Al Doilea Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Al doilea Război Mondial)
Salt la: Navigare, căutare
Al Doilea Război Mondial
Parte a
Infobox collage for WWII.PNG
Din stânga sus, în sens orar: forțele chineze în timpul bătăliei de la Wanjialing, tancuri australiene pe parcursul primei bătălii de la El Alamein, avioane nemțești Stuka lansând bombe pe Frontul de Est în iarna lui 1943–1944, forțele navale americane în Golful Lingayen, Wilhelm Keitel semnând actul capitulării Germaniei, trupe sovietice în bătălia de la Stalingrad
Informații generale
Perioadă 1 septembrie 19392 septembrie 1945
Loc Europa, Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Asia de sud-est, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană și Africa
Rezultat Victoria Aliaților. Crearea ONU. Transformarea SUA și URSS în supraputerile mondiale dominante. Crearea sferelor de influență americană și sovietică și declanșarea Războiului Rece. (altele...)
Combatanți
Aliații[1]:

Flag of Poland.svg Polonia (1 sept. 1939-8 mai 1945)
Flag of the United Kingdom.svg Regatul Unit (3 sept.1939-8 mai 1945 în Europa, -2 sept.1945 în Asia)
Flag of the Republic of China.svg China (atacată de Japonia din 1937, Aliată: 7 dec.1941-2 sept. 1945
Flag of Free France 1940-1944.svg Franța (3 sept.1939-9 mai 1945)
Canadian Red Ensign 1957-1965.svg Canada (3 sept.1939-8 mai 1945)
Flag of Australia.svg Australia (3 sept.1939-8 mai 1945 în Europa, -2 sept.1945 în Asia)
Flag of New Zealand.svg Noua Zeelandă (3 sept.1939-8 mai 1945 în Europa, -2 sept.1945 în Asia)
Flag of Finland (bordered).svg  Finlanda (30 noie.1939-12 martie 1940 și 5 sept.1944-8 mai 1945)
Flag of the Netherlands.svg Olanda (10 mai 1940-8 mai 1945)
Flag of Belgium.svg Belgia (10 mai 1940-8 mai 1945)
Flag of Greece.svg Grecia (28 oct.1940-8 mai 1945)
Flag of the Kingdom of Yugoslavia.svg Iugoslavia (6 apr.1941-8 mai 1945)
Flag of the Soviet Union (1923-1955).svg Uniunea Sovietică (22 iunie 1941-9 mai 1945 în Europa, 8 aug.-3 sept.1945 în Asia)
US flag 48 stars.svg Statele Unite ale Americii (7 dec.1941-8 mai 1945 în Europa, -2 sept. 1945 în Asia)
Flag of Italy (1861-1946) crowned.svg  Italia (13 oct.1943-8 mai 1945)
Flag of Romania.svg  România (24 aug.1944-8 mai 1945)
Flag of Bulgaria.svg  Bulgaria (8 sept.1944-8 mai 1945)
...alții….

Axa și aliații săi[1]:

Flag of German Reich (1935–1945).svg Germania Nazistă (1 sept.1939-9 mai 1945)
Naval Ensign of Japan.svg Imperiul Japonez (a atacat China din 1937; 7 dec.1941-2 sept.1945)
Flag of France.svg Franța Colaboraționistă (26 iunie 1940-9 mai 1945)
Flag of Italy (1861-1946) crowned.svg  Italia (a atacat Etiopia din 1936; 28 oct.1940-3 sept.1943 dar -8 mai 1945 pentru trupele fasciste)
Flag of the Soviet Union (1923-1955).svg Uniunea Sovietică (17 sept.1939-21 iunie 1941)
Flag of Romania.svg  România (22 iunie 1941-23 aug.1944)
Flag of Hungary (1920–1946).svg  Ungaria (22 iunie 1941-20 ian.1945)
Flag of Bulgaria.svg  Bulgaria (19 apr.1941-6 sept.1944)
Flag of Finland (bordered).svg  Finlanda (22 iunie 1941-4 sept.1944)
Flag of Thailand.svg Tailanda (22 ian.1942-1 sept.1945)

State marionetă:

Flag of First Slovak Republic 1939-1945.svg Slovacia
Croația Croația
Flag of Manchukuo.svg Manchukuo
Menjiang Flag (1945).svg Mengjiang
alții...

Conducători
Flag of the Soviet Union (1923-1955).svg I. V. Stalin

US flag 48 stars.svg Franklin Roosevelt
Flag of the United Kingdom.svg Winston Churchill
Flag of Poland.svg Edward Rydz-Śmigły
Flag of the Republic of China.svg Chiang Kai-shek
Flag of Free France 1940-1944.svg Charles de Gaulle
Alții…

Flag of German Reich (1935–1945).svg Adolf Hitler

Naval Ensign of Japan.svg Hirohito
Flag of Italy (1861-1946) crowned.svg Benito Mussolini
Flag of Romania.svg Ion Antonescu
Flag of Hungary (1920–1946).svg Miklós Horthy
Flag of Finland (bordered).svg  Carl Gustaf Emil Mannerheim
alții…

Pierderi
militari morți:
peste 16.000.000

civili morți:
peste 45.000.000
total:
peste 61.000.000

militari morți:
peste 8.000.000

civili morți:
peste 4.000.000
total
peste 12.000.000

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război. [1].[nefuncțională] Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii și schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale și economice, au fost fără precedent.

Majoritatea istoricilor apreciază că Al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franța, Anglia și Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică, ce anexase partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanșat un război separat cu Finlanda și a fost, la rândul ei, atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârșit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană și Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific și Asia de sud-est și China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiționată a Germaniei naziste, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945.

Europa postbelică a fost împărțită între sferele de influență occidentală și sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucție postbelică prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate și ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărțire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înțelegeri oficiale pentru împărțirea sferelor de influență, relațiile dintre țările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcație au devenit în cele din urmă granițe de facto ale țărilor. Țările Europei Occidentale au devenit, în mare parte, membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varșovia, aceste două alianțe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul Rece. În Asia, ocupația militară a Japoniei a deschis calea democratizării țării. Războiul civil din China a continuat în timpul și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze și la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câștigarea independenței coloniilor puterilor europene, metropolele fiind vlăguite de ultima conflagrație mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la țările Europei Occidentale către noile superputeri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.

Cauzele[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial, Evenimente care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, Evenimente care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial în Asia

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere și de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliații victorioși, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei și Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internațional și uriașe sume de bani, expansiunea ar fi trebuit în planurile naziste germane să-i readucă măreția de odinioară.

Participanții[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Participanții la al Doilea Război Mondial

Participanții la cel de-al Doilea Război Mondial sunt considerați ca aparținând unuia dintre cele două blocuri: Axa și Aliații. Mai multe alte țări mici, precum Olanda sau Grecia, au participat la război, cu toate că erau sub ocupație. Unele țări (printre care Franța și România după 1941, Italia după 1943) au avut forțe armate în ambele tabere. Altele au trecut dintr-o tabără într-alta (printre care România, la 23 august 1944). O importantă diferență față de Conferința de pace de la sfârșitul Primului război mondial, la care participaseră toți beligeranții învingători, este faptul că în 1945 numai patru au figurat ca puteri victorioase : SUA, URSS, Anglia și Franța (dintre care URSS și Franța colaboraseră un timp cu Axa), deși peste cincisprezece state au luptat de partea Aliaților, dintre care opt state europene plus China în mod constant și excluziv.

Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia și Japonia, care, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat prin Pactul Tripartit din 1940, au adăugat încă trei sfere de influență celei difinite în 1939 pentru URSS prin Pactul Molotov-Ribbentrop, ajugând astfel la o împărțire a lumii în 4 sfere de influență. Acest nou pact tripartit a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia aderase în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, pe plan militar neutră în conflict. Mai multe state mai mici pot fi, de asemenea, numărate, pentru unele doar pentru o perioadă, printre țările Axei: Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Croația, România, Franța vișistă și Finlanda (în cele două din urmă cazuri, părerile sunt împărțite).

Printre puterile Aliaților, așa numiții Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) și Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.

La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS și Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut în istorie sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărțea în mod expansionist Europa Răsăriteană în două regiuni de influență. Dar, Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât țările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război abia după Atacul de la Pearl Harbour și declarațiile oficiale de război ale Japoniei și Germaniei, când interesele americane, marina militară și transporturile maritime deveniseră ținta atacurilor Axei.

Alte țări (China, Cehoslovacia, Polonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Belgia, Olanda, Franța, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Iugoslavia, Grecia, Italia, România și Bulgaria, la care s-u adăugat tardiv Brazilia, Iranul și Turcia) au fost, de asemenea, co-beligerante de partea Aliaților, deși unele dintre ele nu au fost considerate ca atare în 1945, deoarece s-au alăturat o vreme forțelor Axei (Italia, Finlanda, România și Bulgaria).

Țările care au ales să rămână neutre în conflagrație, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere și deseori au fost presate să contribuie, într-un fel sau altul, la eforturile de război ale vecinului mai puternic. Țările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuși, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părțile angrenate în conflagrație. De exemplu, Elveția neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaților, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste țări nu a aderat la una dintre alianțele menționate, că rețelele de recuperare a aviatorilor Aliați doborâți în Europa occidentală erau tolerate în Spania în timp ce bancheri precum François Genoud lucrau pentru statul nazist în Elveția. Astfel de situații au transformat țările neutre în arene de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale țărilor beligerante.

