Loess
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Prin loess (IPA: [ləs, lʌs, lʌrs, lo.əs]), se înţelege o rocă sedimentară neconsolidată, macroporică, de origine eoliană, formată în cuaternar, de culoare galbenă, rareori cenuşie sau brună, cu aspect poros, constând mai ales din praf silicios şi argilos. [1]
Acest termen, care a fost introdus încă din 1834, de Charles Lyell, provine din limba germană, unde se scrie Löß sau Löss şi are aceeaşi semnificaţie.
Solul derivat din loess formează unul dintre cele mai productive pământuri de cultură.
Cuprins |
[modifică] Proprietăţi
Loessul este alcătuit în mare parte dintr-un nisip fin (ca. 20-50 %) şi un praf argilos, transportate de vânt.
După conţinut, diferitele tipuri de loess se clasifică în argilos sau nisipos. Aceste tipuri pot apărea în straturi succesive.
Din punct de vedere mineralogic, nisipul este alcătuit din granule de cuarţ (50-80 %), praf calcaros (8-20 %) şi amestecuri de hidroxizi de fier, care colorează loessul în galben sau galben-roşcat, în funcţie de concentraţia în hidroxizi. Într-o concentraţie mai redusă, dar care infuenţează de asemenea culoarea rocii, sunt feldspaţii, piroxenii, amfibolii, olivina, granatul, spinelul, biotitul.
Acestora li se adaugă mice, amfiboli, minerale grele şi minerale argiloase. Micele pot constitui 25% şi sunt prezente în fracţiunea cea mai fină. Mineralele grele prezintă uneori numai câteva zecimi de procent, în timp ce alteori ajung la 3-4% din totalul componenţilor; ele sunt concentrate în fracţiunea cea mai grosieră(0,1-0,01mm) şi sunt reprezentate prin amfiboli, piroxeni, epidot, rutil, zoizit, granaţi, zircon, turmalină, illmenit etc.
În afara materialului detritic, loessul conţine în cantităţi apreciabile (5-20%) carbonat de calciu autigen (sub formă de concreţiuni cu forme foarte variate - "păpuşi de loess"), care indică importanţa procesului de migrare a carbonaţilor în timpul şi după sedimentarea materialului.[2]
De obicei, loessul este nestratificat, dar prin sedimentare în apă se poate determina stratificarea rocii.
Structura poroasă poate fi explicată prin granulele mai mari de nisip care au ajuns în structura loessului. Prin dizolvarea prafului de calcar în apă şi depunerea sa ulterioară, apar formaţiuni cu forme curioase, denumite concreţiuni.
Particulele, sau grupările din rocă, au o formă colţuroasă, lucru care explică existenţa pereţilor verticali de loess pe coastele dealurilor sau pe flancurile văilor.
[modifică] Formare
Loessul este produs prin sedimentarea diferitelor particule de roci sau minerale, create de acţiunea intemperiilor la distanţe de zeci sau sute de kilometri, şi aduse de vânt şi depuse frecvent pe flancurile (opuse vântului) văilor apelor curgătoare.
Formarea rocii a avut loc mai ales când exista o vegetaţie săracă, după perioada rece de glaciaţiune, sau în zona Alpilor.
[modifică] Răspândire
Loessul s-a format pe flancurile unor dealuri şi văi, locuri care au împiedicat transportul mai departe al particulelor de către vânt.
Răspândirea depozitelor de loess variază de la 5% in America de Sud, la 16% în Asia. În România, loessul reprezintă 17% din suprafaţa ţării. Grosimea depozitelor de loess variază şi ea, de la paturi subţiri la masive groase de sute de metri. În medie, pe continentul european, grosimea este de 30-40 de metri, pe când în Asia, depunerile de loess pot ajunge până la 400 de metri.
În România, loessul se găseşte sub altitudini de 400 de metri, în Câmpia Română, în Dobrogea şi în estul Moldovei. Grosimea stratului de loess creşte de la vest la est, de la câţiva metri în Oltenia, la 20-30 de metri în Estul Bărăganului şi până la 60 de metri pe malul drept al Dunării de la Ostrov. Natura rocii subiacente influenţeaza condiţia de circulaţie a apei de infiltraţie. Loessul de Oltenia şi din Câmpia Română acoperă straturi de pietriş deasupra unor depozite levantine, pe când în Dobrogea este aşternut peste calcar samatic sau argilă aptiană, iar în Moldova peste pietrişuri sau marne cuaternale. Patul de pietriş sau nisipul asigură o bună drenare a apei spre adâncime, în timp ce un pat argilos sau mărnos, face ca apa să stagneze la partea inferioară a loessului, provocând umezirea intensă a acestuia. [1]
În Germania de exemplu / în paranteze landul federal sau zona geografică:
- Hildesheimer Börde (Niedersachsen)
- Kaiserstuhl (Baden)
- Kraichgau, în Germania de sud-vest
- Gäu (Baden-Württemberg),
- Mainzer Becken resp. Rheinhessen (Rheinland-Pfalz)
- Gäuboden resp. Dungau (Niederbayern)
- Rheingau, Taunus-Vorland şi Wetterau (Hessen)
- Limburger Becken (Hessa / Rheinland-Pfalz)
- Amöneburger Becken şi Hessische Senke (Hessa)
- Magdeburger Börde (Sachsen-Anhalt)
- Soester Börde şi Westenhellweg (Nordrhein-Westfalen)
- Jülicher Börde şi Zülpicher Börde în Kölner Bucht (Nordrhein-Westfalen), la circa 20 km de Euskirchen
- Ravensberger Hügelland (Nordrhein-Westfalen)
- Leipziger Tieflandsbucht (Sachsen)
- Oberlausitz (Sachsen / Brandenburg)
- Lommatzscher Pflege (Sachsen)
- Thüringer Becken (Thüringen)
In Europa se poate aminti Silezia, zona cu cernoziom din Ucraina, pe flancurile văilor de fluvii.
In China pe cursul Fluviului Galben straturi până la 400 m grosime de loess. Mulţumită acestor depuneri solul este deosebit de fertil, ceeace a favorizat cultura plantelor.
Loessul este important şi pentru medicină prin Heilerde (l. germană: pământ tămăduitor), aplicat extern în caz de inflamaţii musculare, articulare, sau cu rezultate cosmetice, ca şi pe cale internă în combaterea hiperacidităţii gastrice, a unor anumite forme de diaree, sau prin blocarea absorbţiei intestinale a unor substanţe dăunătoare (ca de ex. skatol).
[modifică] Vezi şi
[modifică] Note
[modifică] Legături externe
- PDF Lössentstehung, Verbreitung, auch Karten, Erforscher Ferdinand Freiherr von Richthofen
- Lösskindel
- aktueller Artikel (Schwerpunktthema) auf geoscience online
- Sursa=http://de.wikipedia.org/wiki/Löss
|
||||||||||||||
