Războiul din Coreea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
Rivalitatea sovieto-americană a dominat relaţiile internaţionale din perioadă de după cel de-al doilea război mondial şi a atras pe orbita sa multe dispute internaţionale ale căror rădăcini nu se regăsesc în această competiţie, ca de exemplu, conflictul arabo-israelian în care, iniţial, ambele părţi au susţinut cauza israeliană.
Crizele iniţiale ale Războiului Rece au avut în vedere Turcia şi Iranul, dar estul Asiei a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda războiului civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spaţiu a unui regim comunist, apropiat Moscovei.
Razboiul din Coreea a determinat lărgirea zonei de „containment” în întreg perimetrul estic al Asiei. Deşi în politica SUA se remarca o creştere a cheltuielilor destinate apărării şi o extindere geografică a zonei de îngrădire a URSS înca din perioada premergătoare războiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, condiţia necesară pentru consolidarea acestui proces.
La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a înclinat către ideea împingerii graniţei cât mai spre nord posibil. În această ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcaţie, propunere acceptată fără nici un fel de obiecţie de Stalin, deoarece chiar dacă lăsa două treimi din populaţie în sud, plasa sub influenţa sovietică zona nordică mult mai industrializată. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un partid comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând totodată şi un număr de revolte anti-comniste.
SUA, considerând Coreea ca fiind de o importanţă strategică redusă, a decis să instaleze un guvern autohton în sud şi să se retragă cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constituţiei Republicii Coreea.
Între timp, în nordul Rusiei a contraatacat prin instituţionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene şi sfârşind prin a-şi retrage trupele în luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retragându-şi trupele, evitând astfel să fie atrase în ostilităţile determinate de o invazie nord-coreeană (fapt ce părea a fi foarte probabil). Totuşi, SUA nu dorea să asiste la o prabuşire a Coreei de Sud şi a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic şi militar pentru a putea face faţa provocărilor interne şi atacurilor de guerila. Astfel, pâna în anul 1950 Coreea de Sud îşi consolidase securitatea interna, însă o serie de probleme precum creşterea preţului la orez a dat naştere la nemulţumiri punând în dificultate administraţia Rhee.
Liderul nord-coreean, Kim Il-sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivând ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populaţia va declanşa o revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Aceste afirmaţii se bazau pe existenţa, nedovedită însă, a unui număr de 77.000 luptători de guerila şi a altor 500.000 de comunişti aflaţi în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat iniţiativa nord-coreeană argumentând că Statele Unite nu vor interveni din moment ce războiul ar fi o problemă internă a Coreei. Stalin, deşi nu la fel de încrezător precum cei doi lideri asiatici, a încuviinţat invazia mizând pe un conflict de scurtă durată şi pe o victorie rapidă a Nordului şi evitând în acest fel o intervenţie americană. Dând dovadă de precauşie, după un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia şi-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict. Ulterior, Nikita Sergheevici Hruşciov a criticat această decizie susţinând că implicarea unuia sau a două detaşamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura victoria Nordului.
În timpul invaziei din 25 iunie 1950 Harry S. Truman, se afla în vacanţă. Ulterior, acesta a declarat că, în drum spre Washington şi-a amintit de Manciuria (1931), Etiopia (1935-1936) şi de Austria (1938) când pasivitatea democraţiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului.
Dacă această acţiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea celui de-al treilea război mondial, aşa cum incidente similare au condus la declanşarea celui de-al doilea. Era de asemenea limpede că fundamentele şi principiile Naţiunilor Unite erau ameninţate în cazul în care acest atac neprovocat nu era oprit.
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directivă a unui oficial francez aprecia că pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului. Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor naţiuni vest-europene păreau a fi intrat într-o stare de panică, pe măsură ce aşteptau să vadă dacă Statele Unite vor acţiona sau nu; exista şi temerea SUA, cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina Europa să adopte o poziţie neutră. Asadar, decizia Statelor Unite de a se implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie faţă de naţiunea coreeană sau datorită importanţei sale strategice, ci în dorinţa amortizării tensiunilor generate în sistemului internaţional. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorită boicotului sovietic, a putut condamna invazia şi soma Coreea de Nord să se retragă. Aşa cum era de aşteptat somaţia a rămas fără răspuns, astfel încât SUA a extins ajutorul naval şi aerian acordat Coreei de Sud ştiind că se va bucura de sprijinul ONU, în ciuda faptului că iniţiativă a premers unei solicitări adresate membrilor pentru a participa la oprirea agresiunii. Este de prezumat că SUA ar fi adoptat acelaşi comportament şi în cazul în care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto în Consiliu de Securitate, dar trebuie menţionat că o componentă importantă a politicii administraţiei Truman a fost aceea de a asigura funcţionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectivă. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un război a cărui comandă a căzut pe umerii Statelor Unite şi în cadrul căruia toate deciziile importante au fost luate de către americani. În cele din urmă, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adăuga şi Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth-ului britanic şi ale Turciei având o importanţă semnificativă.