Controverse cu privire la data de începere a războiului[modificare | modificare sursă]

Data la care cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit este o problemă încă dezbătută. Istoricii nu au căzut de acord asupra nici unei date semnificative. Cel mai adesea, este menționată data de 1 septembrie 1939, dată care marchează invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a dus la declarațiile de război ale Franței și Angliei două zile mai târziu. Alte date luate în calcul sunt 7 iulie 1937, (invazia japoneză în China, care a fost începutul celui de-al doilea război chino-japonez), sau intrarea armatelor lui Hitler în Praga în martie 1939. Există istorici care consideră că invazia italiană în Etiopia (al doilea război italo-abisinian), din 1935-1936 este adevăratul început al celui de-al Doilea Război Mondial. Se merge chiar mai departe, data de 18 septembrie 1931, (așa numitul Incident manciurian), fiind considerată de unii istorici data de început a războiului.

Evenimente importante înaintea războiului[modificare | modificare sursă]

1937: Al doilea război chino-japonez[modificare | modificare sursă]

La 7 iulie 1937, Japonia, după ce ocupase în 1931 Manciuria, a lansat un atac nou împotriva Chinei lângă Beijing (citește: Peicing sau Peking) - vezi Incidentul de la podul Marco Polo. În loc să se retragă rapid, așa cum făcuse în conflictele precedente, guvernul chinez a declarat război Japoniei, declanșându-se, astfel, al doilea război chino-japonez, care avea să devină, în scurtă vreme, o parte a războiului mondial. În decembrie 1937, capitala Nanking (Nanjing), a fost cucerită de japonezi, guvernul chinez refugiindu-se la Chongqing pentru tot restul războiului. Surprinși de rezistența îndârjită a chinezilor, forțele japoneze au comis atrocități nemaiîntâlnite până atunci împotriva civililor și prizonierilor de război după ocuparea Nankingului, (vezi Masacrul din Nanking), omorând aproximativ 200.000 de persoane în mai puțin de o lună.În Europa, pacea era tot mai nesigură, după anexarea de către Germania Nazistă a Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei.

Cronologia evenimentelor (1939 – 1945)[modificare | modificare sursă]

Hartă animată a războiului în Europa.

Articole principale: Teatrul european de război în Al Doilea Război Mondial, Teatrul mediteranean de război în Al Doilea Război Mondial, Războiul din Pacific, Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa

1939: Izbucnirea războiului în Europa[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Campania poloneză din septembrie, Războiul ciudat

Războiul a izbucnit prin invadarea Poloniei de catre Germania la 1 septembrie 1939. Franța și Anglia și-au onorat obligațiile ce le aveau față de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Și Australia și Noua Zeelandă au declarat război în aceeași zi, dar datorită diferențelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie).

Polonia, care reușise doar o mobilizare parțială, având militarii echipați cu arme depășite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor și francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' german, superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului și tacticilor (vezi "Blitzkrieg"). Polonia a fost atacată din trei părți, din Germania și din Cehoslovacia ocupată anterior. În conformitate cu înțelegerile expansioniste secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roșie sovietică a invadat Polonia dinspre răsărit la 17 septembrie, iar la 22 septembrie Polonia capitulează, teritoriul său fiind împărțit între Germania și URSS. Guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naționale a Poloniei și un număr de unități ale armatei poloneze. Ultimele unități poloneze au încetat rezistența la 6 octombrie. În ciuda alianței care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia și Franța nu au întreprins acțiuni militare ofensive împotriva Germaniei naziste, cu excepția unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Această situație a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg"). Forțe poloneze au continuat să lupte împotriva forțelor Axei și după ce țara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privința a fost contribuția remarcabilă a piloților polonezi în Bătălia Angliei.

Uniunea Sovietică și-a respectat angajamentele luate prin înțelegerile expansioniste secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop și nu i-a atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că aprecierile sale cu privire la conflictele dintre dușmanii naturali ai sovieticilor, capitaliștii, se confirmau, aceștia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea Poloniei, ocupând partea răsăriteană a țării și ucigând la Katyn pe toți ofițerii polonezi căzuți prizonieri. În tot acest timp al perioadei de început al războiului, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”.

Au fost câteva ciocniri izolate în timpul „războiului ciudat”: scufundarea cuirasatului Royal Oak în rada bazei navale de la Scapa Flow și bombardamentele Luftwaffe făcute asupra bazelor navale Rosyth și Scapa Flow. Cuirasatul de buzunar Admiral Graf Spee al Kriegsmarine (Marina germană de război) a fost scufundat în apele Atlanticului de Sud după bătălia de la River Plate. Pactul Tripartit a fost semnat în 27 septembrie 1940 de Germania, Italia și Japonia, această alianță primind numele de „Puterile Axei”. Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, începând ceea ce avea să se numească „războiul de iarnă”, încheiat în martie 1940. Deși Finlanda a fost nevoită să facă anumite concesii teritoriale, conflictul a scos în evidență slaba competență a corpului ofițeresc al Armatei Roșii, slăbită după epurările staliniste.

1940: Generalizarea războiului[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Campania norvegiană, Bătălia Franței, Bătălia Angliei, Campania din Africa de Nord, Campania din Balcani

Pe frontul rusesc

Europa: Germania a invadat Danemarca și Norvegia la 9 aprilie 1940, în cadrul Operațiunii Weserübung, care avea scopul declarat să elimine amenințarea unei invazii aliate în regiune. S-au desfășurat lupte grele pe mare și pe uscat, în Norvegia. Forțele britanice, franceze și poloneze au debarcat în sprijinul norvegienilor în luptele de la Namsos, Åndalsnes și Narvik. Până la sfârșitul lunii iunie, însă, forțele aliate au fost evacuate, iar armata norvegiană a capitulat. Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg au fost invadate în 10 mai, punând capăt, astfel, "războiului ciudat", dând startul Bătăliei Franței. Aliații au sperat să poată stabiliza frontul, așa cum făcuseră și în Primul Război Mondial, dar s-au dovedit total nepregătiți să facă față tacticilor Blitzkriegului german. În prima fază a războiului, (Operațiunea Galben), Panzergruppe von Kleist , aparținând Wehrmachtului, a ocolit linia Maginot și a spart apărarea Aliaților în două, avansând rapid către Canalul Mânecii. O analiză foarte exactă a acestui moment, modul în care s-au desfasurat operatiile, mai mereu pe muchie de cuțit, și, în final, motivele care au dus la o atât de impresionantă victorie a germanilor sunt prezentate de Karl-Heinz Frieser, în lucrarea "Blitzkrieg-Legende. Der Westfeldzug 1940". Versiunea în limba română a acestei lucrări a apărut la Editura Militară sub titlul "Mitul Blitzkrieg-ului. Campania din Vest a Wehrmacht-ului. 1940".

Concomitent cu acțiunea principală din zona Sedan, Belgia, Luxemburgul și Olanda au fost ocupate rapid de Grupul de Armată B, iar Corpul expediționar englez, încercuit în nord, a fost evacuat din Dunkirk, în cadrul Operațiunii Dynamo. Forțele germane au invadat Franța în cadrul Operațiunii Roșu, avansând prin spatele liniei Maginot spre coasta Atlanticului. În timp ce unitățile armatei franceze mai luptau încă, un număr de politicieni și comandanți militari de frunte au decis că era mai bine ca Franța să capituleze. Franța a semnat un armistițiu cu Germania, în 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a țării.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice și a anexat Basarabia și Bucovina de nord care aparțineau României. Pentru că nu a reușit să obțină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice, în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe și Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spațiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca țintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eșuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operațiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insulelor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puțin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile de mărfuri din SUA - absolut necesare apărării -, mărfuri primite prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reușit să reducă într-o proporție îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Președintele Roosevelt a anunțat o schimbare a poziției americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ".

Mediterana: Italia a invadat Grecia la 28 octombrie 1940, atacând din bazele din Albania. Deși depășiți numeric, grecii au respins atacul italian și au lansat un contraatac la scară mare, avansând adânc în teritoriul albanez. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii eliberaseră un sfert din teritoriul albanez.

Campania din Africa de nord a început în 1940, forțele italiene din Libia atacându-le pe cele britanice din Egipt. Se încerca, astfel, transformarea Egiptului într-o posesiune italiană, ținta principală fiind Canalul Suez, rută vitală de transport maritim. Forțele britanice, indiană și australiană au contraatacat (Operațiunea Compas), dar această ofensivă a fost oprită când cea mai mare parte a forțelor Commonwealthului au fost transferate în Grecia pentru a lupta împotriva germanilor. Unitățile germane (Afrika Korps) conduse de generalul Erwin Rommel au debarcat în Libia și au reluat atacul asupra Egiptului. Italienii au invadat și cucerit Somalia Britanică în august 1940. Pe de altă parte, declarația de război italiană a pus sub semnul întrebării supremația maritimă britanică, supremație sprijinită pe Gibraltar, Malta și Alexandria. Gibraltarul nu a fost niciodată atacat direct. În schimb, Alexandria și, în special, Malta au fost atacate în mod repetat de forțele Axei. Malta a devenit în această perioadă cel mai bombardat loc de pe Pământ.

Asia: În 1940, Japonia a ocupat Indochina Franceză (Vietnamul), conform unor înțelegeri cu Guvernul de la Vichy, în ciuda opoziției Forțelor Franceze Libere, alăturându-se, astfel, agresiunii forțelor Axei, Germania și Italia. Aceste acțiuni au intensificat conflictul Japoniei cu Statele Unite și Regatul Unit, care au reacționat printr-un boicot petrolier.

