Guvernul polonez în exil
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Statul Secret Polonez
 Istoria Poloniei |
|---|
| Autorităţile |
| Guvernul |
| Administraţia |
| Parlamentul |
| Tribunalele |
| Organizaţiile politice |
| 1Partidul Socialist Polonez (stânga) |
| 2Stronnictwo Ludowe (agrarienii) |
| 3Stronnictwo Narodowe (dreapta moderată) |
| Stronnictwo Pracy (creştin-democraţii) |
| 4Partidul Muncitoresc Polonez (comuniştii) |
| 5Bund şi Hatzoar (stânga evreiască) |
| 6Betar (sioniştii) |
| Obóz Narodowo-Radykalny (dreapta tradiţională) |
| Falanga (extrema dreaptă) |
| Stronnictwo Demokratyczne (centriştii) |
| Organizaţiile militare |
| Związek Walki Zbrojnej |
| Armia Krajowa |
| Szare Szeregi |
| 1MR PPR-WRN şi GL WRN |
| 2Państwowy Korpus Bezpieczeństwa şi Bataliony Chłopskie |
| 3Narodowa Organizacja Wojskowa şi Narodowe Sily Zbrojne |
| 4Gwardia Ludowa şi Armia Ludowa |
| 5Żydowska Organizacja Bojowa |
| 6Żydowski Związek Wojskowy |
| Altele |
| Presa |
| Învăţământul |
| Vedeţi şi: |
| Istoria Poloniei (1939–1945) |
Guvernul în exil al Republicii Polonia a fost guvernul Poloniei după ce ţara a fost ocupată de Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică în timpul campaniei din septembrie-octombrie 1939. Guvernul polonez în exil avea controlul asupra forţelor poloneze care luptau în ţară şi în străinătate pe timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi nu a mai fost recunoscut de cele mai multe guverne după încheierea conflagraţiei mondiale şi nu s-a bucurat de o putere reală, acest guvern şi-a continuat existenţa până la dispariţia puterii comuniste din Polonia în 1990, când şi-a transmis în mod oficial responsabilităţile noului guvern liber ales de la Varşovia.
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Înfiinţare
Pe 17 septembrie 1939, preşedintele Republicii Poloneze, Ignacy Mościcki, care-şi mutase reşedinţa în micul oraş Kosów din apropierea graniţei sudice a ţării, a semnat un act de numire al lui Władysław Raczkiewicz, preşedintele Senatului, ca succesor al său. Acest act era în conformitate cu prevederile art. 24 din Constituţia adoptată în aprilie 1935, care prevedea:
"În caz de război, mandatul preşedintelui va fi extins până la trei luni după instaurarea păcii; în asemenea circumstanţe, preşedintele republicii va numi, printr-un act special publicat în Monitorul Oficial, un succesor, pentru cazul în care funcţia prezidenţială devine vacantă mai înainte de instaurarea păcii. Dacă succesorul preşedintelui va prelua cea mai înaltă funcţie în stat, mandatul său va expira după trei luni după instaurarea păcii."
Raczkiewicz, care se afla deja la Paris, a depus imediat jurământul prevăzut de constituţie la Ambasada Poloniei din Franţa şi a devenit preşedintele ţării. Prima sa decizie a fost numirea generalului Władysław Sikorski în funcţiile de prim-ministru şi de comandant suprem al forţelor armate poloneze.
Cea mai mare parte a marinei poloneze reuşise să ajungă în Marea Britanie mai înainte de 1 septembrie 1939 şi mai multe zeci de mii de soldaţi şi aviatori scăpaseră de prizonierat fugind prin Ungaria şi România, sau traversând Marea Baltică. Ei au ajuns în Franţa sau în Siria aflată sub mandatul francez. Polonezii au luat parte la operaţiunile aliate din Norvegia, (bătălia de la Narvik), Franţa (bătălia Franţei), Regatul Unit (Bătălia Angliei), Atlantic (bătălia Atlanticului), Africa de Nord (Tobruk), Italia (Monte Cassino şi Ancona), Arnhem, Wilhelmshaven şi multe altele. Chiar şi după ocuparea Poloniei, mai înainte ca Uniunea Sovietică să intre în război, armata de sub comanda lui Władysław Sikorski era a treia ca importanţă din rândul aliaţilor, după cele franceză şi britanică. Alte unităţi poloneze, formate în Uniunea Sovietică după declanşarea operaţiunii Barbarossa din iunie 1941, au luptat alături de sovietici împotriva germanilor.
[modifică] Perioada războiului
Guvernul polonez în exil, mai întâi cu sediul la Paris, iar mai apoi la Londra, a fost recunoscut de guvernele aliate. Din punct de vedere politic, a fost format din politicienii unei coaliţii a ţărăniştilor, socialiştilor şi naţional-democraţilor.
Atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941, guvernul polonez în exil a stabilit relaţii diplomatice cu URSS, în ciuda rolului sovietic în dezmembrarea Poloniei. Sute de mii de soldaţi polonezi, care fuseseră luaţi prizonieri de sovietici în răsăritul ţării în 1939, şi mulţi civili şi deportaţi au fost eliberaţi şi au primit permisiunea să formeze unităţi militare ("Armata lui Anders") şi au fost trimişi în Iran şi de aici în tot Orientul Mijlociu, unde au luptat alături de britanici, care aveau nevoie disperată de ajutoare, datorită presiunii exercitate de Afrika Korps comandate de Erwin Rommel. Aceşti polonezi au format Corpul al II-lea Polonez sub comanda generalului Władysław Anders.
În aprilie 1943, germanii au anunţat că au descoperit în pădurea Katyn, lângă Smolensk (Rusia), o serie de gropi comune a 4.300 de ofiţeri, foşti prizonieri de război, asasinaţi de sovietici. Germanii au invitat Crucea Roşie Internaţională să viziteze locaţia. S-a confirmat că în gropile comune erau cadavrele ofiţerilor polonezi şi că aceştia fuseseră ucişi cu arme de fabricaţie sovietică. Guvernul sovietic a negat orice amestec şi a afirmat că este vorba de dovezi fabricate de germani, care ar fi încercat astfel să distrugă unitatea Aliaţilor. Guvernele Aliate au acceptat formal, din considerente diplomatice, această explicaţie sovietică. În schimb, guvernul polonez a refuzat să accepte explicaţia dată de sovietici.
Stalin a hotărât să răcească relaţiile cu guvernul polonez în exil. De vreme ce era foarte clar că Uniunea Sovietică, nu Aliaţii occidentali, avea să elibereze Polonia, acest fapt urma să aibă consecinţe hotărâtoare asupra destinului ţării. Printr-o cincidenţă nefericită, Sikorski, considerat de mulţi cel mai capabil lider polonez din exil, a murit într-un accident aviatic în Gibraltar, în iunie 1943. În locul lui, în fruntea guvernului din exil, a fost numit Stanisław Mikołajczyk.
În 1943 şi 1944, liderii aliaţilor, în mod special Winston Churchill, au încercat să ajute la redeschiderea discuţiilor între Stalin şi guvernul polonez în exil. Aceste eforturi au fost zădărnicite de câteva probleme nerezolvate. Una dintre cele mai importante era masacrul de la Katyn. O altă problemă era redesenarea graniţelor postbelice ale Poloniei. Stalin a insistat ca teritoriile anexate de URSS după 1939, care aveau o importantă populaţie ucrainiană şi belarusă, să rămână în mâinile sovieticilor, iar polonezii să fie compensanţi cu teritorii cedate de Germania. Mikołajczyk, a refuzat până la urmă să ajungă la un compromis al cărei miză ar fi fost suveranitatea Poloniei asupra teritoriilor răsăritene interbelice răpite de Uniunea Sovietică. O a treia problemă, asupra căreia insista primul ministru polonez, era cererea lui Mikołajczyk ca Stalin să se angajeze să nu impună un guvern comunist în Polonia postbelică.
[modifică] Perioada postbelică
În noiembrie 1944, în ciuda neîncrederii în sovietici, Mikołajczyk a demisionat din guvernul din exil pentru a se reîntoarce în Polonia, unde urma să ocupe o funcţie în noul guvern înfiinţat sub auspiciile autorităţilor militare de ocupaţie sovietice. Numeroşi polonezi din exil s-au opus acestei acţiuni, considerând că un asemenea guvern, precum cel care se forma în patrie, era unul de faţadă, care să permită venirea comuniştilor la putere. Această apreciere s-a dovedit corectă în timp. Mikołajczyk, după ce a pierdut alegerile, care mai târziu s-a dovedit că au fost fraudate, a părăsit din nou patria în 1947.
Între timp, guvernul polonez în exil a continuat să existe, dar Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi-au retras sprijinul politic pe 6 iulie 1945. Forţele armate poloneze din exil au fost demobilizate, iar cei mai mulţi membri acestora, nedornici să se reîntoarcă într-o ţară comunistă nesigură, s-au aşezat în diferite ţări din occident. Polonezii din Londra au trebuit să evacueze ambasada poloneză din Portland Place, dar au putut păstra reşedinţa privată a preşedintelui din 43 Eaton Place. Guvernul din exil a devenit un simbol al rezistenţei continui la ocupaţia străină a Poloniei şi deasemenea, depozitarul unor extrem de importante arhive ale Poloniei interbelice. Republica Irlanda, Spania şi Oraşul Vatican au fost ultimele ţări care şi-au retras recunoaşterea oficială a guvernului în exil.
