Criminologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[[wiki]]

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării.

Acest articol este scris parţial sau în întregime fără diacritice. Puteţi da chiar dumneavoastră o mână de ajutor.

Criminologia este o ştiinţa caracterizată printr-o interdisciplinaritate constitutivă care are ca obiect următoarele domenii conexe :

a) etiologia şi structura încălcării interdicţiilor impuse oamenilor în vederea menţinerii ordinii de drept penal şi a organizării societăţii iar, pe un termen indefinit, a supravieţuirii fiinţei umane ca realitate biologică distinctă de alte specii ;

b) problema corelativă a prevenirii prin pedepse şi alte sancţiuni a nerespectării interdicţiilor impuse de necesităţile obiective ale supravieţuirii, convieţuirii şi dezvoltării fiinţei umane; de la origini şi până la sfârşitul Evului mediu. Încălcarea unei interdicţii avea cu precădere un fond moral sau religios ; unele din aceste transgresări au dobândit un echivalent sau corespondent semantic în ideea de „păcat”. Ideea de „păcat”, prin diferite elemente structurale a prefigurat termenul juridic de „infracţiune”; este vorba de o normă incriminatoare, de caracteristici subiective şi obiective şi de sancţiuni. Orice sancţiune presupune o formă de ispăşire şi o redresare morală ca factori intervenienţi între faptă şi procedurile de integrare socială post-executorie. Există forme eliptice de sancţiune, şi anume cele care se reduc la faza ispăşirii (de exemplu pedeapsa cu moartea, condamnarea pe viaţă). Obiectul criminologiei prin intermediul uneia din disciplinele sale de ramură, şi anume penologia este căutarea şi stabilirea criteriilor de individualizare şi executare a pedepselor şi de integrare socială a subiecţilor unui tratament penal.

c) un alt domeniu care face parte din obiectul criminologiei îl constituie formarea „constructului criminogen”. În măsura în care consecinţele faptei sunt previzibile şi pot fi cunoscute de către făptuitor, iar actul acestuia nu este rezultatul unei constrângeri fizice sau psihice de nesuportat sau al unei situaţii sociale ori patologice care elimină discernământul ori autonomia voinţei şi a deciziei se poate vorbi despre “liberul-arbitru” ca factor mintal premergător „trecerii la actul infracţional”; trecerea la actul infracţional (acting out) duce la formarea unui „construct criminogen”. ”Constructul criminogen” rezultă dintr-un conflict de valori, o socializare normativă şi/sau cognitivă discordantă ori parţială, o motivaţie şi o intenţie antisocială; intenţia este proiecţia mintală a scopului şi a consecinţelor actului proiectat; ea este elementul psihic supus mecanismului de evaluare raţională implicat de liberul-arbitru; formarea „constructului criminogen” presupune atât elementele obiective ale conflictului de valori şi ale săvârşirii faptei cât şi elementele subiective ale socializării normative şi cognitive discordante în raport cu valorile ocrotite legal; din categoria elementelor subiective fac parte motivaţia, intenţia şi opţiunea pentru „trecerea la act”; schema înlănţuirii obiectiv - subiectiv în geneza “constructului criminogen” se prezintă astfel:

– Conflictul de valori ------socializare normativă şi cognitivă discordantă------- motivaţie----intenţie antisocială-----liberul-arbitru cu evaluarea scopului şi a consecinţelor actului------- opţiunea comportamentală----------trecerea la actul infracţional.

Relaţia dintre elementele subiective şi cele obiective ale unei fapte se subordonează unui principiu călăuzitor pentru înţelegerea „liberului-arbitru” şi a substratului existenţial al comportamentelor omeneşti, şi anume ca toate acţiunile sau inacţiunile fiinţei umane neconstrânsă irefragabil fie de cauze patologice, fie sociale, fie prin intervenţia unui terţ ori existenţa unei situaţii limită au ca trăsătură generică de referinţă capacitatea indivizilor de a se raporta la scopul şi consecinţele posibile ale propriilor fapte şi de a opta pentru o variantă comportamentală. De aici a rezultat formula călăuzitoare pentru întreaga noastră lucrare şi anume ca „mens regit actum”.