1941: Războiul devine global[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Frontul de Răsărit, Războiul în continuare, Atacul de la Pearl Harbor

Europa:

Hartă a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa după 22 iunie 1941: Aliații (verde), Axa (roz) și teritoriile cucerite de Axă (galben)

Guvernul iugoslav a cedat presiunilor italo-germane și a semnat, la 25 martie 1941, Pactul Tripartit. Au urmat demonstrații anti-puterile Axei în țară și o lovitură de stat care a înlocuit, la 27 martie 1941, guvernul cu un altul pro-Aliați. Forțele lui Hitler au invadat Iugoslavia și Grecia la 6 aprilie 1941. Hitler a trimis armata germană să-i sprijine pe italieni în încercarea de cucerire a Greciei, scopul fiind acela de a-i împiedica pe englezi să creeze și să consolideze un front strategic sudic. Forțele aliate ale Axei au reușit să-i împingă înapoi pe greci. Trupele britanice au fost aduse din Africa de nord în Grecia pentru a face față noului atac, dar au eșuat în încercarea de a preveni cucerirea Greciei de către Axă, fiind apoi evacuate în grabă. La 20 mai 1941 a început Bătălia pentru Creta, prin desantarea (cu ajutorul planoarelor) a vânătorilor de munte și a parașutiștilor (Fallschirmjäger) germani. Au fost folosite, în această operațiune, 539 de aeronave de transport. Insula Creta era apărată de aproximativ 43.000 de greci, australieni, neozeelandezi și britanici, nu toți fiind echipați corespunzător. Germanii au atacat simultan pe trei aerodromuri. Atacul a reușit numai pe unul dintre ele, care a fost cucerit, ceea ce le-a permis germanilor să-și întărească pozițiile și să-și aprovizioneze rapid forțele. Aliații au decis, după o săptămână de lupte, că au fost aduse în insulă atât de multe trupe și provizii germane, încât apărarea insulei nu mai era cu putință, 17.000 de soldați ai Commonwealthului trebuind să fie evacuați. Pe insulă au rămas, totuși, 10.000 de luptători greci și 500 de britanici, continuând lupta împotriva ocupanților germani. Pierderile germane s-au cifrat la 6.200 de oameni (din care aproape 4.000 de morți) din cei 14.000 de soldați care au atacat Creta. Pierderile germanilor au fost așa de ridicate, încât Hitler a luat hotărârea să nu mai aprobe vreodată un desant aerian. Generalul Kurt Student avea să spună mai târziu: "Creta a fost mormântul parașutiștilor germani". Aliații au tras concluziile necesare din această invazie, și anume că orice desant aerian trebuie să fie sprijinit corespunzător de aviație. Aceste concluzii au fost folosite, mai târziu, în timpul debarcării din Normandia.

În mai multe țări, s-au instaurat guverne pro-naziste, ce au colaborat cu Germania. Această strategie a fost necesară, deoarece Axa s-a pregătit pentru invazia Uniunii Sovietice. Astfel, în România, vine la putere guvernul Antonescu, Croația este constituită ca stat independent cu guvern pro-italian, iar Bulgaria, Ungaria și Finlanda intră în război de partea Germaniei și Italiei.

La 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanșat Operațiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice – cea mai mare invazie din istoria omenirii. "Marele Război pentru Apărarea Patriei" (în limba rusă: Великая Отечественная Война, Velikaia Otecestvennaia Voina) a început prin atacul-surpriză al armatelor de panzere (tancuri) germane, care au încercuit și distrus cea mai mare parte a armatelor sovietice din vest, capturând sau ucigând sute de mii de oameni. Armata Roșie a aplicat tactica pământului pârjolit în retragerea către zona de stepă a Rusiei Europene, pentru a câștiga timp și pentru a suprasolicita liniile de aprovizionare germane. Intreprinderile industriale au fost demontate și mutate în zona Munților Urali și în Siberia, în afara razei de acțiune a bombardierelor naziste. Armatele germane au început atacul pe trei direcții: spre nord, pentru capturarea orașului Leningrad, către sud, pentru cucerirea Ucrainei, a zonelor bogate în petrol din Caucaz și a orașului Stalingrad și către centru, pentru cucerirea capitalei sovietice, Moscova. Fiecare dintre orașele-țintă nu aveau doar o valoare strategică, dar și una propagandistică importantă. Armata germană nu a fost însă pregătită să ducă un război de lungă durată, fiind obligată să lupte în condițiile iernii rusești. Contraatacurile sovietice i-au zdrobit pe germani în suburbiile Moscovei, debandada trupelor germane fiind cu greu evitată. Aceasta a fost prima mare înfrângere a Wehrmachtului și unul din punctele de cotitură ale luptei Aliaților împotriva Germaniei Naziste. Războiul continuu dintre Finlanda și Uniunea Sovietică a început prin masive atacuri aeriene sovietice, la scurtă vreme după începerea Operațiunii Barbarossa, (25 iunie), și s-a încheiat cu un armistițiu în 1944. URSS au avut ca aliat în acest război pe britanici, dar nu și pe americani.

Mediterana: În iunie 1941, forțele Aliaților au invadat Siria și Libanul, aflate sub mandatul guvernului colaboraționist francez de la Vichy, cucerind Damascul pe 17 iunie (Campania Siria-Liban). În același timp, armatele germano-italiene din Africa de nord conduse de Rommel au avansat cu rapiditate către est, asediind portul maritim de importanță vitală Tobruk. În ciuda rezistenței îndârjite, trupele britanico-australiene au fost respinse până la El Alamein.

Asia: Războiul chino-japonez

Vedere de ansamblu asupra hărții celui de-al Doilea Război Mondial în Asia și Pacific: Aliații (verde), cuceririle japoneze în galben

Articol principal: Războiul chino-japonez (1937-1945)

Războiul izbucnise în Asia cu mai mulți ani înainte de a începe conflictul mondial în Europa. Japonia a invadat China în 1931. Roosevelt a semnat un ordin executiv, în mai 1940, nepublicat (secret), care permitea personalului militar al SUA să demisioneze cu scopul de a participa la o misiune americană sub acoperire: Grupul Voluntarilor Americani, cunoscuți și sub numele Tigrii Zburători ai lui Chennault. În aproximativ șapte luni, Tigrii Zburători au distrus un număr estimat de 600 avioane japoneze. De asemenea, Tigrii Zburători au scufundat numeroase vase maritime japoneze și au luptat împotriva invaziei japoneze în Burma. Datorită, în parte, boicotului comercial la care participau Statele Unite și alte țări, boicot care afecta în special aprovizionarea cu țiței, dar și alte materii prime, japonezii au plănuit să atace Pearl Harbor în duminica de 7 decembrie 1941, pentru a anihila flota SUA din Pacific, lăsând mână liberă armatei nipone să cucerească zonele petroliere din Asia de sud-est. La 2 ore după atac ambasadorul japonez a înmânat SUA declarația de război, motivându-se dificultăți de translatare. În ciuda faptului că au existat numeroase semne care prevesteau atacul, bombardarea bazelor militare de la Pearl Harbor a fost o surpriză totală pentru americani. Deși atacul a provocat distrugeri importante flotei americane de cuirasate, țintele pricipale, portavioanele, au rămas neatinse. În ziua următoare, forțele nipone au atacat Hong Kongul, ceea ce a dus, în cele din urmă, la capitularea coloniei engleze, în ziua de Crăciun. De aceea, acea zi tristă a purtat printre localnici numele de 'Black Christmas – Crăciunul negru'. Japonezii au lansat numeroase atacuri împotriva avanposturilor americane și britanice din zona Pacificului.

Asia: Intrarea SUA în război
Articol principal: Atacul de la Pearl Harbor

Pearl Harbor a fost atacat în ziua de 7 decembrie 1941

La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandată de Viceamiralul Chuichi Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriză la Pearl Harbor, Hawaii, cea mai mare bază navală americană din Pacific. Forțele japoneze au înfrânt rezistența slabă a americanilor și au devastat portul și aerodromurile. În timpul atacului au fost scufundate sau avariate 8 cuirasate, 3 crucișătoare și 3 distrugătoare și au fost avariate mai multe vase auxiliare. De asemenea, au fost distruse sau avariate 343 de avioane. Totuși, atacul surpriză nu a avut rezultate decisive, ținte importante, cum ar fi fost portavioanele (aflate în larg în acel moment), depozitele de carburanți ale bazei și șantierele navale nefiind atinse. Eșecul japonezilor în atingerea acestor ultime ținte a fost considerat de mulți istorici o eroare strategică de proporții, pe termen lung pentru Imperiul Japonez.

În ziua următoare, Statele Unite au declarat război Japoniei. Concomitent cu atacul asupra bazei navale de la Pearl Harbor, a fost efectuat și un atac asupra bazei aeriene americane din Filipine. Imediat după aceste atacuri, Japonia a invadat Filipinele și coloniile britanice Hong Kong, Malaya, Borneo și Burma. Aceste ultime atacuri aveau ca scop cucerirea câmpurilor petroliere din zonă, în special cele aparținând Indiilor Olandeze. În câteva luni, toate aceste teritorii au fost cucerite de japonezi. Insula fortificată Singapore a fost cucerită în februarie 1942, primul ministru W. Churchill considerând pierderea acestei posesiuni una dintre cele mai umilitoare înfrângeri britanice din toate timpurile, armata japoneză fiind în inferioritate numerică (36000 contra 85000).

