Partidul Comunist Chinez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Partidul Comunist Chinez
Secera și ciocanul
Președinte Hu Jintao
Întemeiat 1 iulie 1921 (oficial)
23 iulie 1921 (de facto)
Cartier general Zhongnanhai, Beijing
Ideologie politică Marxism-leninism, Maoism, Socialism cu caracteristici chineze, Trei simboluri
Număr de membri peste 80 milioane[1]

Partidul Comunist al Chinei (numele oficial), cunoscut mai ales ca Partidul Comunist Chinez, (în limba chineză: 中国共产党) este partidul de guvernământ din Republica Populară Chineză. Partidul a fost înființat în 1921, a luptat împotriva Kuomintangul în timpul războiul civil din China, care s-a încheiat cu victoria comuniștilor în revoluția chineză. Cu peste 70 de milioane de membri, (5% din populația totală a Chinei), PCC este cel mai mare partid politic din lume.

Din deceniul al șaptelea al secolului trecut până la moartea principalului lider al partidului, Mao Zedong, Partidul Comunist Chinez a fost principala sursă de inspirație pentru mișcările sociale comuniste din întreaga lume. În timpul deceniului al șaptele și al optulea, ideile sale politice cunoscute ca "maoism", a reprezentat o ramură puternică a comunismului, care a existat în opoziție cu "Revizionismul în mișcarea socialistărevisionism". sovietic. După moartea lui Mao (1976), PCC a adoptat linia politica numită Comunism cu caracteristici chineze și a inițiat reforma economică chineză. În zilele noastre, în cea mai mare parte datorită acestor schimbări politice, se consideră că PCC și-a pierdut influența pe care o avea cu o generație în urmă. Actualele politici ale partidului Comunist Chinez sunt respinse cu hotărâre de cei mai mulți comuniști ca fiind capitaliste. Este vorba în special de comuniștii antirevizioniști și de cei neostângiștii din rândurile PCC. Azi, persoanele cu pregătire superioară din Republica Populară Chineză sunt cele care se pare că sunt cele mai dornice să devină membri de partid datorită avantajelor economice pe care le asigură aparteneța la PCC.[1]

Partidul Comunist Chinez este sprijinitorul formei de guvernământ a unui singur partid. În perioadele de relativă liberalizare politică, influențele persoanelor și organizațiilor din afara structurilor oficiale ale partidului comunist au avut tendința să crească, dar asemenea sanse s-au repetat doar de câteva ori de-a lungul timpului. Începând din deceniul al nouălea al secolului trecut, cum atașamentul pentru ideologia marxistă a părut că este în scădere, partidul a început să apeleze la naționalism pentru a-și legitima existența. Schimbarea de la socialism la naționalism a avut și efectul secundar, începând cu 2003, al încălzirii relațiilor cu fostul inamic, Kuomintangul.[2]

Scurtă istorie[modificare | modificare sursă]

Steagul Partidului Comunist Chinez

Partidul Comunist Chinez a fost fondat inițial de Chen Duxiu și Li Dazhao în Shanghai în 1921 ca o societate de studii și o rețea neoficială. Au existat grupuri neoficiale în China și în afara ei, în diaspora, încă din 1920, dar începutul oficial al partidului este considerat primul Congres din iulie 1921, la care au participat 12 delegați. Mao Zedong a fost unul dintre cei doi delegați ai grupului comunist din Hunan Communist, care avea 10 membri. Toți comuniștii din China numărau doar 53 de aderenți.

Sub patronajul Uniunii Sovietice, partidul a fost reorganizat după principiile leniniste în 1923, comuniștii fiind încurajați să devină membri individuali ai Kuomintangului în vederea pregătirii Expediției nordice. Partidul avea puțini membri la început, dar a crescut cu intermitență de-a lungul primei Revoluții chineze eșuate din 1925-1927. În timpul revoluției, ritmul de creștere al numărului de membri, în ciuda faptului că a fost mult mai mic decât cel înregistrat în deceniul al cincelea și al șaselea al secolului trecut, a făcut totuși ca PCC să devină cel mai mare partid comunist din lume, cu mai mulți membri chiar decât partidul Comunist al Uniunii Sovietice. După eșecul revoluției din 1927, partidul a pierdut numeroși membri uciși de simpatizanții Kuomintangului, 4 din 5 comuniști fiind asasinați. Singura secțiune importantă a partidului care a supraviețuit a fost cea constituită în jurul lui Mao Zedong, care, datorită loailitătii față de linia politică a Cominternului și a alianței strategice efemere cu Kuomintangul, a reușit să treacă peste această perioadă extrem de grea în viața partidului.

Mao Zedong și-a asigurat succesul în războiul civil care a urmat, în care a fost antrenat partidul și aderenții săi, prin folosirea tacticii numite de el a războiului mobil și prin faimosul Marș Lung. Lumea occidentală a primit pentru prima oară informații corecte despre realitățile comunismului chinez prin cartea lui Edgar Snow Red Star Over China – Steaua roșie deasupra Chinei.