2) În relaţia dintre obiectiv şi subiectiv în geneza „constructului criminogen” se întrepătrund o analiză descriptivă (tipologică), diferite tipuri de explicaţii (cauzale, funcţionale, teleologice) şi o abordare comprehensivă (cu sensul folosit de W. Dilthey) menită să dezvăluie antecedentele constitutive şi deliberările liberului-arbitru din care decurg „trecerea la actul infracţional” şi „constructul criminogen”

3) Încălcarea interdicţiei divine primordiale referitoare la „fructul oprit” se confundă cu „păcatul originar”. Această prohibiţie ontică fundamentală nu este un mit sau o plăsmuire imaginară ori o construcţie supranaturală integrată într-un ansamblu de idei ori de convingeri. Ne găsim în faţa unui dat dezvăluit metaforic de hermeneutica teologică a evenimentelor preistorice dar plauzibile din Vechiul Testament. Cartea Genezei consideră „Creaţia Omului” ca un produs perfect realizat prin dedublarea unei fiinţe unice în două ipostaze diferite, şi anume bărbatul şi femeia. Este cazul unui patrimoniu genetic comun care stabileşte un raport direct de consangvinitate între Adam şi Eva. Jacqes Le Goff arată în „Imaginarul medieval” că „fructul oprit” este expresia metaforică a unei relaţii pe care unii exegeţi medievali au considerat-o un „incest”. Din aceasta perspectivă „păcatul originar” se confundă cu „incestul” iar interdicţia de a se atinge de rodul unui numit arbore din Eden constituie o piedică la o legătură trupească degradantă pentru specia umană. Este posibil ca reproducerea fiinţei umane şi a speciei să fi fost concepută de divinitate ca un tip de relaţie pură care înlătură raportul de consangvinitate. Un exemplu care susţine o asemenea interpretare îl constituie „Imaculata Concepţie”. Pe de altă parte, începând din preistoria şi protoistoria umanităţii şi până în zilele noastre incestul a fost şi continuă să fie pedepsit aproape pretutindeni. Se înlătură prin funcţionalitatea totemurilor din majoritatea societăţilor primitive involuţiile demografice şi degenerescenţa morfo-fiziologică şi biologică drept urmare a raporturilor de endogamie şi implicit de consangvnitate nemijlocită. Exogamia nu este produsul unui reflex gregar ci efectul unei raţionalităţi incipiente cu care omul a fost înzestrat pentru a respecta comandamentul divin privitor la continuitatea şi multiplicarea speciei umane.

4. Sancţiunile divine cu trimitere la „păcatul originar” fac din om o fiinţă muritoare care dispare periodic ca individ pentru ca să supravieţuiască, sub forma de specie, ispăşind până la Mântuirea sa prin sacrificiul christic şi prin Graţia Divină, osânda aplicată pentru greşeala primordială.

5. Din perspectiva biblică, posibilitatea aplicării pedepsei pentru păcatul originar cuprinde întreaga existenţă a speciei umane. De aici rezultă o caracteristică teleonomică (în sensul lui H. Driesch şi a lui J. Monod) ca organismele să aibă o tendinţă biologică de a supravieţui şi de a se perpetua. Aceasta face posibilă perpetuarea sancţiunii originare aplicate omului pentru păcatul primordial.

6. Dintr-o perspectivă comprehensivă, problema prevenirii încălcării unei interdicţii constă în găsirea mecanismelor de deliberare a intenţiei infracţionale cuprinse în liberul arbitru care premerge formarea "constructului criminogen". Intuirea acestor mecanisme printr-o abordare comprehensivă constituie un principiu al predicţiei şi prevenirii comportamentului penal.

Sursa: Idei călăuzitoare în volumul lui G. Basiliade "Criminologie Comprehensivă" publicat în 2006, editura Expert, Bucureşti