Moartea neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

„Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia, răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice.

În câțiva ani, între o treime și o jumătate[1] din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Apariția din Asia[modificare | modificare sursă]

Se pare că ciuma a apărut pentru prima oară în 1330, în Asia Centrală. A făcut ravagii în China de Est și India, s-a extins spre vest, prin Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ajungând în Europa. În 1347, ciuma ajunsese deja în porturile Constantinopole și Trebizonda.

Sosirea în Europa[modificare | modificare sursă]

Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. În octombrie în acel an s-au întors 12 corăbii italiene pe Marea Neagră, debarcând în portul sicilian Messina. Echipajul și călătorii au ajuns slăbiți, unii dintre ei morți, alții pe moarte. Martorii oculari nu-și puteau explica motivul. Pe vase, pe lângă oameni, mai erau și șobolani, ca de altfel pe orice alt vas. Când vapoarele au ajuns la destinație, șobolanii „călători” s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii purtători de bacteria răspunzătoare de boală. Puricii ce se hrăneau cu sângele șobolanilor le-au transmis ciuma. Orașele portuare europene, murdare și aglomerate, asigurau un mediu de viață propice pentru șobolani și purici. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta - oamenii. Astfel, puricii infectați cu bacteria cauzatoare de ciumă prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni.

Orientul Mijlociu[modificare | modificare sursă]

Ciuma a lovit și diverse țări din Orientul Mijlociu, conducând la depopulări considerabile și la schimbări ale structurilor economice și sociale. În timp ce s-a răspândit spre Europa de Vest, boala a intrat în Orientul Mijlociu din sudul Rusiei. În toamna lui 1347, ciuma ajunsese în Alexandria, în Egipt, probabil prin intermediul vaselor care călătoreau la Constantinopol. În 1348, ciuma s-a deplasat înspre est, în Gaza, și spre nord de-a lungul coastei estice a Mediteranei, în Liban, Siria și Palestina, lovind orașele Ashkelon, Accra, Ierusalim, Sidon, Damasc, Homs și Alep. În 1348–49, boala s-a răspândit până în Antiohia. Locuitorii orașului s-au refugiat spre nord, mulți dintre ei murind în timpul călătoriei, dar infecția se împrăștiase deja în Asia Mică.

Mecca a fost infectată în 1349. În același an, și în orașul Mosul a avut loc o epidemie masivă, iar Bagdadul a suferit o a doua izbucnire a bolii. În 1351 a fost lovit și Yemenul. Aceasta a coincis cu întoarcerea Regelui Mujahid al Yemenului din captivitatea din Cairo. Este posibil ca grupul său să fi adus boala din Egipt.

Reapariția[modificare | modificare sursă]

În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de aceasta boală, fapt confirmat și de cercetările din prezent.

Moartea Neagră s-a retras, dar numai pentru o vreme. În 1361, în 1369, apoi cu regularitate, a reapărut pâna la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în ce mai rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproximativ 100 000 de oameni.

Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapărut în Asia și doar în India a făcut 6 000 000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor vieți omenești.

Bacteria pestei este transmisă de purici și se dezvoltă în tubul digestiv al acestora

Morminte comune[modificare | modificare sursă]

În câteva săptămâni și luni, epidemia a cauzat atâtea victime , încât oamenii au fost nevoiți să sape uriașe gropi comune, dar și acestea s-au umplut curând, mulți rămânând în locul unde și-au găsit moartea.

Extindera „Morții Negre”. Cu verde sunt indicate zonele afectate parțial sau chiar deloc.

Bogați, săraci, tineri și bătrâni, au murit deopotrivă. Preoții au fost cei mai expuși, fiindcă s-au ocupat de cei bolnavi. Câteva teritorii însă, ca de exemplu Milano și împrejurimile, au fost mai puțin afectate.

Fiindcă nu se cunoștea cauza reală a bolii, nu se putea trata. Medicii au utilizat cele mai utilizate metode de vindecare, dar nimic nu ajuta. Mulți au apelat la religie , considerând că Dumnezeu vrea să pedepsească lumea păcătoasă cu această boală. Faptul că nu se cunoștea originea bolii o făcea și mai misterioasă. Cum era posibil ca într-un oraș să moara doar o zecime din populație, iar în altul o, jumătate? Astăzi știm deja că existau trei tipuri de pestă (ciumă) care făceau ravagii: paest bubonica (pesta bubonică) era cea mai frecventă, dar celelalte două erau și mai grave.

Una dintre ele, pesta pulmonară, se dezvolta în cazul în care bacteria pătrundea în plămâni. Se transmitea pe calea aerului, extinzându-se rapid și ucigând în timp scurt. Dacă cineva era înțepat de un purice purtător, bacteria ajungea în sânge, moartea survenind în doar câteva ore. Victimele se culcau fără a avea cea mai mică bănuială și nu se mai trezeau. Această variantă a bolii este cunoscută azi ca pesta septicemică.

Medic din sec. XVII purtând echipament de protecţie. Sub imagine scrie: Aşa s-au luptat cu moartea în Roma, în anul 1665, cu îmbrăcăminte de protecţie, împotriva morţii.

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Enciclopedia Marshall Cavendish

Legături externe[modificare | modificare sursă]