozitivismul sociologic, considerând că dezvoltarea cunoaşterii umane parcurge trei faze: teologică, metafizică şi pozitivă. Faza pozitivă ar fi reprezentată tocmai de sociologie. Pozitivismul a fost dezvoltat de cercetări ulterioare. Sub influenţa pozitivismului logic al gânditorilor Cercului de la Viena a apărut astfel neopozitivismul, conform căruia fundamentul cunoaşterii viabile este experienţa, opunându-se filozofiei speculative asupra societăţii. Acest curent de gândire s-a numit şi fenomenalism. Practica metodologică obiectivistă pune accentul pe defilozofarea discursului sociologic, generalizările empirice ce pot avea valoare de lege, formulările precise, integrabile în modele logico-matematice ale fenomenelor sociale, centrarea pe judecăţi pur cognitive ce exclud judecăţile de valoare şi normative, scientizarea discursului sociologic prin urmarea modelului ştiinţelor naturii. Din aceste alegeri, sociologii pozitivişti au iniţiat principii care le definesc metoda.

[modifică] Fondatori

Printre fondatorii clasici ai sociologiei se disting 6 personalităţi: Auguste Comte, Karl Marx, Émile Durkheim, Ferdinand Tönnies, Vilfredo Pareto şi Max Weber.

Karl Marx - a încercat şi el să explice schimbările care aveau loc în timpul Revoluţiei Franceze în societate. S-a concentrat asupra legăturii dintre problemele economice şi instituţiile sociale. Schimbările erau legate de dezvoltarea capitalismului.

Émile Durkheim - autor francez. După părerea lui sociologia pentru a deveni ştiinţă trebuia să studieze starea economiei şi influenţa religiei. Primul său principiu a fost că sociologia „studiază faptele sociale ca nişte lucruri”. Credea că tot ceea ce susţine o societate sunt valorile şi obiceiurile împărtăşite de membrii ei. Diviziunea muncii înlocuieşte treptat religia. S-a ocupat de analiza suicidului. Deşi se pot aduce obiecţii studiului lui Durkheim, acesta rămâne o lucrare clasică a cărei relevanţă pentru sociologie este valabilă şi azi.

Max Weber - a studiat religiile din China, India şi Orientul Apropiat, comparând sistemele religioase. Weber conchidea că anumite aspecte ale Creştinismului (etica protestantă) au influenţat puternic afirmarea capitalismului, consideră că mentalitatea colectivă constituie unul dintre factorii care determină schimbarea societăţii. Pentru el birocraţia e un mod de organizare socială.

Michael Foucault şi Jürgen Habermas - exponenţi de seamă ai sociologiei moderne, printre cei mai importanţi gânditori sociologi contemporani. M. Foucault a studiat apariţia şi structura câtorva din instituţiile fundamentale ale lumii moderne, ca cele disciplinare (inchisoarea, spitalul, şcoala), bolile psihice, discursul public şi cel ştiinţific, lansând concepte-cheie cum ar fi cel de guvernabilitate ori biopolitică. După Foucault sexualitatea nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată în procesul dezvoltării sociale.

Herbermas influenţat de Marx şi Weber, crede că în societăţile capitaliste schimbarea este permanent prezentă şi revine la conceptul de Anomie al lui Durkheim, dar în manieră nouă şi originală.