După atacul japonez asupra Pearl Harbor-ului, Germania a declarat, la 11 decembrie 1941, război Statelor Unite, deși, în conformitate cu prevederile Pactului Tripartit din 1940, nu era obligată să o facă. Hitler a făcut acest pas deoarece era sigur de victorie pe frontul de est, motivând că nedeclararea războiului către SUA ar condamna Pactul Tripartit la moarte și că SUA și Germania se aflau deja într-un război nedeclarat. Cu toate aceste explicații, mișcarea diplomatică germană s-a dovedit totuși o gravă eroare, care a oferit președintelui american Franklin D. Roosevelt pretextul de care aveau nevoie SUA pentru a se alătura cu toate forțele Aliaților în războiul din Europa, fără să întâmpine vreo opoziție din partea Congresului. Cei mai mulți istorici consideră acest moment un alt punct de cotitură al războiului, în care Hitler a provocat sudarea unei alianțe a mai multor națiuni puternice: SUA, Anglia și URSS, capabile, în această formulă, să ducă împreună ofensive puternice, simultane, în vest și est.

1942: Impasul german[modificare | modificare sursă]

Soldați germani în timpul luptelor de la Stalingrad

Articole principale: Bătălia de la Stalingrad, Operațiunea Torța

Europa: În 1942, a fost lansată o ofensivă către Caucaz pentru ocuparea câmpurilor petroliere și pentru cucerirea orașului Stalingrad. Asediul Stalingradului s-a întins pe durata mai multor luni, cu numeroase lupte de stradă, care au provocat pierderi uriașe de vieți omenești de ambele părți. În timpul nopții, forțele sovietice erau aprovizionate de pe malul stâng al râului Volga, iar Wehrmachtul s-a împotmolit într-o luptă de uzură, mai ales după ce Armata a VI-a de tancuri a fost scoasă din dispozitivul din fața orașului și a fost trimisă să lupte în Caucaz. În noiembrie, o puternică ofensivă a încercuit armatele germane în raionul Stalingradului, armate care s-au predat în cele din urmă, în frunte cu mareșalul Friedrich Paulus. Promovarea (prin radio!) a generalului Paulus de către Hitler la gradul de feldmareșal a fost făcută în speranța că acest fapt îl va împiedica pe comandantul german să se predea. În întreaga istorie militară germană, niciun mareșal nu fusese capturat viu sau nu se predase în mâinile inamicului. Friedrich Paulus a întrerupt această tradiție și s-a predat, 2 februarie, împreună cu supraviețuitorii armatelor germane.

Ca urmare a luptelor de la Stalingrad, orașul a fost complet distrus, numărul victimelor din rândurile militarilor și civililor a fost uriaș, Armata a VI-a germană a Wehrmachtului' a încetat să mai existe, alături de germani căzând în prizonierat și militarii unităților românești, italiene și ungare. Ca urmare a înfrângerii de la Stalingrad, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels a ținut vestitul său discurs de la Palatul Sporturilor în care cerea germanilor să se mobilizeze pentru războiul total.

Mediterana:

Afrika Korps în timpul luptelor din 1942
Avion B-26 Marauder (escadrila a 432-a) lovit de focul antiaerienei germane deasupra Algeriei, în timpul campaniei din Africa, în 1942.

Prima bătălie de la El Alamein a avut loc între 1 iulie și 27 iulie 1942. Forțele germane au avansat până la El Alamein, ultimul punct care asigura apărarea orașului Alexandria și a canalului navigabil Suez. În condițiile în care germanii își epuizaseră proviziile, forțele Commonwealthului au reușit să le oprească avansarea. A doua bătălie de la El Alamein a avut loc între 23 octombrie și 3 noiembrie 1942, după ce mareșalul Bernard Montgomery l-a înlocuit pe Claude Auchinleck de la comanda forțelor Commonwealthului, forțe rebotezate Armata a VIII-a britanică. Erwin Rommel, comandantul german al Afrika Korps, poreclit "Vulpea Deșertului", nu s-a mai aflat în fruntea trupelor sale, fiind rechemat în Europa. Deși în timpul ofensivei britanicii au pierdut mai multe tancuri decât germanii, până la urmă, Montgomery a ieșit învingător. Aliații occidentali aveau în timpul luptelor marele avantaj de a fi foarte aproape de bazele de aprovizionare. În plus, germanii au avut un sprijin sporadic din partea Luftwaffe, prinsă în luptele pentru apărarea spațiului aerian european și în susținerea efortului de război antisovietic. După înfrângerea de la El Alamein, germanii, avându-l din nou la comandă pe Rommel, au reușit o retragere strategică reușită în Tunisia. În timpul Conferinței ARCADIA din decembrie 1941 – ianuarie 1942, liderii aliaților occidentali au ajuns la concluzia că era esențial să păstreze Rusia în război. Acest punct de vedere a dus la strategia globală "Germania mai întâi". Aceasta prevedea că lupta împotriva Germaniei era prioritară, Japonia fiind lăsată pe un plan secundar. Această decizie a dus la o discuție prelungită asupra oportunității deschiderii unui al doilea front împotriva Germaniei. Șefii statelor majore americane erau în favoarea unei operațiuni amfibii peste Canalul Mânecii, care să ducă la o debarcare în Franța. Britanicii s-au opus unei asemenea operațiuni din mai multe motive: lipsa unor vase de debarcare suficiente și unele probleme logistice, cât și faptului că forțele americane nu erau suficient de numeroase și de bine pregătite pentru a face față trupelor germane experimentate. Doar în fața pericolului prăbușirii frontului sovietic, englezii ar fi fost de acord cu o debarcare în Franța. Churchill a propus o debarcare de mai mici dimensiuni în Norvegia sau în Africa Franceză de Nord. Planul pentru debarcarea în Africa a fost aprobat în iulie 1942.

Operațiunea Torța a fost condusă de Dwight Eisenhower. Scopul acestei operațiuni era acela de a câștiga controlul asupra Marocului (Morocco) și Algerului, prin debarcări simultane la Casablanca, Oran și Alger, urmată, mai apoi, de o debarcare la Bône, poarta către Tunisia. Operațiunea a fost lansată la 8 noiembrie 1942. Primul val al atacatorilor a fost aproape în întregime american, deoarece s-a considerat că francezii vor reacționa mai bine în fața americanilor decât în fața britanicilor. S-a sperat că forțele locale ale regimului de la Vichy nu vor opune rezistență și se vor supune autorității Forțelor Franceze Libere ale generalului Henri Giraud. De fapt, rezistența a fost mai puternică de cât se așteptase cineva, deși a fost sporadică. Comandantul trupelor regimului de la Vichy, amiralul Darlan, a negociat încetarea ostilităților, în ciuda ordinelor guvernului său. I s-a permis amiralului să continue să exercite controlul asupra zonei, sub comanda Forțelor Franceze Libere. În urma atacului aliat, Hitler a atacat și a ocupat restul Franței. Trupele Afrika Korps comandate de Rommel nu au fost aprovizionate corespunzător, cauza principală fiind pierderile mari provocate de marina și aviația aliaților, în special a britanicilor, navelor de transport germane și italiene în Mediterana. Lipsa aprovizionării și a sprijinului aerian a distrus orice șansă a unei ofensive germane în Africa. În cele din urmă, forțele germano-italiene au fost prinse în cleștele unui atac dublu dinspre Algeria și Libia. Trupele germane în retragere au continuat să opună o rezistență îndârjită, Rommel reușind să-i învingă pe americani în Bătălia din Pasul Kasserine, înainte de a termina retragerea strategică. În mod inevitabil, avansând, atât din est, cât și din vest, aliații au înfrânt, în final, Afrika Korps pe 13 mai 1943. Aproximativ 250.000 de militari ai Axei au fost luați prizonieri.

Asia:

Bombardiere în picaj atacând cuirasatul japonez Mikuma în timpul Bătălia de la Midway

În mai 1942, un atac naval asupra Port MoresbyNoua Guinee, a fost respins de marina aliată în Bătălia din Marea de Corali. Dacă ar fi reușit capturarea orașului Port Moresby, Australia s-ar fi aflat în zona razei de acțiune a marinei japoneze. Aceasta a fost prima acțiune încununată de succes împotriva japonezilor și prima bătălie navală dusă exclusiv de portavioane. Cele două părți au suferit pierderi mari, egale ca gravitate. O lună mai târziu, invadarea de către japonezi a insulelor Midway a fost evitată datorită succesului decriptorilor aliați, care au descifrat mesajele secrete japoneze, marina americană fiind capabilă să pregătească un răspuns pe măsura atacului nipon. Piloții americani au reușit scufundarea portavioanelor japoneze, industria japoneză dovedindu-se incapabilă să le înlocuiască rapid. Pierderea a numeroase avioane și piloți experimentați (mulți dintre ei participanți la Atacul de la Pearl Harbor) a fost un handicap pe care japonezii nu l-au mai putut recupera până la sfârșitul războiului. Americanii au pierdut un portavion și un număr mic de avioane. A fost o victorie totală pentru americani, marina japoneză fiind nevoită să treacă din acest moment în defensivă. În iulie, un atac terestru asupra orașului Port Moresby a fost dus de-a lungul accidentatului drum Kokoda. Acest atac a fost respins de milițiile australiene, având printre membrii lor numeroși tineri slab antrenați, care au trebuit să lupte cu îndârjire până la sosirea trupelor regulate australiene, reîntoarse din Africa de Nord, Grecia și Orientul Mijlociu. În mod uimitor, batalionul al 39-lea australian, depășit numeric, având în componența lui soldați neexperimentați, a învins armata japoneză formată din 5.000 de soldați. Aceasta a fost cea mai importantă victorie din istoria militară australiană. Chiar mai înainte de intrarea SUA în război, Aliații căzuseră de acord că înfrângerea Germaniei Naziste era prioritară. Totuși, forțele SUA au început să atace japonezii în teritoriile pe care le ocupaseră aceștia din urmă, începând cu insula Guadalcanal, având de înfruntat o apărare niponă foarte hotărâtă și agresivă. La 7 august 1942, Statele Unite au luat cu asalt insula. La sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie, în timp ce luptele în Guadalcanal continuau cu furie, un atac ambițios al japonezilor a avut loc în extremitatea estică a Noii Guinee, unde australienii au reușit o victorie importantă în Golful Milne, prima înfrângere gravă a niponilor. Până la sfârșitul lunii februarie 1943, Guadalcanalul a fost cucerit de americani.

