Anschluss

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Anschluss (în ortografia vremii Anschluß, în germană: anexare, conexiune sau uniune politică), cunoscută şi ca Anschluss Österreichs. Anschluss a fost anexarea Austriei la Marea Germanie de regimul nazist. Evenimentul, petrecut pe data de 12 martie 1938, a însemnat culminarea unei dorinţe de veacuri, acea de a uni populaţiile germane şi austriece într-o singură naţiune. Evenimentul din 1938 a fost legiferat de Germania fără a ţine seama de populaţia Austriei. Mai devreme,Germania hitleristă, furnizase suporturi pentru Partidul Naţional-Socialist Austriac, pentru ca acesta să crească puterea liderului austrofascist al Austriei.

Cuprins 1 Situaţia Internaţională 2 Toamna lui 1937 3 Viziunea lui Chamberlain 4 Câteva probleme 5 Pretenţiile germane 6 Viziunea lui Hitler 7 Acţiune şi ameninţare 8 Măsurile austriecilor 9 Ultimele ceasuri 10 Plebiscitul 11 Ultimul act

[modifică] Situaţia Internaţională

În perioada 1937-1938 situaţia politică a Europei se afla într-o criză şi într-un impas destul de mare, crizele erau provocate de contradicţiile şi disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar şi de crizele politice interne care au dus la o «absenţă externă» a statului respectiv. Franţa se confrunta cu o gravă criză politică, în trei ani schimbase 4 guverne, foarte mulţi demnitari şi oameni de stat, şi lucrul cel mai important că aceştia erau intr-o permanentă divergenţă de idei. Situaţia în cauză a făcut ca prestigiul extern al Franţei să scadă enorm, şi în unele cazuri să nici nu fie luată în seamă. Anglia, de departe cea mai activă dintre democraţii, era statul care căuta alianţe şi colaborări cu toată lumea, dar era practic blocată din moment ce nu avea partener comun de acţiune (Spania era în război civil, Franţa era paralizată politic, iar U.R.S.S. pentru un moment era exclus din calcul). Cele 2 state cu regim fascist(Italia şi Germania) aveau relaţii de cooperare şi prietenie din ce în ce mai bune, lucru evidenţiat de viitoarele alianţe şi înţelegeri. U.R.S.S. prin regimul comunist şi prin practicile extreme ale lui Stalin reuşea să atragă antipatia tuturor statelor, practic fiind exclus de la vreo alianţă.

[modifică] Toamna lui 1937

La 6 noiembrie 1937 Italia aderă la pactul Anticomintern, acest lucru însemna practic un parteneriat germano-italian şi în ce priveşte politica relaţiilor internaţionale un accept reciproc al acţiunilor întreprinse de fiecare stat. Pentru consolidarea raporturilor celor două state anumiţi oficiali au întreprins vizite în celălalt stat, astfel Italia a primit vizita lui K. Neurat, Goering şi von Blomberg în timp ce după dese invitaţii venite de la Hitler, Mussolini a fost primit cu mare fost la Berlin în toamna anului 1937. Oricum după semnarea acordului şi constituirea Axei, politica externă a Germaniei şi Italiei era un act de voinţă proprie întrucât cele 2 state fasciste îşi recunoşteau reciproc actele, indiferent de însemnătatea sau intensitatea acestora. Acest lucru reiese, foarte clar din declaraţia lui Mussolini făcută lui Ribbentrop la 6 noiembrie şi anume că : „era sătul să servească de santinelă independenţei Austriei, că mai bună metodă în acesta chestiune era de a lăsa evenimentele să-şi urmeze cursul lor firesc”. În ce priveşte situaţia germano-polonă Hitler l-a asigurat pe ministrul de externe polonez că el nu intenţiona să schimbe statutul Danzigului, în plus la 20 februarie Hitler a reluat asigurările date lui Beck, spunând că pactul cu Polonia este în continuare valabil. Tot pe aceiaşi linie se înscriu şi afirmaţiile lui Goering din 11 martie 1938, dată la care participa la o recepţie cu ministrul Cehoslovaciei la Berlin . Aşadar Goering a afirmat domnului Vojtech Mastany că Hitler respecta valabilitatea tratatului germano-cehoslovac din 1920 şi că Germania nu avea nici un fel de pretenţii asupra Cehoslovaciei. Acesta a spus că vorbeşte „nu numai în numele său, ci şi în numele Fuhrerului, care, absentând de la Berlin pentru ceva timp îi transmisese lui întreaga putere”.

