Politică de stânga

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Stânga politică este unul din cei doi termeni antitetici, stânga și dreapta, prin care, de la Revoluția Franceză, este desemnată contradicția dintre ideologia și mișcările în care este scindat domeniul politic, atât în planul practic, al acțiunii, cât și în cel al teoriei. Trăgând învățăminte din prăbușirea comunismului, stânga modernă este reprezentată în mai toate țările de partide și mișcări care fie au abandonat marxismul, fie au păstrat numai părți ale acestuia.

Trăsături definitorii[modificare | modificare sursă]

Ca una dintre marile orientari politice și ideologice ale epocii contemporane, stânga are în centrul preocupărilor sale apărarea drepturilor omului simplu, justiția socială, egalitatea (nu numai de șanse, ci și in drepturi), nediscriminarea oamenilor după rasă, naționalitate sau sex. Ea este expresia politică a altruismului, a iubirii omului de aproapele, adică sensibilitate pentru suferințele și aspiratiile celorlalti. Stânga moderna nu își vede împlinite idealurile decât într-o societate democratică, în care consultarea electorală are ca scop aflarea cerințelor populației, cucerirea puterii fiind calea prin care aceste aspirații pot fi traduse in viața de cei aleși în alegeri.

Una dintre ideile la care țin adversarii stângii moderne este că aceasta ar fi înrudita cu comunismul. Istoria arată că sunt numeroase partidele și mișcările de stânga (social-democrați, socialiști, trotzkiști, anarhiști etc.) care s-au opus cu fermitate autoritarismului comunist, aderenții lor înfundând pușcăriile comuniste. Pornit ca o mișcare radicală de stânga cu țeluri generoase, comunismul a degenerat în URSS (iar după acest model și în alte țări), a ajuns un regim opresiv ce a refuzat acordarea libertăților individuale și colective, fapt care s-a întors împotriva idealurilor declarate ale mișcării și a fost în cele din urmă respins de popor. Astăzi, chiar și partide de stânga ce și-au menținut denumirea de comuniste, au evoluat mult, recunoscând virtuțile economiei de piața (partidul comunist chinez) sau ale parlamentarismului democratic (PC francez si ceh).

A fi de stânga înseamnă opoziție fața de concepția dreptei de făurire a unei societăți în care economicul să fie independent de politic, adică satisfacerea cu prioritate a cerințelor păturii active a populației, un liberalism economic neîngrădit, individualism exacerbat și restrângerea rolului statului la poliție, justiție și armata. Stânga contemporană este împotriva diminuării rolului statului dincolo de o anumită limită, dar totodată și împotriva exagerării acestui rol, așa cum ar dori unii populiști, ce vor un stat autoritar, cu un șef atotputernic, capabil să îngrădească exprimarea opiniilor adversarilor politici. Ideile și idealurile stângii țin de căutarea neincetată a omului după o stare mai bună, pentru sine și pentru comunitatea din care face parte. Pentru aceasta e nevoie de un dublu compromis: pe de o parte, între capitalul pus la dispozitie de patronat și munca oferită de salariați, iar pe de alta parte între statul ce legifereaza și menține ordinea socială și piața ce stimulează eficiența individului.

Alte caracteristici ale stângii[modificare | modificare sursă]

Stânga a fost și este neconformista, fidelă unor principii, dar totodată critică față de modul lor de aplicare. Ea crede in progres, crede in libertatea de expresie și in egalitatea reala a cetățenilor, se opune promovarii unui capitalism sălbatic, se ridică împotriva nedreptăților unei societati imperfecte. De aceea ideile stângii au fost îmbrațișate de mulți intelectuali din intreaga lume, printre care iată câteva personalități, laureate ale premiului Nobel : A. Einstein, Romain Rolland, Anatole France, George Bernard Shaw, Bertrand Russell, Jean-Paul Sartre, Pablo Neruda, Heinrich Böll, Gabriel Garcia Marquez, Nadine Gordimer, Jose Saramago, Günter Grass s.a.