Un element esențial al campaniei din Asia au fost și luptele pentru insulele Aleutine. Vezi și Al Doilea Război Mondial: Insulele Aleutine.

1943: Schimbarea cursului războiului[modificare | modificare sursă]

Vase de debarcare navigând în cerc, în așteptarea ordinului de atac al capului Torokina, Bougainville, 1 noiembrie 1943

Articole principale: Bătalia de la Kursk, Campania italiană

Europa:

Rusia: După victoria de la Stalingrad, Armata Roșie a lansat 8 ofensive de-a lungul iernii, multe dintre ele concentrate de-a lungul bazinului râului Don, lângă Stalingrad, care au dus, inițial, la eliberarea unor teritorii sovietice. Datorită eforturilor continue, Armata Roșie a fost slăbită, iar germanii au recucerit zonele pierdute inițial. În iulie, Wehrmachtul a lansat o ofensivă, amânată până în acel moment de mai multe ori, în zona Kursk. Intențiile germanilor erau însă cunoscute de sovietici, care s-au pregătit corespunzător, astfel încât Bătălia de la Kursk s-a încheiat în nota generală a contraofensivei rusești, care i-a împins mult înapoi pe germani.

Invazia din Italia: Africa de nord, cucerită de curând, a fost folosită ca trambulină pentru invadarea Siciliei începută la 10 iulie 1943. În 25 iulie, Benito Mussolini a fost demis din funcție de Regele Italiei, permițând unui nou guvern să preia puterea. După cucerirea Siciliei, Aliații au invadat Italia continentală, la 3 septembrie 1943. Italia s-a predat în 8 septembrie, dar forțele germane au continuat să lupte. Aliații au avansat către nord, dar au fost opriți, în timpul iernii, pe Linia Gustav, până când, în timpul bătăliei de la Monte Cassino, au spart frontul german, iar Roma a fost eliberată la 5 iunie 1944. La mijlocul anului 1943, înainte de capitularea Italiei, a avut loc a 5-a și ultima ofensivă germană împotriva partizanilor iugoslavi.

Nava de linie Pennsylvania (BB-38) conducând convoiul format din vasele de luptă Colorado (BB-45), Louisville (CA-28), Portland (CA-33) și Columbia (CL-56) în Golful Lingayen din Filipine, ianuarie 1945.

Asia: (1943–45) Forțele australiene și americane au dus o campanie prelungită pentru recucerirea insulelor Solomon, Noii Guinei și Indiilor Olandeze de Răsărit, în timpul căreia au întâlnit una dintre cele mai îndârjite rezistențe din timpul războiului. Filipinele au fost recucerite la sfârșitul anului 1944, Bătalia din Golful Leyte fiind considerată una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie. Ultima ofensivă importantă din zona de sud-vest a Pacificului a fost campania din Borneo, care a avut ca scop izolarea rămășițelor forțelor armate japoneze din Asia de sud-est și eliberarea prizonierilor aliați de război. Submarinele și avioanele aliate au atacat, de asemenea, vasele comerciale japoneze, lipsind astfel industria japoneză de materiile prime pentru care Imperiul Nipon pornise războiul și fără de care nu putea să-l continue. Eficacitatea acestei sufocări economice a crescut în momentul în care infanteria marină a Statelor Unite a cucerit insulele din apropierea Japoniei. Armata naționalistă a Kuomintangului, de sub conducerea lui Chiang Kai-shek (Cian Ka-și) și armata comuniștilor chinezi, de sub conducerea Mao Zedong (Mao Țe-Dun), au luptat cu succes împotriva japonezilor, dar nu s-au aliat niciodată, cu adevărat, împotriva invadatorilor. Conflictul dintre naționaliști și comuniști izbucnise cu mult timp înainte de declanșarea invaziei nipone și a continuat în timpul luptelor de eliberare a țării și după înfrângerea japonezilor. Japonezii capturaseră cea mai mare parte din Burma, punând în pericol drumul Burmei folosit de Aliați pentru aprovizionarea naționaliștilor chinezi. Acest fapt i-a forțat pe Aliați să înceapă aprovizionarea pe calea aerului a forțelor lui Chiang Kai-shek, podul aerian fiind cunoscut sub numele " Cocoașa zburătoare". Americanii, chinezii și o divizie britanică au curățat nordul Burmei de japonezi, construind un nou drum terestru de aprovizionare – drumul Ledo – care să-l înlocuiască pe cel aflat încă sub amenințarea japoneză – drumul Burmei. Mai la sud, principala armată japoneză din teatrul de război sud-est asiatic luptau un război de poziții pe frontiera Burmei și Indiei împotriva Armatei a XIV-a britanice Armata a XIV-a britanică ("Armata uitată"). Britanicii au atacat, au recucerit Burma și plănuiau să continue ofensiva spre Malaya, când s-a sfârșit războiul.

1944: Începutul sfârșitului[modificare | modificare sursă]

Trupele americane debarcând pe plaja Omaha în Ziua Z, 6 iunie 1944

Articole principale: Bătălia din Normandia, Operatiunea Bagration, Operațiunea Market Garden, Bătălia pentru Bulge

În "Ziua Z" (6 iunie 1944), aliații occidentali au debarcat în Normandia, aflată sub controlul germanilor, printr-un atac amfibiu purtat în zorii zilei. Primele forțe care au atacat au fost parașutiștii americani, canadieni și britanici, care au deschis „al doilea front împotriva germanilor". Aliații au suferit pierderi grele în timpul debarcării de pe plajele Normandiei. Bateriile de artilerie germane au ținut sub control plajele până în momentul în care au fost cucerite de parașutiștii lansați în spatele frontului. În continuare, infanteriștii debarcați au început avansarea în interiorul Normandiei. Luptele au fost foarte sângeroase, terenul și numeroasele garduri vii avantajând apărarea germană din zona pe care francezii o numesc bocage. Un atac încununat de succes a fost efectuat la Saint-Lô, cea mai importantă forță germană din Franța, Armata a VII-a, fiind distrusă aproape complet în punga de la Falaise. În acest timp, în timpul Operațiunii Dragon, armatele aliate staționate în Italia au invadat, 15 august, Riviera Franceză și au stabilit joncțiunea cu forțele din Normandia. Rezistența Franceză a declanșat insurecția împotriva germanilor în Paris, la 19 august. Divizia franceză de sub conducerea generalului Jacques Leclerc, a primit capitularea germanilor și a eliberat orașul (25 august 1944). La începutul anului 1944, Armata Roșie atinsese frontiera poloneză și despresuraseră Leningradul.

La scurtă vreme după debarcarea din Normandia, în 9 iunie, Uniunea Sovietică a început un atac în istmul Karelia,dar Finlanda a anihilat, în bătălia de la Tali-Ihantala, invadarea Finlandei. Uniunea Sovietică având nevoie de trupe pe frontul cu germanii, a fost nevoită să accepte tratative. Următoarea ofensivă pe frontul german (operațiunea Bagration, cu circa 6.000 de tancuri), a fost lansată în 22 iunie, distrugând Grupul de Armate Centru al germanilor și luând 350.000 de prizonieri. După retragerea germanilor de pe țărmul sudic al Golful Finic, Finlanda nu a mai fost capabilă să se apere și a cerut armistițiul. Acest armistițiu prevedea noi pierderi teritoriale pentru Finlanda, judecarea liderilor politici în "procese ale responsabililor finlandezi pentru război" și internarea sau expulzarea trupelor germane din țară. (Vezi Războiul din Laponia). Judecarea responsabililor politici a fost rău primită de opinia publică finlandeză, care a perceput acțiunea ca pe o batjocorire a spiritului de justiție.

Parașutiștii aliați au încercat să avanseze în Germania, declanșând Operațiunea Market Garden din septembrie, dar au fost respinși. Probleme logistice începuseră să încetinească viteza de avansare a trupelor aliate, de vreme ce capetele liniilor lor de aprovizionare se mai aflau încă pe plajele din Normandia. Victoria decisivă a Armatei I canadiană care, în Bătălia de la Scheldt, a cucerit și, mai apoi, apărat cu succes portul Antwerp - Anvers, a asigurat un flux de aprovizionare corespunzător pentru aliați la sfârșitul lunii noiembrie 1944. România a cerut armistițiul în august, urmată de Bulgaria, în septembrie. Insurecția din Varșovia a avut loc între 1 august și 2 octombrie 1944, fiind înfrântă de germani, în condițiile în care sovieticii nu au sprijinit lupta polonezilor. Germania s-a retras din Balcani și a mai reușit să se mențină prin luptă, în Ungaria, până în februarie 1945.