[modifică] Viziunea lui Chamberlain

Aşa cum arăta lumea în 1938, era foarte bine ştiut că statele totalitare sunt în de ceva timp pe un trend ascendent (economic, militar, social-demografic) şi că în Europa se vor produce schimbări mari, mai ales datorită Germaniei care afirma deschis acest lucru. Pentru Chamberlain, acţiunea înseamnă doar discuţii şi negocieri, problema esenţială era dacă aceste schimbării se pot face fără război şi care ar fi rolul Marii Britanii. Politicianul englez detesta războiul care: „nu aduce nici un câştig, nu vindecă nimic şi nu pune nimic la capăt”, el fiind mai mult dispus să facă eforturi pentru pace. „Nu se poate spune că era un pacifist. Dacă interesele vitale ale Marii Britanii (ca de pildă integritatea ei teritorială şi a imperiului ei ) ar fi fost ameninţate, el era gata să lupte ”. A sperat însă că va putea face în aşa fel, făcând apel la raţiune şi înţelegere, încât aceste interese vitale să nu fie puse în pericol.
Pentru Chamberlain lucrurile erau mai grele decât se pare, pentru că el trebuia să ghicească, să judece şi să analizeze înţelesul fiecărei declaraţii făcute de Hitler, pentru a avea o situaţie exactă a evenimentelor, datorită faptului că orice vorbă spusă de Fuhrer lăsa întotdeauna loc de o interpretare favorabilă Germaniei. La acţiunile sale de conciliere a contribuit şi stabilitatea militară fragilă a Marii Britanii, primul ministru era conştient că Germania era mai bine pregătită şi înarmată în acest sens el afirmând că: „nu trebuie să treci la ameninţări până nu eşti sigur că poţi duce la bun sfârşit această ameninţare”, iar până când Marea Britanie va fi înarmată corespunzător, „trebuie să adaptăm politica noastră externă mijloacelor de care dispunem şi uneori chiar să suportăm cu răbdare şi simţ al umorului lucruri pe care ne-ar place să le tratăm cu totul altfel”.

Un alt pont îl reprezenta Liga Naţiunilor, dar el era sceptic în această privinţă, înţelesese limitele şi cât de puţin putea duce la o rezolvare a acestei crize. La propunerea lui Roosevelt pentru organizarea unei conferinţe mondiale în care să se dezbată crizele şi problemele mondiale Chamberlain a catalogat ideea preşedintelui american drept o „trăncăneală”. Se poate spune că ideea lui Chamberlain era de a continua calea pacificatoare întrucât intuia foarte bine pregătirea militară inferioară a Angliei faţă de cea a statelor fasciste.

În orice caz, premierul britanic mai întâmpina şi dificultăţile Foreign Office-uli, care este clar că nu avea aceleaşi intenţii ca cele ale lui Chamberlain, într-o notă acesta spunea: „Cred că o politică dublă de reînarmare şi de îmbunătăţire a relaţiilor cu Germania şi Italia ne va ajuta să trecem cu bine de această perioadă dificilă, să sperăm însă că nu se va supăra Foreign Office-ul”.

[modifică] Câteva probleme

Chamberlain crede că vizita lui Henderson, a constituit „un mare succes”, pentru că ea a creat atmosfera în care se va putea discuta cu Germania probleme practice. În realitate, ea asigură instituţiilor lui Hitler certitudinea că Marea Britanie nu se va bate pentru Austria sau pentru Cehoslovacia. Ambasadorul Henderson, a cărui părere contează mult în ochii lui Chamberlain nu se îndoieşte că Hitler nu vrea să încorporeze la Germania regiunea sudată, Cehia şi Austria, în numele dreptului de liberă dispoziţie a popoarelor şi are în vedere posibile aranjamente negociate acestui subiect. În acest sens, este foarte probabil, ca politica de conciliere, a contribuit considerabil la începutul războiului, victoriile deja obţinute fără vărsare de sânge de către Hitler, îl face pe acesta să creadă că puterile occidentale nu vor reuşi să se opună prin forţă armată acţiunilor sale. Lucrurile se înrăutăţesc pe zi ce trece. Dacă era de aşteptat ca încorporare Austriei să se producă, nu se ştia însă când şi cum se va produce acest lucru, nimeni nu se gândea la o astfel de rapiditate a evenimentelor, dar mai ales la o acceptare si o lipsă de reacţie din partea Marilor Puteri. După întrevederea de pa Berechtesgaden naziştii austrieci exploatează imediat, cu armele specifice „drepturile” proaspăt obţinute. Hitler se proclamă pe 20 februarie protector al tuturor germanilor, acesta declară în faţa Reichstagului: „ mai bine de 10 milioane de germani trăiesc în 2 state vecine şi nu voi tolera niciodată ca aceştia să fie oprimaţi”. Noul Şef al Foreign Office-ului făcuse deja paşi importanţi spre realizarea unei înţelegeri cu Germania.

