Ovid Densusianu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
0
Sigla academia romana.gif Membru titular al Academiei Române
Ovid Densusianu

Filologul Ovid Densusianu
Bust expus în holul Facultății de Litere din București
Născut(ă) 29 decembrie 1873
Făgăraș, Austro-Ungaria
Deces 9 iunie 1938, (65 de ani)
București, România
Naționalitate  România
Ocupație filolog, lingvist, folclorist, istoric literar, poet

Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunțat Densușianu[1]; n. 29 decembrie 1873, Făgăraș, d. 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Bustul lui Ovid Densusianu, ridicat în Densuş, județul Hunedoara.
  • 1873 – Se naște la Făgăraș pe 29 decembrie, având o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu, Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Densușianu și al Sofiei.
  • 1880-1890 – Clasele primare le urmează la Satul Lung[2], Făgăraș, Brașov, Iași.
  • 1881 – Se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite.
  • 1890 – Susține bacalaureatul, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol.
  • 1892 – Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est.
  • 1893 – Este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).
  • 1894-1896 – Își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate.
  • Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
  • 1897-1901 – Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale.
  • 1898 – Publică Buletinul „Studii de filologie română”.
  • 1901 – Îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române.
  • 1905 – Este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”.
  • 1907 – Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare.
  • 1913 – Întemeiază Institutul de Filologie și Folclor.
  • 1914-1916 – Ține la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez.
  • 1918 – Devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.
  • 1921-1922 – Se află la Praga.
  • 1923 – Este ales membru de onoare al Societății de Etnografie.
  • 1924 – Devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris.
  • 1923-1928 – Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet”, publicație a Institutului de Filologie și Folclor.
  • 1925 – Inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
  • 1938 – Se stinge din viață la 8 iunie, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București.[necesită citare] Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat.[judecată de valoare] În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

Operă (selectiv)[modificare | modificare sursă]

  • Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
  • Graiul din Țara Hațegului (1915)
  • Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922)
  • Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
  • Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
  • Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
  • Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea și Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906-1907).

Afilieri[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Familia Densusianu provenea din localitatea Densuș.
  2. ^ Azi, Satul Lung face parte din orașul Săcele.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Al Popescu Telega, Ovid Densusianu, Craiova, Editura Ramuri, 1934
  • Dicționar enciclopedic român, București, Editura Politică, 1962-1964
  • Marin Bucur, Ovid Densusianu, București, Editura Tineretului, 1967
  • Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978, p. 108-111
  • Marin Buga, Ovid Densusianu, folclorist, București, Editua Grai și Suflet - Cultura Națională, 2003
  • Ovid Densusianu în amintirea și conștiința critică românească, ediție îngrijită de Ion Diaconu și Ioan Șerb, studiu introductiv de Ioan Șerb, București, Editua Grai și Suflet - Cultura Națională, 2005
  • Vă mai amintiți de: Ovid Densușianu, 26 octombrie 2010, Eliza Zdru, Adevărul