În decembrie 1944, armata germană a reușit să organizeze ultima mare ofensivă în vest. Alegerea acestei soluții era datorată faptului că un succes în est nu ar fi avut nici o relevanță în fața masivei Armate Roșii, care avansa, implacabil, către granițele Reichului. Hitler spera ca, prin succesul acestei ofensive, să adâncească neînțelegerile neîncetate dintre aliații occidentali, obținând un armistițiu care să-i fie favorabil, permițându-i, mai apoi, să se concentreze asupra înfrângerii sovieticilor. Misiunea aceasta era total nerealistă, de vreme ce întreg planul se baza pe posibilitatea cuceririi depozitelor aliate de combustibil, care ar fi permis continuarea avansării vehiculelor germane către portul Antwerp și victoria în Bătălia de la Bulge. Germanii au reușit să aibă succese importante, la început, împotriva americanilor staționați în Ardeni. Forțele aliate, nepregătite pentru un asemenea atac neașteptat, au suferit pierderi foarte mari. În primele zile ale atacului, germanii s-au bucurat de avantajul condițiilor nefavorabile de zbor pentru aviația aliată, obligată să rămână la sol. În cele din urmă, îndreptarea vremii a permis aviației aliate să intre în luptă, să-și valorifice supremația aeriană, germanii nereușind să captureze Bastogne. Sosirea Armatei a III-a a generalului George S. Patton a pus capăt atacului germanilor, obligați să se retragă înapoi în țară. În acest timp însă, sovieticii atinseseră granițele răsăritene ale Germaniei de dinainte de război.

Până în acest moment, ofensiva sovietică devenise așa de puternică, încât unii istorici susțin că debarcarea americano-britanică din Normandia a fost făcută mai degrabă pentru a împiedica formarea unui bloc sovietic până pe malul Atlanticului, decât pentru a lupta împotriva Germaniei. În total, 80% din pierderile germane au fost cauzate de luptele de pe Frontul de Răsărit, Europa fiind divizată pe o linie care trecea prin Germania și Austria. În zilele noastre, este o părere foarte răspândită că, dacă aliații occidentali nu ar fi atacat în Normandia, pe Frontul de Vest mai slab apărat, Stalin ar fi reușit să câștige controlul asupra întregii Europe.

Bombardarea Dresdei de către RAF și Forțele Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF), între 13 și 15 februarie 1945, rămâne una dintre acțiunile cele mai controversate ale celui de-al Doilea Război Mondial. Mulți istorici sunt de părere că orașul Dresda nu a avut nici o importanță industrială sau strategică și distrugerea lui nu a influențat în nici un fel cursul operațiunilor militare.

1945: Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

Europa:

Churchill, Roosevelt și Stalin la Ialta

Winston Churchill, Iosif Vissarionovici Stalin și Franklin D. Roosevelt au negociat aranjamentele pentru Europa postbelică în timpul Conferinței de la Ialta din februarie 1945. Printre hotărârile luate au fost înființarea ONU, formarea statelor naționale în Europa Răsăriteană, organizarea de alegeri libere în Polonia (până la urmă, alegerile au fost măsluite de sovietici), repatrierea cetățenilor sovietici și atacarea Japoniei de către URSS la cel mult trei luni după înfrângerea Germaniei. Armata Roșie, (inclusiv cei 78.556 soldați ai Armatei I poloneză), au început asaltul final asupra Berlinului la 19 aprilie 1945. Armata germană terminase retragerea în orașul puternic fortificat. Capitala germană fusese supusă unor intense bombardamente aeriene în tot acest timp. Cei mai importanți lideri naziști fuseseră uciși în luptă sau căzuseră prizonieri. Hitler era încă în viață și sănătatea sa mintală părea că se deteriorează pe zi ce trecea. Ca un ultim efort de război, Führerul a cerut tuturor civililor, inclusiv copiilor, să participe la lupta de apărare a capitalei în rândurile milițiilor Volkssturm.

Când această ultimă încercare a eșuat, Hitler a fost profund deziluzionat, imaginându-și că toată lumea este împotriva lui, dar că mai are încă soldați pe care poate să-i trimită în luptă. Hitler și statul său major s-au mutat în Führerbunker, un buncăr de beton de sub Cancelaria Reichului, unde, la 30 aprilie 1945, Führerul s-a sinucis împreună cu soția sa, Eva Braun. Amiralul Karl Dönitz a devenit șeful guvernului german și a trimis repede un reprezentant la Reims, în Franța, pentru a semna o capitulare necondiționată cu Aliații. Generalul Alfred Jodl a semnat capitularea necondiționată la 7 mai, ale cărei prevederi au intrat în vigoare la 8 mai. Sovieticii au avut pretenția ca actul de capitulare să fie semnat și la sediul statului major al forțelor sovietice. Acest lucru s-a întâmplat la 8 mai, încetarea focului intrând în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. Acesta este motivul pentru care aliații occidentali au sărbătorit Ziua victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a sărbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.

Asia:

Japonia semnează capitularea oficială la bordul cuirasatului USS Missouri, în Golful Tokyo

SUA au cucerit mai multe insule, așa cum au fost Iwo Jima și Okinawa și a făcut ca principalele insule japoneze să se afle în raza de acțiune a crucișătoarelor și portavioanelor americane. Printre multe alte zeci de orașe japoneze, Tokyo a fost bombardat cu bombe incendiare și doar în primul atac au murit până la 90.000 de oameni, în timp ce incendiile răvășeau toată capitala. Marile pierderi de vieți omenești au fost atribuite densității mari a populației în zonele industriale, precum și materialelor inflamabile din care erau ridicate, în mod obișnuit, construcțiile în acele vremuri. În plus, porturile și principalele căi fluviale erau minate din aer prin Operațiunea Foametea, care a distrus logistica acestei națiuni insulare.

Mai târziu, la 6 august 1945 avionul de tip B-29 "Enola Gay", pilotat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bombă atomică (Little Boy) asupra orașului Hiroshima, practic ștergându-l de pe suprafața pământului. La 8 august 1945, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei, așa cum fusese stabilit la Ialta, și a lansat o invazie la scară largă a Manciuriei ocupate de Japonia, (Operațiunea Furtuna de August). Pe 9 august, bombardierul B-29 "Bock's Car" pilotat de maiorul Charles Sweeney, a aruncat a doua bombă nucleară americană (Fat Man) asupra orașului Nagasaki. Folosirea celor două bombe atomice i-au permis Împăratului Japoniei să ocolească guvernul în funcție și să acționeze pentru încheierea războiului. Intrarea Uniunii Sovietice în război a avut, de asemenea, un rol în această hotărâre, dar în discursul său la radioul nipon, împăratul nu a menționat această invazie printre motivele care ar fi dus la capitularea Japoniei. Japonia a capitulat necondiționat la 15 august 1945, semnând actele de capitulare pe 2 septembrie 1945 (V-J day) la bordul cuirasatului USS Missouri, în Golful Tokyo. Capitularea Japoniei în fața Statelor Unite nu a însemnat încheierea oficială a războiului și cu Uniunea Sovietică, cu care Imperiul Nipon nu a semnat nici până în ziua de azi un tratat de pace. În ultimele zile ale războiului, URSS a ocupat partea de sud a insulelor Kurile, o zonă deținută până în acel moment de japonezi și revendicate și de sovietici. S-au făcut numeroase eforturi [2] pentru semnarea unor acorduri de pace, dar, în mod oficial, starea de război dintre cele două națiuni continuă să existe.

Rezistența antifascistă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Rezistența în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Rezistența în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a apărut în fiecare țară ocupată și a luat o mulțime de forme: războiul de gherilă, sabotajul, propaganda , dezinformare a, ascunderea refugiaților și ajutorul dat celeilalte părți, așa cum era ajutorarea piloților aliați doborâți.

Printre cele mai importante mișcări de rezistență s-au numărat Maquisul francez, Armata poloneză locală și partizanii iugoslavi. În multe țări au apărut mișcări de rezistență care doreau să lupte cu invadatorii Axei, chiar și Gemania a avut o mișcare antinazistă. Deși Anglia nu a avut parte de ocupația germană, britanicii s-au pregătit pentru această posibilitate, organizând Unitățile Auxiliare și arestând majoritatea cetățenilor străini și pe evreii simpatizanți comuniști. Au fost formate mai multe organizații care să sprijine rezistența din străinătate, așa cum au fost SOE, în Anglia, și OSS (premergătoarea CIA) , în SUA.

Frontul domestic[modificare | modificare sursă]

În timpul războiului, femeile au lucrat în uzinele din toate țările implicate în război

Articol principal: Frontul domestic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Femei de reconfortare

Frontul domestic este numele generic dat activităților civililor în condițiile războiului total.

În Marea Britanie, femeile au intrat în câmpul muncii, în posturile pe care bărbații plecați la luptă le lăsaseră vacante. Îmbrăcămintea, hrana, benzina și alte mărfuri au fost raționalizate. Cumpărarea mărfurilor de lux a fost restricționată în mod sever, aceasta ducând la apariția pieței negre. Familiile au început să cultive legume în mici grădini, așa numitele grădinile victoriei. Civilii s-au înrolat în rândul Air Raid Wardens-supraveghetorilor antiaerieni, serviciilor de urgență ale voluntarilor și în alte funcții extrem de necesare. Școlarii au ajutat la strângerea deșeurilor pentru industria de război și au organizat colecte de bani pentru diferite scopuri. Multe lucruri au fost economisite pentru a fi transformate în materiale utile pentru război, așa cum a fost cazul grăsimii, care putea fi transformată în nitroglicerină, sau în cazul grilajelor metalice stradale colectate pe post de fier vechi.