Iniţial, ajutorul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest ajutor va fi suficient. În curând, însă (până la sfârşitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicări concrete, astfel încât preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.
Reuşita Invaziei de la Incheon (15 septembrie 1950) a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma. Iniţial, Statele Unite au declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de dinaintea războiului, dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie Douglas MacArthur a fost instruit să procedeze în consecinţă, fiind asigurat că este puţin probabil ca URSS şi China să ofere suport militar Coreei. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificată din mai multe puncte de vedere:
- Practica pedepsirii agresorului îşi mai găsise aplicare în politica Aliaţilor (în anii 1944-1945 Aliaţii nu s-au oprit la frontierele Germaniei).
- Trebuia prevenită o eventuală regrupare a forţelor nord-coreene şi izbucnirea unui nou conflict.
- Se creau premisele necesare implementării politicii ONU privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.
Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezoluţie britanică, aprobată cu o majoritate covârşitoare de Adunarea Generala, a împuternicit forţele ONU să traverseze Paralela 38, să „restabilească ordinea în întreaga Peninsulă” şi să organizeze alegeri.
Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio că ţara sa se considera îndreptăţită să intervină, dacă trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralelă. De fapt, China viza implicarea în conflict încă din vara anului 1950 (mai precis, iulie), când SUA a angajat trupe atât pe teritoriul Coreei de Sud cât şi în Strâmtoarea Taiwan. La acel moment, China a amânat invazia Taiwanului şi a început pregătirea pentru „o intervenţie în războiul coreean dacă va fi necesar”. O lună mai târziu Mao Zedong îşi exprima îngrijorarea faţă de o victorie a americanilor în Coreea declarând că „în cazul în care Statele Unite imperialiste câstigă războiul, vor deveni mai arogante şi vor fi o ameninţare la adresa noastră”. La sfârşitul lunii septembrie China se considera aptă de a intra în război. Astfel pregătită şi bazându-se şi pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la două zile după ce trupele sud-coreene traversaseră Paralela 38, să intre în război la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării suportului aerian şi astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez să-şi reconsidere poziţia. Dar Mao face presiuni în vederea materializării intervenţiei armate, astfel încât la data de 19 octombrie trupele chineze penetrează în forţă spaţiul nord-coreean.
La sfârşitul lunii noiembrie MacArthur lansează ofensiva finală în dorinţa de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar acţiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineză. Astfel, înfrângerea suferită de trupele americane în Bazinul Changjin, coroborată cu înfrângerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala. La data de 6 decembrie, forţele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 săptămâni de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberată de trupele inamice. În ajunul anului nou forţele chineze şi nord-coreene au lansat altă ofensivă majoră, capturând Seulul şi determinându-l pe Secretarul de Stat Acheson să declare, ulterior, această încleştare ca fiind cea mai severă înfrângere de la Bătălia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil.
După ce Aliaţii au avansat două propuneri de încetare a focului, eşuate însă (decembrie 1950 şi ianuarie 1951), în iulie 1951 Rusia s-a arătat dispusă la negocieri.
Negocierile au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioadă de doi ani. Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului (conferind o poziţie uşor avansată Coreei de Sud faţă de Paralela 38). Odată soluţionat acest aspect, în atenţia negociatorilor a fost adusă problema repatrierii prizonierilor de război împotriva voinţei lor. Aproape jumătate din prizonierii comunişti (două treimi dintre aceştia fiind chinezi) au refuzat să se întoarcă în ţările de origine. Comandamentul ONU a ezitat să-i repatrieze forţat, nu doar din motive de propagandă ci şi pentru a nu-i expune pe aceştia unor tratamente asemănătoare cu cele ale prizonierilor ruşi înapoiaţi după Yalta.
În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace şi odată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor acţiuni coercitive, dar generalii americani s-au îndoit de succesul unor operaţiuni terestre fără o reîmprospătare a trupelor; reizbucnirea luptelor în octombrie – noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua tactică a ONU a vizat o masivă acumulare de trupe şi dirijarea acestora fie spre „gâtul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operaţiune susţinută de atacuri asupra depozitelor de provizii şi aerodromurilor chineze. În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul unei încetări a focului în peninsulă. Deşi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat discret, într-un cerc restrâns „că în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm sa uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără nici un fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi raspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea”. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost, după toate probabilităţile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reaşezarea la masa tratativelor şi constatându-se acordul tuturor părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Încă o dată acestea au fost deosebit de dificile, fiind îngreunate şi mai mult de rezistenţa liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistiţiu ce ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au fost împovărate de intensitatea bombardamentelor americane, precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea lor privind repatrierea forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat.
Bilanţul războiului este înfiorător: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni şi 1,3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în luptă şi peste 100.000 au fost răniţi. Peninsula a sfârşit, aşa cum de altfel era şi înaintea izbucnirii războiului, prin a fi mai aspru împărţită decât Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era încă exclusă. Pe de o parte din acest motiv, pe de altă pentru a-l determina pe Rhee să accepte armistiţiul, SUA a încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud şi a menţinut trupe pe teritoriul acesteia.
