Procesele de la Nürnberg

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că în cadrul lor au fost inculpaţi importanţi membri ai conducerii politice, militare şi economice a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc, între 1945 şi 1949 în oraşul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiţie din Nürnberg. Primul şi cel mai cunoscut dintre aceste procese a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în faţa Tribunalului Militar Internaţional (TMI), în care au fost judecaţi 24 dintre cei mai importanţi lideri ai Germaniei naziste, capturaţi şi în contumacie. Dezbaterile proceslui s-au ţinut între 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946. Al doilea set de procese ai unor criminali de război mai puţin importanţi a avut loc conform Legii nr. 10 a Consiliului de Control la Tribunalele militare de la Nürnberg (TMN), printre care Procesul medicilor şi Procesul judecătorilor. Acest articol tratează în principal TMI; vezi articolul separat despre NMT pentru detalii privind acele procese.

Cuprins 1 Originea 2 Înfiinţarea Tribunalului de la Nürnberg 2.1 Locul desfăşurării proceselor 2.2 Participanţi 3 Procesul principal 4 Influenţa asupra dezvoltării legislaţiei penale internaţionale 5 Valabilitatea instanţei 6 Note

[modifică] Originea

Documente publicate la Londra în 2 ianuarie 2006 de Ministerul de Război britanic arată că încă din decembrie 1942, guvernul britanic discutase politica de pedepsire a conducătorilor nazişti în eventualitatea capturării acestora. Prim-ministrul britanic Winston Churchill se exprimase atunci în favoarea execuţiilor sumare pentru evitarea obstacolelor juridice, dar a fost determinat de conducerea Statelor Unite să renunţe la idee. La finele lui 1943, la summitul tripartit din Teheran, conducătorul sovietic, Stalin a propus executarea a 50.000-100.000 de ofiţeri superiori germani. Crezând că Stalin glumeşte, preşedintele american Roosevelt a glumit şi el, spunând că poate 49.000 ar fi suficienţi. Churchill a denunţat ideea „execuţiei cu sânge rece a soldaţilor care au luptat pentru ţara lor”. A adăugat însă că criminalii de război trebuie să plătească pentru crimele lor şi că, în conformitate cu Documentul de la Moscova, pe care-l scrisese el însuşi, aceştia ar trebui să fie judecaţi în locul unde s-au comis crimele. Churchill s-a opus ferm execuţiilor „în scopuri politice”. ^{[1] [2]}

Ministrul american al finanţelor, Henry Morgenthau Jr., a propus un plan pentru denazificarea totală a Germaniei, plan cunoscut ca „planul Morgenthau”. Acest plan prevedea dezindustrializarea forţată a Germaniei, însoţită de impunerea muncii forţate, precum şi a altor măsuri draconice, similare cu cele plănuite de nazişti pentru Europa de Est. Atât Churchill cât şi Roosevelt au susţinut planul Morgenthau şi au încercat obţinerea autorizării lui la Conferinţa din Quebec din septembrie 1944. Uniunea Sovietică a anunţat însă că preferă un proces juridic. Detalii ale planului, date publicităţii, au stârnit proteste de amploare. Văzând dezaprobarea publică, Roosevelt a renunţat la plan, dar nu a adoptat o poziţie alternativă. Eşecul planului Morgenthau a făcut necesar un plan alternativ pentru a soluţiona problema conducătorilor nazişti. Planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa” a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson şi de subalternii săi din minister. Roosevelt a murit în aprilie 1945. Noul preşedinte, Harry S. Truman, a aprobat opţiunea judiciară.

După negocieri între SUA, Regatul Unit, URSS şi Franţa, au fost stabilite detaliile proceselor penale, care urmau să înceapă la 20 noiembrie 1945, în oraşul Nürnberg.

[modifică] Înfiinţarea Tribunalului de la Nürnberg

La întâlnirile de la Teheran (1943), Ialta (1945) şi Potsdam (1945), cele trei mari puteri din timpul războiului, Statele Unite, Uniunea Sovietică şi Regatul Unit, au convenit asupra pedepselor care urmau să fie aplicate celor vinovaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii în timpul celui de al doilea război mondial. Franţa a primit şi ea un loc în tribunale.

Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la Nürnberg. Acest document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de război din ţările europene ale Axei”. Aproximativ 200 de inculpaţi germani au fost judecaţi la Nürnberg pentru crime de război şi 1.600 de alte persoane au fost judecate prin modalităţile tradiţionale ale justiţiei militare. Jurisdicţia tribunalelor a fost definită de Instrumentul de Capitulare a Germaniei. Conform acestui document, autoritatea politică pentru Germania fusese transferată Consiliului Aliat de Control, care, având putere suverană asupra Germaniei, putea decide pedepsirea pentru încălcărea legislaţiei internaţionale şi a legilor războiului. Întrucât competenţa i-a fost limitată la încălcarea legilor de război, tribunalul de la Nürenberg nu a avut jurisdicţie asupra crimelor comise înainte de 1 septembrie 1939, data declanşării războiului mondial.

Limitarea judecării şi pedepsirii de către tribunalul internaţional la personalul ţărilor Axei a dus la acuzaţii că ar fi fost vorba de aşa-zisa „justiţie a învingătorului” şi că crimele de război comise de Aliaţi nu au putut fi judecate la rândul lor. Este, însă, obişnuit ca forţele armate ale unei ţări civilizate^[3] să furnizeze soldaţilor ghiduri detaliate privind ceea ce este permis sau nu potrivit codului militar respectiv. Acestea conţin şi obligaţiile în baza tratatelor internaţionale şi cutumele războiului. De exemplu, la procesul lui Otto Skorzeny, apărarea acestuia s-a bazat pe manualul publicat de ministerul american al apărării, din 1 octombrie 1940, şi din manualul soldatului american.^[4] Dacă un membru al forţelor armate încalcă propriul cod militar, atunci acesta poate compărea ca inculpat în faţa unei curţi marţiale. Când şi-au încălcat codul militar, membrii forţelor armate aliate au putut fi şi au şi fost judecaţi, ca, de exemplu, la procesul Masacrului de la Biscari. Capitularea necondiţionată a puterilor Axei a fost neobişnuită şi a dus nemijlocit la constituirea tribunalelor internaţionale. De regulă, războaiele internaţionale se termină condiţionat şi tratamentul suspecţilor de crime de război este stipulat în tratatul de pace. În majoritatea cazurilor, cei care nu sunt prizonieri de război sunt judecaţi conform propriului sistem judiciar dacă sunt suspecţi de crime de război – cum s-a întâmplat în Războiul de continuare care a dus la Procesele de război din Finlanda. Limitând atribuţiile tribunalului internaţional la judecarea suspecţilor de crime de război din ţările Axei, Aliaţii acţionau în cadrul normelor internaţionale în vigoare.

[modifică] Locul desfăşurării proceselor

Uniunea Sovietică a dorit ca procesele să se desfăşoare la Berlin. În cele din urmă s-a optat pentru Nürnberg, din câteva motive:

• Era localizat în zona americană (în acel moment, Germania era împărţită în patru zone de ocupaţie).
• Palatul de justiţie era spaţios şi neavariat (unul dintre puţinele edificii rămase intacte după bombardamentele aliate intense asupra Germaniei). Complexul avea şi o închisoare mare.
• Întrucât fusese oraşul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag”), alegerea oraşului Nürnberg avea şi o valoare simbolică, prin transformarea lui în locul judecării conducerii Partidului Nazist.

S-a mai convenit ca Franţa să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar internaţional şi ca primul proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg. Din cauza Războiului Rece, nu au mai avut loc alte procese în faţa Tribunalului militar internaţional.