În Statele Unite ale Americii și Canada, femeile s-au angajat, de asemenea, în întreprinderi pentru a înlocui forța de muncă masculină, deși în număr mai mic decât în Anglia. În SUA, aceste femei muncitoare erau numite "Rosies", de la Nituitoarea Rosie. Franklin D. Roosevelt a declarat că efortul făcut de civili în țară era la fel de important pentru câștigarea războiului ca și efortul soldaților de pe front.

În Germania, cel puțin la începutul războiului, erau surprinzător de puține restricții ale activităților civililor. Cele mai multe mărfuri de bază nu au fost raționalizate, dar la mărfurile de lux accesul germanilor fusese puternic îngrădit încă înaintea izbucnirii războiului, iar după declanșarea conflagrației mondiale acestea din urmă au devenit și mai rare și mai greu de obținut. De exemplu, faimoasa Volkswagen ("Mașina poporului"), pe care Hitler o promisese tuturor germanilor, nu a fost produsă decât după război. În schimb, uzinele Volkswagen au lucrat intens pentru industria militară. Doar mai târziu în timpul războiului, civilii au fost organizați pentru ajutorarea efortului de război nazist. Spre exemplu, munca femeilor nu a fost complet mobilizată așa cum se făcuse în SUA sau în Anglia. Adevărul este, însă, că în Germania Nazistă a fost folosită, la o scară nemaiîntâlnită, munca forțată a sclavilor evrei sau a prizonierilor din țările ocupate.

Populația civilă a fost implicată foarte puternic în producția de război și a fost supusă îndoctrinării, prin propagandă, în ambele taberele aflate în luptă.

Noile tehnologii[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Noile tehnologii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Mașina Enigma pentru criptare

Cercetările științifico-tehnice susținute făcute în cadrul efortului de război, (inclusiv eforturile Proiectului Manhattan care au dus la apariția bombei atomice), au avut un impact covârșitor asupra comunității științifice, așa cum au fost crearea rețelei naționale de laboratoare în SUA și apariția unor științe noi, precum cibernetica. În plus, presiunea uriașă pentru efectuarea unui număr mare de calcule necesare diferitelor proiecte, așa cum au fost algoritmii necesari spargerii codurilor, sau tabelele balistice, au accentuat nevoia pentru dezvoltarea tehnologiei computerului electronic. Dacă războiul a stimulat cercetările pentru dezvoltarea unor tehnologii cu folosință militară, așa cum au fost radarul sau radioul, tot el a încetinit cercetările în domenii considerate nefolositoare în timp de război, precum televiziunea.

Epoca avioanelor cu reacție a fost deschisă în timpul războiului de apariția avionului german Heinkel He 178, primul avion cu turboreactor, a avionului german Messerschmitt 262, primul avion cu reacție care a intrat în luptă și a primului avion aliat cu reacție, Gloster Meteor. În timpul războiului, germanii au produs mai multe tipuri de bombe zburătoare, (primele bombe inteligente), bombele V-1, (prima rachetă de croazieră) și rachetele V-2, (prima rachetă balistică). Racheta V-2 a fost primul pas pe drumul cuceririi spațiului cosmic, de vreme ce traiectoria ei o ducea în stratosferă, mai sus și mai repede decât orice alt avion. Această rachetă a dus la dezvoltarea programului pentru crearea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM). Wernher Von Braun a condus programul V-2 în Germania, iar, mai târziu, a emigrat în SUA, unde a condus programul american spațial, care a dus la crearea rachetei Saturn 5, cu ajutorul căreia omul a pășit pe Lună în 1969.

Tehnologiile militare s-au dezvoltat într-un ritm rapid, în numai șase ani rata de înlocuire a materialelor militare a fost nemaipomenită, de la avioane la armele mici de infanterie. Avioanele cu reacție de la sfârșitul războiului depășeau ușor la toate capitolele orice avion modern în 1939, așa cum era la vremea lui Spitfire Mark I. Bombardierele de la începutul războiului, care produseseră carnagii nemaipomenite, au fost aproape toate doborâte în 1945, în multe cazuri cu un singur foc direcționat prin radar al unui proiectil antiaerian de proximitate. Avionul japonez Zero, ultramodern în 1941, devenise în 1944, în timpul Bătăliei din Marea Filipinelor, "ținta pentru antrenament a Marinei". Tancurile construite la sfârșitul războiului, așa cum a fost tancul greu sovietic Stalin sau tancul mediu german Panther, surclasau, fără probleme, tancurile de la începutul războiului, precum a fost Panzer IV. Incapacitatea de debarcare și acțiunile haotice din timpul dezastruoaselor acțiuni amfibii ale primului război mondial au fost depășite. Vasul Higgin, (primul vehicul de debarcare), DUKW, (un vehicul amfibiu cu tracțiune pe șase punți), și tancul amfibiu au fost proiectate și construite pentru a permite aliaților occidentali debarcările pe plaje. În această perioadă a apărut și conceptul managementului de proiect, în conformitate cu care este organizată toată activitatea inginerească din zilele noastre .

Impactul asupra civililor. Atrocitățile de război[modificare | modificare sursă]

Al Doilea Război Mondial a fost martorul unor atrocități la scară globală împotriva populației civile a mai multor națiuni implicate în conflagrație. Germanii au ucis între 11 și 24 de milioane de civili în acte atent plănuite, care pot fi caracterizate doar ca genocid și crimă în masă, acțiuni care aveau de multe ori prioritate în fața nevoilor militare presante. Uniunea Sovietică și Japonia au folosit sistemul lagărelor de muncă, uneori împotriva propriilor cetățeni. Japonia a ucis aproximativ 6 milioane de cetățeni în zonele ocupate, iar URSS aproximativ 4 milioane, din care jumătate erau cetățeni sovietici.[3]. Britanicii au supus bombardamentelor-covor mai multe orașe germane, (în parte ca răspuns la bombardamentele germane asupra Londrei ), dar au continuat aceste atacuri chiar și după ce valoarea lor strategică a devenit incertă, (este cazul bombardării Dresdei din 1945). Astfel de bombardamente au dus la moartea a sute de mii de civili germani. Mai mult, aviația aliată anglo-americană a dus la îndeplinire mai multe bombardamente strategice asupra orașelor japoneze, în care zonele industriale erau întrețesute cu cele civile, ducând la moartea sutelor de mii de civili. Aceste atacuri au culminat cu lansarea celor două bombe nucleare de la Hiroșima și Nagasaki. Proporțiile atrocităților celui de-al Doilea Război Mondial fac parte din moștenirea războiului și au un impact de durată asupra civilizației umane.

Genocidul[modificare | modificare sursă]

Rutele naziste importante de deportare către lagărele naziste de exterminare, în timpul Holocaustului.

Articol principal: Holocaust

Odată cu izbucnirea războiului, Germania a început primul stadiu a ceea ce avea să fie numit Holocaust, masacrarea premeditată, la scară industrială, a 9 până la 11 milioane de oameni, (cifrele sunt aproximative). Grupurile considerate "indezirabile" îi includeau, în special, pe evrei, polonezi, prizonierii ruși de război, slavi, romi, sinti, persoanele cu probleme mentale sau handicapuri fizice, homosexualii, Martorii lui Iehova, disidenții politici și comuniștii.

Deși toate aceste grupuri au fost ținta asasinatelor germane, evreii au fost ținta principală a uciderilor în masă, între 5 și 6 milioane de evrei fiind uciși de naziști și de colaboratorii lor.

La început, germanii foloseau plutoanele de execuție, Einsatzgruppen, pentru a duce la îndeplinire masacre de proporții în aer liber, în unele cazuri fiind împușcați până la 33.000 de oameni într-o singură zi, ca de exemplu la Babi Yar. Din 1942, conducerea nazistă a hotărât punerea în aplicare a Soluției Finale (Endlösung), genocidul evreilor europeni, și mărirea ritmului și proporțiilor uciderilor. În vreme ce în lagărele de concentrare și în lagărele de muncă erau întemnițați inamicii politici ai naziștilor încă din perioada de după cucerirea puterii, în 1933, conducerea nazistă a luat hotărârea construirii a șase noi lagăre de exterminare, special concepute pentru uciderea evreilor. Printre acestea, cele mai importante au fost lagărul de exterminare de la Treblinka și lagărul de exterminare de la Auschwitz. Milioane de evrei au fost strânși în ghetouri supraaglomerate, de unde au fost mai apoi transportați către "lagărele morții", unde erau gazați sau împușcați, de cele mai multe ori imediat după ce erau coborâți din trenurile de transport.

Lagărele de concentrare, de muncă și de internare[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Lagăr de concentrare, Gulag, Internarea americanilor de origine japoneză

În afară de lagărele naziste de concentrare, Gulagurile sovietice, (lagărele de muncă), au provocat moartea multor cetățeni din țările ocupate de ruși: Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și Basarabia, a prizonierilor de război germani, precum și a unor cetățeni sovietici considerați oponenți ai regimului stalinist, sau membri ai unor grupuri etnice considerate neloiale URSS (cecenii, de exemplu).

Lagărele japoneze de prizonieri de război aveau, de asemenea, o rată a mortalității foarte ridicate, mulți dintre prizonieri americani sau englezi fiind folosiți la munci extenuante, în condiții foarte proaste de alimentație, nu cu mult mai bune decât în lagărele germane de concentrare.

