Biserica fortificată din Bazna

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Biserica fortificată din Bazna
Biserica fortificată din Bazna  Machetă  - Reconstituire pentru biserica din Bazna  Planul fortificației de la Bazna
Biserica fortificată din Bazna
Machetă - Reconstituire pentru biserica din Bazna
Planul fortificației de la Bazna
Poziționare
Biserica fortificată din Bazna se află în Județul Sibiu
Biserica fortificată din Bazna
Biserica fortificată din Bazna
Coordonate Coordonate: 46°12′02″N 24°17′00″E / 46.20056°N 24.28333°E / 46.20056; 24.2833346°12′02″N 24°17′00″E / 46.20056°N 24.28333°E / 46.20056; 24.28333
Localitate Bazna
Județ Bazna
Țara România
Adresa sat Bazna, strada Aurel Vlaicu nr. 2
Edificare
Biserică-sală în stil gotic cu influențe baroce ulterioare fortificată
Tip defensivă
Data începerii construcției secolul al XIV-lea
Clasificare
LMI SB-II-a-A-12324
Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din Bazna, județul Sibiu, foto. februarie 2013.
Biserica-sală (latura de vest)
Altarul baroc, datând de la sfârșitul secolul al XVIII-lea
Tabloul principal al altarului, „Iisus în templu”, flancat de câte trei coloane corintice
Orga barocă, confecționată de Johannes Hahn
Bolta semicilindrică cu rețeaua de nervuri din cărămidă

Biserica evanghelică fortificată din Bazna, județul Sibiu, a fost ridicată probabil în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, așa cum pare a indica inscripția O REX GLORIAE VENI (O, Rege al Gloriei, vino!) de pe unul dintre clopote, scrisă cu majuscule gotice. Biserica figurează pe lista monumentelor istorice 2010, cod LMI SB-II-a-A-12324 cu următoarele obiective:

  • cod LMI SB-II-a-A-12324.01 - Biserica evanghelică fortificată, sfârșitul secolului XIV-sec. XVI (ante 1504);
  • cod LMI SB-II-a-A-12324.02 - Incintă fortificată, cu turn, bastion, turn de poartă (fragmente),secolul XV - începutul secolului XVI, refacere 1911;

Localitatea[modificare | modificare sursă]

Prima mențiune documentară a așezării se petrece în anul 1270 când regele Ștefan al III-lea dăruiește nobilului Bozouch satul Bazna, de pe Valea Morii aflată mai la vest de Boian. Bozouch neavând urmași a donat localitatea Capitulului de Alba. Bazna se numea în limba germană, la data atestării sale Bassen, în ungurește Felsőbajom și în latină Bassania sup..

În secolul al XIII-lea, Bazna este o comună de iobagi din comunitatea Cetatea de Baltă, dar curând în 1359 aparține de Scaunul Mediașului ca sat liber. În secolul al XVII-lea se menționează la Bazna existența gazului metan. În secolul al XIX-lea devine, datorită apelor curative, un centru de tratament balnear, dovadă stând această caracterizare:

„Prețurile sunt reduse, confortul civilizat, muzica, seratele, festivitățile, tenisul, aparatele de gimnastică, ștrandul, etc. arcuiesc mușchii bronzați și adaugă un final decisiv la convingerea vizitatorilor asupra climatului de vis și izvoarelor de sănătate ale Baznei.”

În anul 1671 a fost descoperit pentru prima dată gazul natural la Bazna de către niște ciobani. Ulterior s-au descoperit ape minerale cu izvoarele sale: Fântâna acră, Baia bisericii etc, aceste izvoare devenind proprietate a bisericii începând cu anul 1835. Cu această ocazie, biserica a dotat baza cu cazane și instalații de încălzit apa și cabine. În 1845 un număr de 637 de oameni au venit la tratament la Bazna. Acest succes a determinat interesul oamenilor de afaceri printre care s-a numărat și magnatul Brekner din Mediaș care a adus îmbunătățiri și modernizări importante, înființând și o farmacie unde lucra un medic. În anul 1949, baza balneoclimaterică de la Bazna a fost trecută în proprietatea Ministerului Sănătății, ocazie cu care a devenit stațiune cu caracter permanent.