Criteriul cel mai frecvent utilizat pentru a distinge stânga de dreapta îl constituie – dupa Norberto Bobbio – atașamentul la idealul egalității între oameni. Omul de stânga e egalitarist, adică e convins că cea mai mare parte a inegalităților care îl indigneaza sunt sociale și deci eliminabile. Omul de dreapta, în schimb, este – după acest autor – inegalitarist, căci consideră că inegalitățile în societate țin de însăși natura omului și e zadarnic a încerca eliminarea lor. Stânga modernă își adaptează tactica la noile condiții istorice, motiv pentru care mesajul stângii continuă să aibă forță de atracție. Economia de piață, singura alternativă in noile condiții, trebuie să îmbine – în viziunea stângii – principiul libertății de acțiune a relațiilor de schimb pe piață cu restricțiile ce decurg din egalitatea socială. Stânga deci combate consecințele negative ale mecanismelor economice asupra societății umane și, recunoscând caracterul ireversibil al globalizării, se opune aspectelor distructive ale acestui proces și preconizează menținerea lui sub control. Tradițional stânga a fost și a rămas internaționalistă, înțelegând prin asta solidaritatea mondială a celor ce muncesc și opoziția fermă față de naționalism. Totodată însă a fi de stânga astăzi este și o dovadă de patriotism, căci omul de stânga își iubește țara și dorește propășirea ei. Ea consideră însă binevenită aderarea țării la organizații integratoare, cum ar fi Uniunea Europeana, deoarece ele pot constitui un imbold în procesul încă neîncheiat al modernizării societății românești. In aplicarea principiului solidarității sociale, stânga susține de regulă lupta sindicatelor pentru apărarea drepturilor muncitorilor. Stânga modernă a încetat însă să fie exponenta politică a sindicalismului, ba chiar, odată ajuns la putere, un guvern de stânga poate adopta decizii care, conducând la creșterea generală a economiei, riscă sa fie contestate de sindicate. Pentru atenuarea însă a urmărilor dureroase ale șomajului, ea militează pentru îmbunatățirea asistenței medicale a forței de muncă și pentru creșterea nivelului de educație a personalului productiv, astfel încât el să se poată adapta cu ușurință progreselor tehnologice.

Stânga este un apărător al drepturilor femeilor și a celor din patura țărănească. Ea susține emanciparea femeilor și recunoașterea drepturilor lor egale în societate, îndeosebi în România, unde rolul femeilor în parlament, în guvern, în conducerea economiei, în știință, este încă redus. Stânga este în mod natural adevăratul susținator al intereselor țărănimii și este singura forța politică ce sustine sporirea eficienței procesului agricol de producție prin crearea de cooperative țărănești (dupa modelul antebelic inițiat de fruntașul țărănist de stânga Ion Mihalache), iar nu prin reconstituirea marilor latifundii.

Stânga este principial contra războiului, fără însă a fi pacifistă. Intr-o lume cu focare de tensiune periculoase, omul politic de stânga acordă întotdeauna preferință soluțiilor de rezolvare prin tratative a conflictelor, iar nu prin exercitarea forței. Totodată stânga se opune încercărilor de rescriere tendențioasă a istoriei, banalizând fascismul și satanizând forțat comunismul, numai în scopul atingerii unor țeluri politice imediate sau a unor interese oculte.

Din istoria stângii[modificare | modificare sursă]