După 1945, războiul civil s-a apropiat de sfârșit și, în ciuda unor succese inițiale ale Kuomintangului, comuniștii au ieșit învingători. Kuomintangul a fost nevoit să părăsească China Continentală și să se refugieze pe câteva insule, în special pe insula Taiwan. Victoria comuniștilor a marcat începutul revoluției chineze, în timpul căreia Mao a proclamat la Beijing înființarea Republicii Populare Chineze pe 1 octombrie 1949.

Rolul PCC în cadrul RP Chineze[modificare | modificare sursă]

O tânără din Armata Populară de Eliberare, 1972.

PC Chinez este unul dintre cele trei centre de putere din cadrul Republicii Populare Chineze, celelalte fiind aparatul de stat și Armata Populară de Eliberare și, totodată, cel mai important dintre acestea.

Relația dintre partid și stat este oarecum diferită de cea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cu statul sovietic, în care partidul controla statul. În structura actuală a PCC, puterea derivă din poziția în organele de conducere a statului, dar pozițiile cheie în fruntea țării sunt deținute numai de membri de partid. Partidul, prin organizațiile sale ia deciziile hotărâtoare asupra membrilor care sunt potriviți pentru anumite pozii în ierarhia birocratică. În contrast fată de situația din URSS, unde partidul comunist avea autoritate extra-legală, de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, s-a stabilit că PCC este subiectul legii civile și, prin aceasta, este subiectul autorității statului și a Constituției.

În cadrul guvernului central, structurile partidului și statului sunt mixate, șeful unui minister sau unei comisii fiind și liderul organizației de partid asociate acelei structuri ministeriale. La nivel provincial sau la nivelurile inferioare, structurile de partid și de stat sunt separate în mod invariabil, în ciuda faptului că șeful local al partidului deține funcții importante pe linie administrativă, iar șeful administrației locale se numără printre fruntașii comuniști provinciali

Organizarea[modificare | modificare sursă]

Structura organizatorică a partidului a fost distrusă în timpul Revoluției Culturale și a fost reconstruită după aceea de Deng Xiaoping, cel care este inițiatorul așa-numitului "Socialism cu caracteristici chineze" și cel care a readus tot aparatul de stat sub controlul partidului.

Din punct de vedere teoretic, cea mai înaltă instanță de conducere a partidului este Congresul național al Partidului Comunist Chinez, care trebuie să fie convocat măcar odată la 5 ani. Organele de putere principale ale PCC, care sunt listate în Statutul partidului, sunt:

Alte organizații centrale mai sunt:

O mare importanța au și "micile grupuri de conducere," care sunt comitete formate din înalți funcționari de partid din cadrul agențiilor guvernamentale. Unele dintre ele pot fi extrem de puternice, în mod special în domeniul politicii externe.

O dată la cinci ani este convocat Congresul Național. În mod oficial, Congresul trebuie să îndeplinească două funcții: să aprobe schimbările în Statutul partidului și să aleagă cei 300 de membri ai CC al PCC. Comitetul Central alege după aceea Biroul Politic. În practică însă, pozițiile din CC și Biroul Politic sunt hotărâte în culise mai înainte de convocarea Congresului, principalul scop al summitului comunist fiind anunțarea politicilor și viziunii partidului ca și direcțiile de dezvoltare a Chinei în anii următori.

Centrul puterii în cadrul partidului comunist este Comitetul Permanent al Politburo. Procesul prin care sunt selectați membrii acestui comitet, ca și pentru alegerea membrilor Biroului Politic, se petrece în cea mai mare parte în spatele scenei politice oficiale, într-un proces paralel cu Congresul Național. Noua structură a puterii este subânțeleasă prin modul în care sunt poziționate fotografiile liderilor aleși, publicate în oficiosul partidului, Ziarul poporului. Numărul membrilor Comitetului Permanent al Biroului Politic a variat de-a lungul timpului, având o tendință de creștere. La Congresul al XVI-lea din 2002, acest număr a fost mărit la nouă.

Mai sunt alte două organe politice importante în RP Chineză: guvernul și Armata Populară de Eliberare.

În plus, mai existe diferite organe consultative, așa cum ar fi Conferința Politică Consultativă a Poporului. În ultimele două decenii ale secolului trecut a funcționat Comisia Centrală Consultativă înființată de Deng Xiaoping, formată din foști lideri de frunte ai partidului, retrași din viața publică. Această comisie a fost desființată între timp.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ China sărbătorește 90 de ani de comunism, 1 iulie 2011, Dan Tomozei, Jurnalul Național, accesat la 21 iulie 2012
  2. ^ Vizitele din anul 2005 ale oficialilor Kuomintangului în Republica Populară Chineză.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Partidul Comunist Chinez