[modifică] Participanţi

Fiecare dintre cele patru ţări a dat câte un judecător principal şi un locţiitor, precum şi procurori. Judecătorii au fost:

• Colonelul Sir Geoffrey Lawrence, judecător principal britanic şi preşedinte
• Sir William Norman Birkett, judecător britanic locţiitor
• Francis Biddle, judecător principal american
• John Parker, judecător american locţiitor
• Henri Donnedieu de Vabres, judecător principal francez
• Robert Falco, judecător francez locţiitor
• general-maior Iona Nikicenko, judecător principal sovietic
• locotenent-colonel Aleksandr Volcikov, judecător sovietic locţiitor

Principalii procurori au fost Robert H. Jackson pentru Statele Unite, Sir Hartley Shawcross pentru Regatul Unit, general-locotenentul Roman A. Rudenko pentru Uniunea Sovietică, François de Menthon şi Auguste Champetier de Ribes pentru Franţa. Jackson era asistat de avocatul Telford Taylor, iar Shawcross era asistat de maiorul David Maxwell-Fyfe şi de John Wheeler-Bennett. Shawcross a recrutat şi un tânăr avocat pledant, Anthony Marreco, fiul unui prieten, pentru a ajuta echipa britanică sa facă faţă la volumul mare de muncă ce a urmat. Robert Falco era un judecător cu experienţă, cu multe procese la activ în Franţa.

[modifică] Procesul principal

Tribunalul militar internaţional a fost inaugurat la 18 octombrie 1945, în clădirea Curţii Supreme, la Berlin. Prima sesiune a fost prezidată de judecătorul sovietic, Nikicenko. Procurorii au iniţiat inculparea a 24 de criminali de război şi şase organizaţii criminale: conducerea Partidului Nazist, a Schutzstaffel (SS) şi Sicherheitsdienst (SD), a Gestapo-ului, a Sturmabteilung (SA) şi a Înaltului Comandament al Armatei Germane (OKW).

Capetele de acuzare au fost:

1. Participarea la un plan comun sau a unei conspiraţii pentru comiterea de crime împotriva păcii
2. Plănuirea, iniţierea şi susţinerea de războaie de agresiune şi alte crime împotriva păcii
3. Crime de război
4. Crime împotriva umanităţii

Cei 24 de inculpaţi au fost:

"A" acuzat      "V" acuzat şi găsit vinovat      "º" Neacuzat

Nume	Cap de acuzare				Sentinţă	Note
	1	2	3	4
Martin Bormann	A	º	V	V	Moarte	Successor al lui Hess ca secretar al Partidului Nazist. Condamnat la moarte în absenţă, rămăşiţele sale au fost găsite în 1972.[1]
Karl Dönitz	A	V	V	º	10 ani	Din 1943 al marinei de război a Germaniei; succesorul lui Raeder. Iniţiator al operaţiunilor U-Boot, submarinele militare. A devenit preşedintele Germaniei după sinuciderea lui Hitler [2]. Ca dovadă prezentată la procesul lui Karl Dönitz privind ordinele date flotelor de submarine prin care era încălcat Tratatul naval de la Londra, amiralul Chester Nimitz a afirmat că războiul submarin nerestricţionat a fost executat şi în Oceanul Pacific de Statele Unite din prima zi a intrării acestei ţări în război. Dönitz a fost găsit vinovat de încălcarea celui de-al doilea Tratat naval de la Londra, din 1936, dar sentinţa nu a fost pronunţată în baza încălcării normelor internaţionale privind războiul submarin.[5]
Hans Frank	A	º	V	V	Moarte	Juristul-şef al Germaniei naziste între 1933-1945 şi guvernator general al „guvernământului” din Polonia ocupată de Germania, între 1939-1945. Şi-a cerut iertare [3]
Wilhelm Frick	A	V	V	V	Moarte	Ministrul de Interne al lui Hitler între 1933-1943 şi protector al Boemiei-Moraviei, 1943-1945. A scris legile rasiale de la Nürnberg.[4]
Hans Fritzsche	A	A	A	º	Achitat	Comentator radio popular, şef al diviziei de ştiri din ministerul nazist al propagandei. Judecat în locul lui Joseph Goebbels[5]
Walther Funk	A	V	V	V	Închisoare pe viaţă	Ministrul economiei în Germania nazistă. Succesorul lui Hjalmar Schacht ca preşedinte al Reichsbank. Eliberat pe motiv de boală la 16 Mai 1957[6]
Hermann Göring	V	V	V	V	Moarte	Reichsmarschall, Comandantul aviaţiei militare, Luftwaffe 1935-1945; şeful planului pe 4 ani între 1936-1945 şi al câtorva departamente din SS. S-a sinucis în noaptea de dinaintea execuţiei. [7]
Rudolf Hess	V	V	A	A	Închisoare pe viaţă	Adjunctul lui Hitler în ierarhia Partidului Nazist; a zburat în Scoţia în 1941 în încercarea de a face pace separată cu Marea Britanie. Închis după proces la Închisoarea Spandau; s-a sinucis în 1987. [8]
Alfred Jodl	V	V	V	V	Moarte	Wehrmacht general-colonel, subordonatul lui Keitel şi şef al diviziei Operaţiuni a OKW (Înaltul comandament al armatei) între 1938-1945. [9]
Ernst Kaltenbrunner	A	º	V	V	Moarte	Liderul SS cu cel mai înalt grad care a supravieţuit. Şef al RSHA 1943-45, organizaţia-umbrelă a poliţiilor şi serviciilor de informaţie din Germania nazistă. I-au fost subordonate organizaţiile Einsatzgruppen şi câteva lagăre de concentrare. [10]
Wilhelm Keitel	V	V	V	V	Moarte	Şef al Oberkommando der Wehrmacht (OKW), 1938-1945.[11]
Gustav Krupp von Bohlen und Halbach	A	A	A	A	----	Mare industriaş nazist. Directorul general al concernului Krupp AG (din industria oţelului), 1912-45. A fost considerat inapt de participare la proces din motive medicale. Procurorii au încercat inculparea fiului său, Alfried (care a condus Krupp în numele tatălui său în timpul războiului), dar judecătorii au respins cererea, deoarece era prea aproape de data procesului. Alfried a fost judecat într-alt proces la Nürnberg pentru folosirea muncii sclavilor. Astfel, Alfried a evitat o posibilă condamnare la moarte.
Robert Ley	A	A	A	A	----	Şef al DAF, Frontul German al Muncii. S-a sinucis la 25 octombrie 1945, înainte de începerea procesului
Baronul Konstantin von Neurath	V	V	V	V	15 ani	Ministru de externe între 1932-1938, predecesor al lui Ribbentrop. Ulterior, protector al Boemiei şi Moraviei între 1939-43. A demisionat în 1943 în urma unor dispute cu Hitler. Eliberat pe motiv de boală la 6 noiembrie 1954[12]
Franz von Papen	A	A	º	º	Achitat	Cancelar al Germaniei în 1932 şi vicecancelar sub Hitler, în 1933-1934. Ambasador în Austria între 1934-38 şi ambasador în Turcia între 1939-1944. Deşi a fost achitat la Nürnberg, von Papen a fost reclasificat ca criminal de război în 1947 de un tribunal german de denazificare şi condamnat la opt ani muncă forţată. A fost achitat în urma unui recurs, după ispăşirea a doi ani din pedeapsă. [13]
Erich Raeder	V	V	V	º	Închisoare pe viaţă	Comandant al marinei militare între 1928 şi 1943, când s-a pensionat, lăsându-i locul lui Dönitz. Eliberat pe motiv de boală la 26 septembrie 1955[14]
Joachim von Ribbentrop	V	V	V	V	Moarte	Ambasador plenipotenţiar, 1935-1936. Ambasador în Regatul Unit între 1936-1938. Ministru de externe al Germaniei între 1938-1945[15]
Alfred Rosenberg	V	V	V	V	Moarte	Ideolog şef al Partidului Nazist şi teoretician al tezelor rasiste. Ulterior, ministrul Teritoriilor de Est Ocupate, 1941-1945. [16]
Fritz Sauckel	A	A	V	V	Moarte	Gauleiter al Turingiei între 1927-1945. Plenipotenţiar al programului nazist de muncă forţată între 1942-1945.[17]
Dr. Hjalmar Schacht	A	A	º	º	Achitat	Important bancher şi economist. Înainte de război, preşedinte al băncii naţionale, Reichsbank, între 1923-1930 şi 1933-1938, şi ministrul economiei, între 1934-1937. A recunoscut că a încălcat Tratatul de la Versailles. [18]
Baldur von Schirach	A	º	º	V	20 de ani	Şef al organizaţiei naziste de tineret, Hitlerjugend, între 1933 şi 1940, Gauleiter al Vienei între 1940-1943. Condamnat la 20 de ani de închisoare, pe care i-a executat în întregime. [19]
Arthur Seyss-Inquart	A	V	V	V	Moarte	Arhitect al Anschlussului şi pentru scurt timp, în 1938, cancelar al Austriei. Adjunct al lui Frank în Polonia, 1939-1940. Ulterior, comisar al Reich-ului pentru Olanda ocupată, între 1940-1945. Şi-a cerut iertare.[20]
Albert Speer	A	A	V	V	20 de ani	Arhitectul favorit al lui Hitler şi prietenul personal al lui; ministru al înarmării, din 1942. În această funcţie, avea responsabilitatea supremă pentru folosirea sclavilor aduşi din teritoriile ocupate în producţia de armament. [21]
Julius Streicher	A	º	º	V	Moarte	Gauleiter al Franconiei, 1922-1945. A instigat la ură şi omoruri împotriva evreilor prin săptămânalul său de propagandă nazistă, Der Stürmer. [22]