În 1954, diferenţele politice au dus la rupturi în cadrul guvernului în exil. Unul dintre grupuri, pretinzând că reprezintă 80% dintre cei aproximativ 500.000 de polonezi anticomunişti din exil, se opuneau ocupării în continuare a funcţiei de preşedinte de către August Zaleski, după expirarea mandatului de 7 ani. A fost format un Consilui al Unităţii Naţionale pe 31 iulie 1954 şi s-a stabilit formarea unui Troici pentru exercitarea funcţiei de şef al statului. Cei trei oameni politici ai sus-numitului consiliu au fost Tomasz Arciszewski, generalul Władysław Anders şi Edward Raczyński. Numai după moartea lui Zaleski, cele două facţiuni s-au împăcat.
Unii dintre sprijinitorii guvernului în exil s-au reîtors în ţară, aşa cum a făcut primul ministru Hugon Hanke în 1955 şi Stanisław Mackiewicz în 1956. Guvernul polonez comunist a militat activ pentru reîntoarcerea în ţară a exilaţilor, promiţând repatriaţilor slujbe decente şi demne şi amnistierea oricăror încălcări ale legilor comuniste.
În ciuda unor asemenea evoluţii, guvernul în exil a continuat să existe. Când dominaţia comunistă s-a încheiat în Polonia în 1989, mai existau încă un preşedinte şi un cabinet de opt miniştri care aveau şedinţe odată la două săptămâni în Londra, bucurându-se de încrederea a mai mult de 150.000 de veterani polonezi şi a urmaşilor lor care trăiau în Anglia, din care 35.000 numai în Londra.
În decembrie 1990, când Lech Wałęsa a devenit primul preşedinte postcomunist al Poloniei, el a primit simbolurile Republicii Poloneze – stindardul roşu prezidenţial, sigiliile statului şi al preşedintelui, eşarfa prezidenţială şi textul original al Constituţiei din 1935 – de la preşedintele guvernului în exil, Ryszard Kaczorowski, restabilind astfel continuitatea republicii şi recunoscând implicit legitimitatea guvernului în exil. În 1992, medaliile militare şi alte decoraţii conferite de guvernul în exil au fost recunoscute oficial de Polonia.
[modifică] Guvernul şi politicienii
[modifică] Preşedinţii
- Władysław Raczkiewicz: 30 septembrie 1939 — 6 iunie 1947
- august Zaleski: 9 iunie 1947 — 7 aprilie 1972
- Stanisław Ostrowski: 9 aprilie 1972 — 24 martie 1979
- Edward Raczyński: 8 aprilie 1979 — 8 aprilie 1986
- Kazimierz Sabbat: 8 aprilie 1986 — 19 iulie 1989
- Ryszard Kaczorowski: 19 iulie 1989 — 22 decembrie 1990
[modifică] Prim-miniştrii
- Władysław Sikorski: 30 septembrie 1939 — 4 iulie 1943
- Stanisław Mikołajczyk: 5 iulie 1943 — 29 noiembrie 1944
- Tomasz Arciszewski: 29 noiembrie 1944 — 2 iulie 1947
- Tadeusz Bór-Komorowski: 2 iulie 1947 — 7 aprilie 1949
- Tadeusz Tomaszewski: 7 aprilie 1949 — 25 septembrie 1950
- Roman Odzierzyński: 25 septembrie 1950 — 18 ianuarie 1954
- Jerzy Hryniewski: 18 ianuarie 1954 — 8 iunie 1954
- Stanisław Mackiewicz: 8 iunie 1954 — 8 august 1955
- Hugon Hanke: 8 august 1955 — 11 septembrie 1955
- Antoni Pajak: 11 septembrie 1955 — 25 iunie 1965
- Aleksander Zawisza: 25 iunie 1965 — 16 iulie 1970
- Zygmunt Muchniewski: 16 iulie 1970 — august 1972
- Alfred Urbanski: august 1972 — 1976
- Kazimierz Sabbat: 1976 — 7 aprilie 1986
- Edward Szczepanik: 7 aprilie 1986 — 22 decembrie 1990
[modifică] Forţele armate
[modifică] Vedeţi şi:
[modifică] Resurse internet
- Declaraţia guvernului polonez în exil după moartea generalului Sikorski (1943)
- Muzeul Sikorski din Londra
- Publicaţii ale guvernului polonez în exil 1939-1990
- Timbru al guvernului polonez în exil
- Forţele armate poloneze din occident în al doilea război mondial
- Pagina oficială a cancelariei primului ministru al celei de-a doua Republici Poloneze (în exil)