În SUA și Canada, sute de mii de nord-americani originari din Japonia au fost internați de guvernele țărilor respective. Deși în aceste lagăre internații nu erau supuși la munci grele, izolarea forțată și condițiile de viață sub standardul normal erau o obișnuință.

Crimele de război și atacurile asupra civililor[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Crimele japoneze de război, Bombardamente strategice, Procesele de la Nürenberg

Aproape toate formele închipuite de atrocități au avut loc pe Frontul de Răsărit. Milioane de evrei, polonezi, ucrainieni, belaruși și ruși au fost uciși în mod sistematic de naziști și colaboratorii lor. Peste un milion de iugoslavi au fost executați ca represalii la activitățile partizanilor. Peste 3 milioane de prizonieri de război sovietici au fost uciși de naziști.

Ocupația sovietică în Polonia a fost extrem de brutală. Între 1939 și 1941, peste 1,8 milioane de foști cetățeni polonezi au fost uciși sau deportați. În 1940, autoritățile sovietice au ordonat executarea a mai mult de 22.000 de cetățeni polonezi, în special ofițeri de armată, dar și oameni de știință, politicieni, doctori, avocați, preoți și polițiști, în în pădurea Katyn. Populația civilă a suferit cumplit. Populația Kievului a scăzut cu 90% între începutul deceniului al patrulea și 1945, din cauza foametei pricinuite de politica agrară a lui Stalin, dar cel mai mult din cauza naziștilor. La sfârșitul războiului, au fost semnalate cazuri de răzbunări ale soldaților Armatei Roșii împotriva populației civile din Germania.

Executarea a 300 de prizonieri de război polonezi la Ciepielów de soldații Regimentului al XV-lea Motorizat German

Și japonezii sunt vinovați de ucideri în masă. Milioane de civili din țările asiatice ocupate și prizonieri de război aliați au fost uciși sau folosiți ca sclavi. Cele mai cunoscute atrocități au fost făptuite în China, printre acestea aflându-se masacrarea a aproape o jumătate de milion de oameni în timpul masacrului din Nanjing și experimentele cu arme biologice din Manciuria făcute de Unitatea 731, având drept „cobai” populația civilă. Crimele japoneze de război mai includ violul, jaful, asasinatul, canibalismul și forțarea femeilor din țările ocupate să lucreze ca sclave sexuale, cunoscute și ca "femei pentru reconfortare". Cele mai multe sclave sexuale au fost în Coreea, țară pe care Japonia a ocupat-o între 1910 și 1945.

În Al Doilea Război Mondial s-au petrecut primele bombardamente la scară mare împotriva zonelor locuite. Germania a bombardat ținte civile din prima zi de război. În primele zile de război, guvernul britanic a ordonat RAF să respecte strict regulile internaționale ale războiului, care interziceau bombardarea civililor, dar aceste restricții au fost relaxate treptat, până la a fi total abandonate, în 1942. Până în 1945, bombardamentele strategice ale orașelor au fost folosite la scară largă de ambele tabere aflate în conflict. Bombardamentele germane ale orașelor poloneze, rusești, englezești și iugoslave sunt responsabile pentru moartea a aproximativ 600.000 de civili. Bombardamentele strategice ale aliaților anglo-americani asupra orașelor Axei, (Tokyo, Hamburg și Dresda), ca și folosirea bombei nucleare americane împotriva a două orașe japoneze, Hiroșima și Nagasaki, au ucis aproximativ 400.000 de germani și între 350.000 și 500.000 de japonezi. Fără a fi o scuză pentru cei care au bombardat, neselectiv, ținte civile și militare, trebuie spus că, în cazul orașelor japoneze, atelierele și uzinele erau situate în preajma zonelor locuite, uneori întrețesute ce acestea, ceea ce îngreuia foarte mult sarcina celor care urmăreau atacarea mașinii de război nipone. ([4]).

Începând din 1945 și până în 1951, oficialii germani și japonezi au fost acuzați de crime de război. Cei mai importanți lideri germani au fost acuzați de genocid și crime de război în Procesele de la Nürnberg, precum și în alte procese. Mai multe oficialități japoneze au fost judecate pentru crime de război în Procesul crimelor de război japoneze de la Tokyo și în alte procese desfășurate în mai multe țări sud-est asiatice.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Urmările celui de-al Doilea Război Mondial

Pierderile omenești[modificare | modificare sursă]

Cimitirul militar american din Normandia

Articol principal: Pierderi omenești în cel de-al Doilea Război Mondial

Cel puțin 60 de milioane de oameni și-au pierdut viața în cel de-al Doilea Război Mondial —aproximativ 25 de milioane de soldați și cam 35 de milioane de civili. Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ pe cei aproximativ 6 milioane de evrei și cei 4 milioane de neevrei (polonezi, rromi, homosexuali, comuniști, dizidenți, handicapați, prizonieri sovietici, etc) uciși în lagărele Holocaustului.

Forțele Aliaților au pierdut aproximativ 17 milioane de soldați morți, (din care aproximativ 10 milioane de sovietici și 4 milioane de chinezi), iar forțele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldați morți, (din care aproximativ 5 milioane au fost germani). Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omenești: între 20 și 28 de milioane de morți în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile omenești au fost de partea Aliaților, iar restul de 20% de partea statelor Axei[2].

O lume în ruine[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul războiului, milioane de refugiați erau pe drumuri, economia europeană se prăbușise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent fusese distrusă.

Învingătorii răsăriteni au pretins plata unor despăgubiri de război de către națiunile învinse. În Tratatul de pace de la Paris s-a stabilit că inamicii Uniunii Sovietice, Ungaria, România și Finlanda, trebuiau să plătească câte 300.000.000 de dolari (la cursul anului 1938), iar Italia trebuia să plătească 360.000.000 de dolari împărțiți, în principal, între Grecia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de ce s-a întâmplat la sfârșitul Primului Război Mondial, învingătorii apuseni nu au pretins despăgubiri de război din partea țărilor învinse. Mai mult, un plan gândit de Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, "Programul de refacere europeană", mai bine cunoscut ca Planul Marshall, cerea Congresului SUA să aloce milioane de dolari pentru reconstruirea Europei. A fost pus în practică și Sistemul Bretton Woods, ca parte a eforturilor de reconstruire globală a capitalismului și de reconstruire a lumii postbelice.

În Olanda, planurile originale de a cere o compensație monetară uriașă și chiar de a anexa o regiune din Germania, care ar fi dublat suprafața țării, au fost abandonate în cele din urmă. Însă numeroși germani care trăiau în Olanda de multă vreme, au fost declarați cetățeni ostili și au fost închiși într-un lagăr de concentrare, în cadrul unei operații cunoscute ca Laleaua Neagră. În cele din urmă, 3691 de etnici germani au fost deportați.

Războiul a dus, de asemenea, la creșterea intensității mișcărilor de independență în coloniile africane, asiatice și americane ale puterilor europene, cele mai multe dintre aceste teritorii dependente câștigându-și independența în următorii douăzeci de ani.

Organizația Națiunilor Unite[modificare | modificare sursă]

Organizația Națiunilor Unite a fost fondată ca un rezultat direct al celui de-al Doilea Război Mondial

De vreme ce Liga Națiunilor a eșuat, în mod evident, să prevină războiul, a fost pusă la cale o nouă ordine internațională. În 1945 a fost fondată Organizația Națiunilor Unite. Pentru a preveni izbucnirea unui nou război, la fel de devastator ca a doua conflagrație mondială, și pentru a asigura o pace durabilă în Europa, în 1951, a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, (Tratatul de la Paris), predecesoara Uniunii Europene. ONU este responsabilă și pentru crearea statului modern Israel, în 1948, în parte, ca răspuns la Holocaust.

Începuturile Războiului Rece[modificare | modificare sursă]

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a coincis, după părerea multor istorici, cu sfârșitul poziției de superputere a Marii Britanii și câștigarea acestei poziții de către Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Relațiile dintre cele două noi superputeri mondiale s-au deteriorat neîncetat, încă din timpul războiului, pentru a ajunge la cote deosebit de periculoase în deceniile care au urmat victoriei împotriva nazismului.

În zonele ocupate de trupele aliaților occidentali, au fost restabilite guvernele antebelice ori s-au format noi guverne democratice. În zonele ocupate de trupele sovietice, inclusiv în țările foștilor aliați, precum Polonia, au fost create state comuniste. Acestea au devenit state satelit ale URSS-ului. Astfel, la numai câțiva ani de la încheierea războiului, Europa a ajuns să fie divizată de-a lungul unei granițe ideologice. S-au format două blocuri – de est și de vest – reprezentate de Pactul de la Varșovia și, respectiv, de NATO.

Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, zonele americană, franceză și britanică urmând să formeze Germania de Vest, iar în zona sovietică apărând Republica Democrată Germană (Germania Răsăriteană). Austria a fost din nou separată de Germania și a fost, de asemenea, împărțită în patru zone de ocupație, care, în cele din urmă, s-au reunit în statul modern Austria. Coreea a fost divizată în două de-a lungul paralelei 38o.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Istoria lumii în date de Florin Constantiniu (dir.) și Grosser Atlas zur Weltgeschichte de Hans Erich Stier (dir), ed. Westermann 1975, pp.154-158.
  2. ^ http://www.agonia.ro/index.php/essay/1837037/O_carte_fără_comuniști_și_fasciști

Articol principal[modificare | modificare sursă]

Alte articole[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Generale[modificare | modificare sursă]

Media[modificare | modificare sursă]

Povestiri[modificare | modificare sursă]

Specifice[modificare | modificare sursă]

Documentare[modificare | modificare sursă]