---

"A" acuzat      "V" acuzat şi găsit vinovat      "º" Neacuzat

De-a lungul proceselor, mai ales între ianuarie şi iulie 1946, inculpaţii şi unii dintre martori au fost examinaţi de psihiatrul american Leon Goldensohn. Notele sale privind atitudinea şi personalitatea inculpaţilor s-au păstrat. Sentinţele capitale au fost executate la 16 octombrie 1946 prin spânzurare, prin metoda de cădere standard şi nu prin cădere lungă. [23] [24] Judecătorii francezi au propus folosirea unui pluton de execuţie pentru condamnaţii militari, potrivit cutumei sentinţelor pronunţate de curţile marţiale, dar Biddle şi judecătorii sovietici s-au opus. Aceştia au susţinut că ofiţerii îşi violaseră etica militară şi nu erau demni de moartea, considerată demnă, în faţa plutonului de execuţie. Prizonierii condamnaţi la închisoare au fost transferaţi în 1947 la Închisoarea Spandau.

Definiţia a ceea ce constituie crimă de război este stipulată în Principiile Nürnberg, document creat ca rezultat al procesului. Experimentele medicale efectuate de medicii germani au dus la redactarea Codului Nürnberg pentru a controla viitoarele procese privind experimentele medicale efectuate pe oameni, inclusiv Procesul medicilor.

Dintre organizaţii, următoarele nu au fost găsite vinovate:

• Reichsregierung (guvernul central),
• Oberkommando (comandamentul militar suprem) und Generalstab der Wehrmacht (statul major al armatei).

[modifică] Influenţa asupra dezvoltării legislaţiei penale internaţionale

Procesele de la Nürnberg au avut o mare influenţă asupra dezvoltării legislaţiei penale internaţionale. Comisia Juridică Internaţională, acţionând la cererea Adunării Generale a Naţiunilor Unite, a publicat în 1950 raportul Principii ale legii internaţionale recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürnberg şi în judecata tribunalului ^[6]. Influenţa tribunalului reiese şi din propunerile de înfiinţare a unei instanţe penale internaţionale şi în elaborarea codurilor penale internaţionale, pregătite ulterior de Comisia Juridică Internaţională.