Una din motivaţiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă.
Faptul că rezultatul nu a fost cel scontat este relevat şi de reţinerea acestui for de a întreprinde alte acţiuni militare coercitive, până la invazia americană din Kuweit. Dar, dacă înfruntarea din peninsulă nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu certitudine a adus alte câstiguri comunităţii internaţionale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China să intre în război, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reală a capacităţii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor mai face această greseală în Vietnam, când deşi au bombardat în anii 1960 şi 1970 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Războiul din Coreea, a fost în cea mai mare parte a sa, un „război limitat”, ONU luptând nu atât pentru o victorie categorică, cât pentru a determina inamicul să accepte un armistiţiu, care să respecte în linii mari graniţele de dinaintea războiului. Aceasta este, în linii mari, practica sugerată de legile internaţionale privind legitima apărare.
Iniţial conflictul din peninsulă a întărit alianţa sino-sovietică. Dar pe parcurs, necesitatea Chinei de „a cumpăra” necesarul militar de la partenerul sovietic a slăbit coaliţia.
O importanţă mult mai mare a avut-o însă efectul războiului din Coreea asupra relaţiilor dintre SUA şi Japonia. Truman decisese înaintea izbucnirii războiului să forţeze un tratat de pace cu Japonia, având astfel posibilitatea de a păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-şi chiar riscul ca Rusia să nu semneze. Războiul a adăugat un plus de urgenţă aspectului şi a indus o atmosferă prielnică pentru implementarea unei astfel de politici. De asemenea, a întărit hotărârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependenţe comerciale a Japoniei faţă de China. Prin aceasta, statul nipon rămânea imobilizat în sfera de influenţă a Statelor Unite.
Alături de relaţie SUA-Japonia, războiul din Coreea a modificat şi raporturile dintre Statele Unite şi fosta Germanie Federală, mai exact avem în vedere planurile de reînarmare a acestui spaţiu. Se poate afirma fără nicio îndoială că prezenţa militară sovietică în Europa Centrală o depăşea net pe cea a OTAN; la acea vreme se credea că 175 de divizii sovietice erau gata de acţiune. Deşi această estimare a fost redusă, ulterior ajungându-se la 60 de divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliaţilor aflate pe frontul german. Planurile de război ale Statelor Unite militau pentru o retragere din Europa şi pentru instalarea unor baze militare în Marea Britanie şi Africa de Nord. Aşadar, nu constituie nici o surpriză faptul că cei mai timpurii avocaţi ai reînarmării Germaniei s-au dovedit a fi SUA şi Marea Britanie. Atât Statele Unite, cât şi Marea Britanie au început să analizeze un plan de reînarmare a Germaniei Federale în cadrul OTAN. Ideea s-a dovedit a fi însă nedigerabilă deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Otelului.
Războiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii neconfortabile cu Germania divizată. Un lucru era cert însă şi anume faptul că acţiunea nord-coreeană nu putea fi catalogată ca fiind una izolată, ci ca făcând parte dintr-o strategie comunistă privită la nivel mondial. Statele Unite, care erau supuse unui proces de reînarmare puternic, privea în continuare cu suspiciune intenţiile sovietice, astfel încât într-o primă fază s-a declarat partizană a menţinerii trupelor în Europa Occidentală. Însa, în iulie 1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite în Europa l-au determinat pe Acheson să acorde prioritate reînarmării Germaniei sub o directă consiliere americană.
La început Statele Unite au insistat pe suficienţa unui singur contingent de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de comandă a OTAN şi pe necesitatea reînarmării Germaniei. Datorită unei atitudini contrare ferme a Franţei, administraţia americană a adoptat o poziţie mai puţin rigidă, dar a stipulat permanent că un eventual refuz al reînarmării Germaniei ar periclita prezenţa americană pe continent.
În urma unor intensive negocieri atât Franţa cât şi SUA şi-au modificat poziţiile iniţiale. Pe de o parte, Franţa a acceptat prezenţa în „armata europeană” a unor unităţi de luptă germane şi a eliminat multe dintre prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de altă parte, SUA a acceptat ideea conform căreia progresul şi securitatea continentului nu se pot contura fără o armată europeană.
Iniţial, SUA au sperat că primii recruţi vest-germani să devină operaţionali în 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil puţin mai lent. Astfel, prima operaţiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibilă în anul 1957. Reînarmarea Germaniei Federale a rămas controversată şi a dat naştere la o serie de întrebări.
- A avut această decizie un rol hotărâtor, aşa cum au susţinut membrii ai Partidului Social Democrat German din acea vreme, în menţinerea partiţionării Germaniei (cel putin până în 1990)?
- A fost o mişcare esenţială pentru consolidarea credibilităţii capacităţii de apărare a OTAN şi pentru supravieţuirea alianţei după retragerea lui Charles de Gaulle din 1965?
- Şi în final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei în Europa Occidentală, că problematica reînarmării acestui spaţiu a fost adusă în discuţie nu de către Germania însăşi, cum s-a petrecut după Primul Război Mondial, ci chiar de către americani?