Noțiunea de stânga a apărut la 1789, odată cu Revoluția franceză când, în adunarea reprezentanților poporului, locul pe care îl ocupau iacobinii, cei mai deciși în răsturnarea monarhiei, anularea privilegiilor nobiliare și instalarea republicii, fiind asezati la stânga amfiteatrului. Principiile revoluției s-au răspândit apoi în întreaga Europa, i-au înflăcărat pe cei ce au pregatit revoluția de la 1848 : în Franța - Saint-Simon; Louis Blanc, Ch.Fourier, P.J.Proudhon, Auguste Blanqui, în Anglia –Robert Owen, în Germania - Ferdinand Lassalle, Karl Marx, Fr. Engels, W. Liebknecht, August Bebel s.a. In Germania sub impulsul acestora din urmă, la 1875 ia ființa SAPD (Sozialdemokratische Arbeiter Partei Deutschlands). In 1848 Marx și Engels publică „Manifestul Comunist“, document cu o uriașe influență asupra luptei muncitorilor din intreaga lume. In 1867 apare primul volum din cartea lui Marx „Capitalul“, care a cercetat legile de desvoltare și structurile capitalismului. „Istoria tuturor societăților de până acum este istoria luptelor de clasă“, este fraza de inceput a Manifestului Comunist. Intre 1864 și 1876 ființeaza „Internaționala I-a“, destinata orientarii teoretice și schimbului de experiența, urmată în 1889-1914 de „Internaționala II-a“, care și-a pus ca scop inființarea de partide socialiste în plan național. Chiar în timpul vieții, dar mai ales dupa moartea lui Marx (1883) și a lui Engels (1895), au apârut noi figuri majore ale mișcării muncitorești : Karl Kautski, Ed. Bernstein, Roza Luxemburg, Paul Lafargue s.a. Odată cu aceștia a avut loc scindarea ideologică a stângii între reformiști și marxiști. Dacă pentru marxiști, și ulterior pentru comuniștii-leniniști, obiectivul fundamental este desființarea exploatării și dominației de clasă, preluând puterea prin revoluție politică, în schimb pentru reformiștii bernsteiniști, ulterior pentru toate partidele social-democrate, socialiste și laburiste, situația clasei muncitoare poate fi ameliorata prin reformarea, îmblânzirea capitalismului și respingerea căii revoluției, care echivalează întotdeauna cu violența. In acest sens se acordă preferința formelor parlamentare și legale de obținere a succesului în revendicari. Aceasta bifurcare principială a gândirii de stânga dăinuie până astăzi, cu toata prăbușirea comunismului de tip sovietic. Cea de a III-a Internațională, creatâ la Moscova în 1919 (de unde și numele de Komintern) și la care au aderat aproape toate partidele comuniste, a avut drept țel apărarea URSS și propaganda comunismului în alte țari. Cea de a IV-a Internaționala, apărută în 1938, are caracter trotzkist.

Deosebiri între stânga modernă și stânga dogmatică[modificare | modificare sursă]

Forma în care se prezinta astăzi societățile din Germania, Franța, Anglia și chiar Statele Unite, este mult deosebită de imaginea capitalismului sălbatic pe care o combăteau socialistii acum 100-150 de ani. Pe vremea lui Marx, dar și apoi, pe vremea lui Kautsky, Roza Luxemburg, Bernstein s.a. sindicatele erau scoase in afara legii ; grevele erau privite ca acte de rebeliune și mulți participanți la ele – arestați ; ziua de lucru nu avea un număr de ore limitat legal; lipseau asigurările de șomaj, de boală și de bătrânețe ; muncitorii și țăranii ce nu erau proprietari (și deci nu plăteau impozit) erau excluși de la dreptul de vot ; asistenta socială și sanitară se reducea la filantropia bisericească ; învațămantul nu era finanțat de stat și deci nu era accesibil copiilor din clasele nevoiașe etc.

Sistemul capitalist actual este diferit de cel din sec. 19 și chiar de la inceputul sec.20. Capitalismul contemporan posedă un amplu sector de servicii publice ; el nu mai ignoră privațiunile unur largi pături sociale, deoarece sufragiul universal obligă la menajarea viitorilor alegători ; principiile drepturilor omului, izvorâte din revoluția franceză, au fost adoptate de ONU și călauzesc deciziile oamenilor politici ; proprietatea privată, deși sacrosancta, nu mai duce la abuzuri, căci este echilibrată de o serie de alte drepturi și indatoriri societale. Transformarea capitalismului a avut loc atât sub presiunea miscărilor muncitorești și a criticii socialiste, cat și ca strategie preventivă a statului burghez ce urmărea desprinderea unei părți a clasei muncitoare de mișcările revoluționare prin îmbunatățirea condițiilor de trai.