O parte din argumentele apărării au fost că unele tratate nu erau semnate de puterile Axei şi de aceea ele nu erau obligate să le respecte. Această problemă a fost tratată în judecarea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii^[7] care conţine o extindere a cutumelor: " Convenţia de la Haga din 1907 stipula explicit că intenţionează 'să revizuiască legile generale şi cutumele războiului,' cărora astfel le recunoştea existenţa, dar până în 1939 aceste reguli trecute în Convenţie erau recunoscute de toate naţiunile civilizate, şi erau privite ca fiind o declaraţie a legilor şi cutumelor războiului referite în Articolul 6 (b) al Chartei de la Londra." Implicaţiile în ce priveşte legislaţia internaţională este că, dacă suficient de multe ţări semnează un tratat, şi acel tratat este în vigoare suficient de mult timp, atunci el poate fi interpretat ca obligatoriu pentru toate statele, nu doar cele semnatare ale tratatului iniţial. Acesta este un aspect foarte controversat al legislaţiei internaţionale, încă viu dezbătut în publicaţiile juridice internaţionale.

Procesele de la Nürnberg au iniţiat o mişcare pentru stabilirea imediată a unei instanţe penale internaţionale, conducând în cele din urmă după peste cincizeci de ani la adoptarea Statutului Tribunalului Penal Internaţional.

• Concluziile proceselor de la Nürnberg au servit la elaborarea următoarelor acte:
  • Convenţia privind genocidul, 1948.
  • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948.
  • Convenţia privind Abolirea Prescrierii Crimelor de Război şi Crimelor Împotriva Umanităţii, 1968.
  • Convenţia de la Geneva asupra Legilor şi Cutumelor de Război, 1949 cu protocoalele sale adiţionale din 1977.

[modifică] Valabilitatea instanţei

Validitatea tribunalului a fost contestată în multiple rânduri, pe diverse considerente:

• Inculpaţii nu au avut drept la recurs şi nu au putut afecta selecţia judecătorilor. S-a argumentat că, întrucât judecătorii au fost numiţi de învingători, tribunalul nu a fost imparţial şi nu poate fi privit ca tribunal în adevăratul sens al cuvântului. A. L. Goodhart, profesor la Oxford, se opunea acestui punct de vedere, scriind:

„Oricât de atractiv ar părea în teorie, acest argument ignoră faptul că se opune practicii aplicării legilor în orice ţară. Dacă ar fi fost aşa, atunci niciun spion nu ar fi putut fi judecat, deoarece cazul său este mereu analizat de judecătorii care reprezintă ţara inamică. Totuşi, nimeni nu a argumentat vreodată că în asemenea cazuri este necesar ca judecătorii să fie neutri. Prizonierul are dreptul să ceară ca judecătorii săi să fie corecţi, dar nu ca ei să fie neutri. Acelaşi principiu este aplicabil şi în legea penală obişnuită, întrucât 'un hoţ nu se poate plânge că este judecat de un juriu format din oameni cinstiţi”. ^[8]

• Judecătorul sovietic principal, Nikicenko, luase parte la procesele politice înscenate de Stalin în 1936-1938.^[9].

• Una dintre acuzaţii, formulată împotriva lui Keitel, Jodl şi Ribbentrop, includea conspiraţia în vederea comiterii în 1939 a agresiunii împotriva Poloniei. Protocoalele secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, din 23 August 1939, propuneau împărţirea Poloniei între germani şi sovietici (ceea ce s-a şi întâmplat în Septembrie 1939); totuşi, liderii sovietici nu au fost judecaţi pentru aceeaşi conspiraţie^[10]. În schimb, tribunalul a declarat că protocoalele secrete ale Pactului de Neagresiune erau un fals.

• În 1915, Puterile Aliate, Marea Britanie, Franţa, şi Rusia, au dat o declaraţie în care, pentru prima dată, un guvern străin (Înalta Poartă) a fost acuzat de comiterea unei „crime împotriva umanităţii”. Se putea argumenta că abia când fraza a fost dezvoltată în Carta de la Londra, aceasta a căpătat sens. Întrucât definiţia Cartei de la Londra în ce priveşte definiţia unei crime împotriva umanităţii era necunoscută la data comiterii crimei, se putea argumenta că legea era retroactivă şi încălca principiile interzicerii legilor ex post facto şi a principiului din legea penală nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali.