[modifică] Pretenţiile germane

Chestiunea colonială a fost abordată: „guvernul britanic este în totalitate de acord să discute acesta problemă.” Insă Hitler estimă, că acest subiect trebuie să aştepte puţin. „Germania vrea colonii numai din motive economice, ea… poate sa o pretinde fostelor sale colonii…, dacă din motive strategice Anglia nu consideră să dea altele sau pe aceleaşi, Anglia poate oferi alte teritorii în schimb”. Protagoniştii politicii de conciliere, sperau ca în contraponderea teritoriilor coloniale, Germania va face mai rezervate pretenţiile sale teritoriale şi va limita înarmarea şi producerea acestuia. Dar pentru Hitler ca şi pentru Ribbentrop, „chestiunea colonială, este una de drept, dar care nu trebuie amestecată altor probleme actuale.” Cu câteva zile înaintea Anschluss-ului, pe martie, ambasadorul englez la Berlin, Henderson, intensifică eforturile de a deturna spre Africa „intenţiile” lui Hitler. Acesta îi propune un nou regim de administraţie colonială, la fel ca cel din 1885-stabilit la Berlin, intr-un teritoriu aproape egal cu cel al bazinului fluviului Congo, limitat în nord de paralela de ˚. Dar Hitler a găsit acest sistem prea complicat, şi estima că în privinţa chestiunii coloniale nu este suficient de informat, că nu este grăbit „El poate să aştepte liniştit, patru, şase, opt sau chiar zece ani”.

[modifică] Viziunea lui Hitler

În ziua de 3 martie ambasadorul Marii Britanii la Berlin Nevile Henderson, aduse la cunoştinţă lui Hitler dorinţa guvernului englez „de a stabili baza pentru prietenia sinceră şi cordială cu Germania, începând cu ameliorarea situaţiei şi terminând cu crearea unui nou spirit de înţelegere amicală”. Tot la 3 martie Hitler îi declară ambasadorului Henderson că „Germania nu va permite altor ţări, de a se amesteca în reglementarea raporturilor sale cu ţările care comportă o numeroasă populaţie germană”. În Austria un guvern care nu este susţinut decât de 10% din populaţie oprimă germanii, o astfel de situaţie nu poate dura mult timp spune din nou Hitler, şi „dacă Anglia continuă să se opună tentativelor făcute de Germania pentru a asigura o reglementare justă şi rezonabilă va veni un moment dat când va fi război”. Reacţia lui Henderson nu a întârziat să apară, deşi a şovăit în a-i spune, a admis totuşi ca diplomaţia britanică nu intenţionează să contracareze politica Germaniei în ce priveşte Anschlussul, că Anglia va accepta o soluţie rezonabilă în chestiunea austriacă şi că el însuşi „s-a pronunţat pentru Anschluss.”

[modifică] Acţiune şi ameninţare

Cancelarul Schuschnigg după comunicarea ultimatumului lui Arthur Seyss-Inquart rămase mult timp să mediteze. Dădu apoi ordinul să obţină cu orice preţ o convorbire telefonică cu Mussolini, dar nu a putut. Oare ar fi putut Mussolini să salveze situaţia Austriei ameninţând cu ruperea Axei? Organizaţiile patriotice informate de ultimatumul lui Seyss-Inquart au primit ordin să continue să acţioneze conform planului şi să urmeze eforturile pentru realizarea plebiscitului. Cancelarul care se afla într-o situaţie ingrată trebuia să acţioneze rapid şi eficient. Dar cum? Nimeni nu îl sfătuia, nimeni nu îi dădea nicio garanţie. Un apropiat informează că Schuschnigg era foarte ferm. În ajunul Anschlussului afirmase „sunt gata de orice, chiar să fac apel la forţa armată, pentru a salva onoarea”. Însă la câteva ore după ce a aflat agitaţia de la graniţă s-a dezis. „Este imposibil, Pericolul este prea mare. Nici un ajutor de nicăieri. Trebuie să anulăm acest plebiscit”. La ora 16 Seyss-Inquart şi Edmund Glaise von Horstenau aduceau un al doilea ultimatum german, se cerea demisia cancelarului până la ora 19⁰⁰