Această imagine, ce poate părea idilică, nu justifică însă dispariția stângii, căci societatea a început să fie erodată treptat dinspre interior. Cum anume ? In primul rând, are loc o sporire a prăpastiei între bogați și săraci, nu numai pe plan mondial, ci și în interiorul fiecărei țări. Aceasta e de natură a amplifica tensiunile sociale, obligând uneori statul la adoptarea de măsuri represive, nedemocratice. Unul dintre principiile de bază ale unei societăți moderne, cel al egalității de drepturi între toti cetățenii, este fie contestat, fie este înlocuit cu cel al echității, adică al egalității de șanse. Dar într-o societate a inegalității economice crescânde, a vorbi despre egalitate de șanse, nu numai în posibilitatea de acces la studii, ci și în viață, în accesul la diferite funcții în carieră, dovedește ignoranța sau cinism. In al doilea rând, căutarea eficienței economice, adică a profitului maxim cerut de acționari, constrânge managerii marilor firme la adoptarea de măsuri drastice : concedieri de mii de oameni de pe o zi pe alta; instalarea unui șomaj cronic de masă, imposibil a mai fi resorbit; controlul monopolist al pieței și limitarea concurenței loiale între factorii economici; abandonarea treptată a sistemului de pensii bazat pe solidaritatea între generații și trecerea la sistemul de pensii individualist, în care fiecare își depune din timp banii de pensie la bancă, care însa îi poate specula la bursă, cu toate riscurile ce decurg de aici pentru viitorul pensionar etc.

Aceasta evoluție, ce se constată în mai toate țările, era de așteptat. Odată incheiată competiția in care capitalismul se găsea cu comunismul, odată deci câștigată victoria față de principalul adversar, a dispărut și impulsul lui de a mai face concesii, de adoptare de măsuri sociale. Tactica este acum de a simula pericolul și a amplifica sentimentul de nesiguranță care ar cuprinde lumea. Dezvoltarea acestei stări permanente de vulnerabilitate și primejdie (terorismul islamic, ridicarea economică a Chinei, reinarmarea Rusiei, „rogues states“ – mici state ticăloase etc.) împinge chiar și categoriile cele mai defavorizate ale populației să îndure exploatarea, să accepte măsuri represive pentru a fi bine protejați, ba chiar și declanșarea de războaie in diverse colțuri ale planetei. Toate acestea arată cât de justificată este și va rămane o atitudine critică la adresa unui capitalism neîngradit, cât de important este rolul stângii moderne în confruntarea de idei contemporană.

Marele istoric britanic Eric Hobsbawm scria acum câțiva ani: „Noi cei de stânga, trebuie să ținem mereu seama că nu suntem niște ultimi veniți, ci cea mai veche mișcare existenta în Europa pentru îmbunatățirea vieții omului simplu, a maselor. De aici provin mândria și forța noastră“.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Norberto Bobbio – Dreapta și stânga – Ed. Humanitas – 1999
  • Radu Florian – Controversele secolului XX – Ed. Diogene – 1995
  • Alex. Florian – Fundamentele doctrinelor politice – 2006
  • K. Marx & Fr. Engels – Manifestul Partidului Comunist – Ed. Nemira – 1998
  • Ana Bazac – Reformismul socialist. Repere – Ed. Consens – 1996
  • Patrik von zur Mühlen – Sozialdemokratie in Europa – Olzog Verlag – München
  • Dieter Nohlen – Kleines Lexikon der Politik – C.H.Beck Verlag – 2001
  • Eric Hobsbawm – Das Gesicht des 21. Jahrhunderts – Carl Hanser Verlag – 1999
  • Vasile Niculae – O istorie a social-democrației române (vol.1-1993; vol.2-1997) – Ed. Institutului de Teorie Sociala
  • Marius Lazăr-Iosip – Evoluții posttotalitare ale stângii politice în Europa Centrală si de Est – 1990-2004 (Teza de doctorat 2007)
  • Radu Negru - Articole in săptâmanalul "Timpul-7 zile" (1993-2004)
  • Robert B. Reich - How Capitalism Is Killing Democracy - "Foreign Policy" - 2007

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]