Biserica[modificare | modificare sursă]

Unele detalii de la portalul de vest și din cor duc la ipoteza că aici a existat o biserică romanică, anterior bisericii actuale, care este o biserică sală cu cor cu închidere dreptunghiulară. Zidurile sunt sprijinite pe contraforturi. Bolta deasupra sălii și a corului este semicilindrică cu penetrații și rețea de nervuri din cărămidă, care se sprijină pe pilaștri interiori de-a lungul zidului. Corul are boltă în formă de cruce, iar pe 3 laturi ale sălii sunt balcoane baroce. În cor se păstrează un tabernacol din 1504, cu o reprezentare a lui Iisus al Durerii, iar deasupra un arc acoladă, flancat de pinacluri. Stranele din cor sunt datate 1503. În turnul clopotniță, care este și turn de poartă, se păstrează 3 clopote din secolul al XIV-lea - al XV-lea. Altarul baroc, datând de la sfârșitul secolul al XVIII-lea, îl reprezintă în tabloul principal pe Iisus în templu, flancat de câte 3 coloane corintice. Orga barocă, confecționată de Johannes Hahn, este terminată în 1757, iar împreună cu balustrada din față reprezintă o lucrare de artă armonioasă. Amvonul baroc a fost confecționat, în 1781, de Georgius Schuller și pictat de Stephan Valepagi. În 1873, un zid de incintă de 6–7 m a fost demolat aproximativ până la jumătatea înălțimii. Corul fortificat a avut 3 niveluri, ultimul cu drum de strajă și balustradă fachwerk. Acest nivel a fost demolat în 1880, iar acoperișul așezat direct pe zidul corului[1].[2]

Pe unul din clopote se află inscripția "O REX GLORIAE VENI" (O, Rege al Gloriei, vino!) scrisă cu litere majuscule gotice, iar pe al doilea clopot stă scris cu minuscule gotice "in honore sancti Nicolai benedictus sit huius campagne sanus in nomine patris filii et spiritus sancti amen!..."[3]

Fortificația[modificare | modificare sursă]

În mijlocul așezării s-a construit o cetate fortificată cu palisade. E vorba de o cetate țărănească cu biserica în incintă, din secolul al XV-lea.

Incinta are un traseu aproximativ circular și avea inițial trei turnuri. Turnul cel mare este turnul clopotniță fiind în același timp și turnul de intrare. În partea de nord-vest este un turn scund și alungit, iar în partea de nord-est pot fi văzute urmele unui turn mai scund.

În anul 1873, zidul de incintă a fost dărâmat până la jumătatea înălțimii initițale. Un al doilea zid de incintă, pentru apărarea celui vechi, se construiește în 1911. La sfârșitul secolului al XIX-lea, înălțimea inițială a curtinei, de aproximativ 7-8 metri, a fost redusă la 2-3 metri.

Imagini din exterior[modificare | modificare sursă]

Imagini din interior[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Asociația Mioritics cu suportul financiar al Deutsche Welterbe Stiftung:
    • După texte elaborate de: Vladimir Agrigoroaei, Valentin Sălăgeanu, Luiza Zamora, Laura Jiga Iliescu, Ana Maria Gruia.
    • După ilustrații executate de: Radu Oltean, Laurențiu Raicu, Florin Jude.
  • Anghel Gheorghe, Fortificații medievale din piatră, secolele XII-XVI, Cluj Napoca, 1986.
  • Avram Alexandru, Câteva considerații cu privire la bazilicile scurte din bazinul Hârtibaciului și zona Sibiului, în Revista monumentelor și muzeelor de istorie, 1981, numărul 2.
  • Crîngaci Maria-Emilia, Bazilici romanice din regiunea Sibiului în Analele Asociației a Tinerilor Istorici din Moldova, Ed. Pontas, Chișinău, 2001.
  • Dancu Fabrițius Juliana, Cetăți țărănești săsești din Transilvania, în Revista Transilvania, Sibiu, 19.
  • Hermann Fabini, Universul cetăților bisericești din Transilvania, Editura Monumenta, Sibiu, 2009, ISBN 978-973-7969-11-8
  • Iambor Petre, Așezări fortificate din Transilvania (sec. IX-XIII), Cluj-Napoca, 2005.
  • Luca Sabin Adrian, PINTER Zeno Karl, GEROGESCU Adrian, Repertoriul arheologic al județului Sibiu (Situri, monumente arheologice și istorice), Sibiu, 2003.
  • Thomas Nägler, Așezarea sașilor în Transilvania, Editura Kriterion, București, 1992.
  • Pinter Zeno Karl, Rotonda de la Orăștie, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației românești în context european. Cluj-Napoca, 2003.
  • Rusu Adrian Andrei, Castelarea carpatica, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2005.
  • George Oprescu, Bisericile, cetăți ale sașilor din Ardeal, Editura Academiei, București, 1956.
  • Țiplic Crîngaci Maria Emilia, PINTER Zeno Karl, Țiplic Ioan-Marian, Biserica evanghelică din Ruja, în Arhitectura religioasă medievală din Transilvania, III, 2004.
  • Țiplic Ioan-Marian, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Editura Militară, București, 2006.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hermann Fabini, Universul cetăților bisericești din Transilvania (pag.142)
  2. ^ Asociația Mioritics cu suportul financiar al Deutsche Welterbe Stiftung
  3. ^ În onoarea Sfântului Nicolae să fie binecuvântat sunetul acestui clopot în numele Tatălui și al Fiului și al Sfândului Duh, amin.