• Procesele s-au desfăşurat sub propriile reguli ale dovezilor; rechizitoriile au fost elaborate ex post facto şi nu s-au bazat pe legea vreunei ţări; apărarea tu quoque a fost interzisă. Articolul 19 al Cartei Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg specifica:

„Tribunalul nu va fi obligat să urmeze reguli tehnice pentru dovezi. Va adopta şi va aplica, atât cât este posibil, o procedură expeditivă şi nontehnică şi va admite orice dovezi va considera că au valoare probativă”.

Un judecător al Curţii Supreme de Justiţie a SUA, Harlan Fiske Stone, a afirmat că procesele de la Nürnberg că au fost o înscenare. „[Procurorul şef american] Jackson conducela Nürnberg un linşaj la nivel înalt”, scria Fiske Stone. „Nu mă deranjează ce le face naziştilor, dar nu-mi place să văd că pretinde că ceea ce conduce el este o instanţă judecătorească şi că procedează conform legii. Este o înscenare prea neruşinată pentru ideile mele învechite”. ^[11]

Alt judecător al Curţii Supreme de Justiţie, William Douglas, a afirmat că Aliaţii se făceau vinovaţi de „substituirea principiului cu forţa”. „Am crezut la vremea respectivă şi cred în continuare că procesele de la Nürnberg s-au făcut fără principii”, scria Douglas. „Au fost făcute legi ex post facto pentru a satisface pasiunile şi dorinţele vremii”. ^[12]

[modifică] Note

1. ^ John Crossland Churchill: execute Hitler without trial in The Sunday Times, January 1, 2006
2. ^ Tehran Conference: Tripartite Dinner Meeting November 29, 1943 Soviet Embassy, 8:30 PM
3. '^ Judgement: The Law Relating to War Crimes and Crimes Against Humanity; în: arhivele Avalon Project de la Yale Law School. „dar până în 1939 aceste reguli stipulate de Convenţia de la [Haga] [din 1907] nu erau recunoscute de toate naţiunile civilizate” şi erau privite ca fiind declaraţii ale legilor şi obiceiurilor de război"
4. ^ Procesul lui Otto Skorzeny şi alţii, General Military Government Court of the U.S. Zone of Germany, de la 18 august la 9 septembrie 1947.
5. ^ Judgement: Doenitz, în: Avalon Project, la Yale Law School
6. ^ Yearbook of the International Law Commission, 1950, vol. III
7. ^ Judgement: The Law Relating to War Crimes and Crimes Against Humanity în: arhiva Avalon Project, la Yale Law School
8. ^ Legalitatea Proceselor de la Nürnberg, în: Juridical Review, aprilie 1946.
9. ^ Conquest, Robert The Great Terror. A Reassessment London, Oxford University Press, 1990, p. 92.
10. ^ Bauer, Eddy The Marshall Cavendish Illustrated Encyclopedia of World War II, 22nd volume, New York, Marshall Cavendish Corporation, 1972, p. 3071.
11. ^ Harlan Fiske Stone: Pillar of the Law, Alpheus T. Mason, New York, Viking, 1956
12. ^ Dönitz at Nürnberg: A Reappraisal, H. K. Thompson Jr. şi Henry Strutz, Torrance, Calif., 1983)

v • d • m Inculpaţii din procesul de la Nürnberg Condamnaţi la moarte Martin Bormann1 · Hans Frank · Wilhelm Frick · Hermann Göring2 · Alfred Jodl · Ernst Kaltenbrunner · Wilhelm Keitel · Joachim von Ribbentrop · Alfred Rosenberg · Fritz Sauckel · Arthur Seyss-Inquart · Julius Streicher Condamnaţi la închisoare Karl Dönitz · Walther Funk · Rudolf Hess · Konstantin von Neurath · Erich Raeder · Baldur von Schirach · Albert Speer Achitaţi Hans Fritzsche · Franz von Papen · Hjalmar Schacht Nicio decizie Gustav Krupp von Bohlen und Halbach3 · Robert Ley2 1 in absentia.   2 S-a sinucis.   3 Acuzaţiile retrase pe motiv de sănătate.