[modifică] Măsurile austriecilor

Schuschnigg şi Miklas au respins imediat ultimatumul. Apelurile presante ale Vienei se multiplicau. Parisul ceru Londrei dacă era partizanul unei acţiuni comune. Primi un răspuns negativ. Însărcinatul cu afaceri franceze la Roma ceru lui Ciano o întrevedere urgentă cu Ducele. La care ginerele lui Mussolini a răspuns „dacă este despre Austria, nu este nevoie”. Aproape de ora 17 Quai d’Orsay transmise Vienei un mesaj în care informa ca nicio intervenţie nu se luase în calcul, că vor continua demersurile Paris-Londra, că tot ce îi pot spune este să câştige timp. După ora 17 consilierul ambasadei von Stein şi generalul Muff au reînnoit cererea de demisie a cancelarului şi formarea unui guvern condus de Seyss-Inquart, în caz contrar Viena urmând a fi bombardată. Singura mişcare întreprinsă a fost ca Seyss-Inquart să supravegheze liniştea publică. Acesta în noua sa postură a lansat un apel, prin intermediul radioului, către populaţia austriacă în care cerea acesteia să nu opună nicio rezistenţă trupelor germane. Raidul aerian anunţat pentru 19³⁰ nu a avut loc deşi ultimatumul încă nu fusese acceptat.

[modifică] Ultimele ceasuri

Dar avioane germane aterizau unele după altele la Aspern, aerodromul Vienei, din ele debarcau oameni ai Gestapoului, membrii SS, personal administrativ. Gările de la graniţă erau ocupate în timp ce în oraşe naţional-socialiştii luau cu asalt comisariatele, jandarmeria şi posturile de poliţie fără să întâmpine o rezistenţă serioasă.

Spre ora 23 o ultimă scânteie diplomatică lucea în străinătate: Londra în final răspunsese solicitărilor presante venite de la Paris. Un demers comun fusese întreprins la Berlin, dar el nu avusese tonul care trebuia pentru a redresa o situaţie deja pierdută. Pentru Viena era prea târziu, la 23⁰⁵ Miklas l-a numit pe Seyss-Inquart cancelar.

[modifică] Plebiscitul

La 9 martie 1938 într-un discurs pronunţat la Innsbruck că luase decizia de a organiza un plebiscit. Întrebarea pusă va fi următoarea: „Sunteţi pentru o Austrie liberă germană, independentă, socială, creştină şi unitară?- Sunteţi pentru pace şi muncă şi pentru egalitatea drepturilor tuturor celor care sunt din popor şi ai patriei?” Nu se va putea răspunde decât cu „DA” şi „NU” şi votul va fi permis numai cetăţenilor cu vârsta de peste 24 de ani, bărbaţi şi femei. Cancelarul a luat această decizie după consultarea unei comisii care cuprindea pe Ender, fostul cancelar al Austriei, pe ministrul de stat Schmitz şi pe ministrul Justiţiei Adamovitch, de asemenea au fost întrebaţi şi toţi guvernatorii provinciilor care s-au pronunţat în favoarea plebiscitului. Prin organizarea plebiscitului el urmarea să dovedească opiniei publice internaţionale că populaţia Austriei se opunea Anschluss-ului.

[modifică] Ultimul act

Nicio opoziţie de nici un fel nu s-a ridicat contra trupelor germane care au intrat în această ţară pe 12 martie dimineaţa. După ce a petrecut seara la Linz şi s-a plecat asupra mormântului mamei sale, Hitler a sosit la Viena pe 13 martie. Aici i-a ordonat lui Seyss-Inquart, care fusese proclamat cancelar pentru o zi, să emită o lege care să ratifice unirea cu Reichul şi alipirea la Germania constituind „Germania Mare”, lucruri care s-au şi întâmplat. Seyss-Inquart a urmat întocmai sfaturile primite şi în aceeaşi zi emitea legea care unea cele două ţări, din care am extras următorul citat „În virtutea art. 3, alineatul 2, din legea Constituţională federală, privind măsurile extraordinare în materie constituţională… Guvernul federal a decis:

Art.1. Austria este o ţară din Reich-ul German.
Art.2. În ziua de duminică, 10 aprilie 1938, germanii şi germanele din Austria, care au împlinit vârsta de 20 de ani, voi fi chemaţi să se pronunţe printr-un plebiscit liber şi secret asupra întoarcerii la Reich-ul german.
Art.3. La plebiscit, hotărârea se va lua cu majoritatea voturilor exprimate…”.