Noul Testament

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Noul Testament este a doua parte a Bibliei, ce are 27 de cărți. Prima parte a Bibliei este Biblia ebraică, denumită de creștini Vechiul Testament. Noul Testament este un element fundamental al civilizației creștine.

Titlu[modificare | modificare sursă]

Mai este numit uneori Testamentul grecesc sau Scripturile grecești, întrucât a fost scris în limba greacă. Este vorba despre greaca „koine dialektos”, limba care s-a vorbit în bazinul mediteraneean începând cu epoca lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.d. Hr.) și până în jurul anului 500 d. Hr.[1]. Termenul este o traducere a latinului Novum Testamentum, care corespunde cu originalul grecesc Ἡ Καινή Διαθήκη, adică „Noul Legământ” sau „Noul Testament”. Termenul Noul Testament este folosit pentru a descrie credința creștinilor în Isus Cristos în contrast cu iudaismul vetero-testamentar și contemporan (vezi 2 Corinteni 3:6-15; Evrei 9:15-20). Ulterior, Noul Testament va include 27 de cărți.

Alcătuirea Noului Testament[modificare | modificare sursă]

Noul Testament este alcătuit din :

4 Evanghelii:

Evanghelia după Matei
Evanghelia după Marcu
Evanghelia după Luca
Evanghelia după Ioan

21 Epistole:

14 scrise conform tradiției de Pavel (dacă luăm în calcul epistolele pastorale și Epistola către evrei)
3 scrise conform tradiției de Ioan
2 scrise conform tradiției de Petru
1 scrisă conform tradiției de Iacob
1 scrisă conform tradiției de Iuda

1 carte istorică :

Faptele Apostolilor

1 carte de revelație:

Apocalipsa lui Ioan

Stabilirea canonului Noului Testament[modificare | modificare sursă]

Noul Testament (Simion Ștefan, Bălgrad 1648)

Canonul muratorian, document anonim scris de un creștin, datând probabil de la sfârșitul sec. al II-lea, probabil din Vest (eventual din Roma), nu acceptă Epistola către evrei, Iacob, 1 și 2 Petru și 3 Ioan, dar acceptă Apocalipsa lui Petru și Înțelepciunea lui Solomon drept scriptură.[2]

Epistola lui Barnaba și Păstorul lui Hermas sunt prezente în cea mai veche Biblie din lume, dar au fost mai târziu abandonate, de exemplu Păstorul lui Hermas a fost abandonată pe motiv că ar fi prea recentă.[2]

Cărți care au fost foarte aproape de a fi definitiv incluse în acest canon, dar în cele din urmă au ratat includerea: Evanghelia după Petru și Apocalipsa lui Petru, prima pe motiv că ar putea fi interpretată docetic iar ultima pe motiv că descrie prea simplist și literal viața de apoi.[2] Unii Părinți ai Bisericii erau de părere că Apocalipsa lui Petru trebuie considerată drept scriptură, ca egală cu Apocalipsa lui Ioan sau chiar ca preferată față de Apocalipsa lui Ioan.[2]

Cărți care aproape au ratat includerea în canon: Epistola către evrei, pe motiv că n-a fost semnată de Apostolul Pavel și Apocalipsa lui Ioan, pe motiv că mileniul Împărăției lui Dumnezeu este redat în mod prea simplist și literal.[2]

În canonul Noului Testament au fost incluse cărți care erau: vechi, apostolice (scrise de apostoli sau de asociați ai apostolilor), populare și în mod special ortodoxe (adică erau conforme cu învățăturile taberei ortodoxe sau proto-ortodoxe).[2] De aceea evangheliilor, deși au fost scrise anonim, le-au fost aplicate nume de apostoli sau de asociați ai apostolilor, altfel ele n-ar fi putut fi incluse în canon.[2]

Prima mențiune a celor 27 de cărți care compun azi Noul Testament și numai a lor datează din anul 367, într-o scrisoare a lui Atanasie din Alexandria, la circa trei sute de ani după scrierea acestor cărți.[2] Canonul era încă disputat în acea vreme, iar scrisoarea sa nu a rezolvat disputele.[2] Consensul în privința acestui canon s-a format începând cu secolul a V-lea.[2] Acest consens se baza pe opinia populară.[2] În mod oficial canonul Noului Testament a fost hotărât pentru Biserica Catolică la Conciliul Tridentin, la mijlocul secolului al XVI-lea.[2] Până atunci niciun conciliu ecumenic nu se pronunțase în această privință.[2]

Sinodul de la Ierusalim (1672) a stabilit canonul Bibliei pentru bisericile ortodoxe. Acest sinod a aprobat același canon al Noului Testament ca cel catolic, dar a aprobat un canon diferit în ce privește Vechiul Testament.[3]

Autenticitate[modificare | modificare sursă]

Numai 8 din cele 27 de cărți sunt în mod sigur scrise de autorii cărora le sunt atribuite,[4] și anume șapte din epistolele pauline și Apocalipsa lui Ioan (care e cert scrisă de cineva numit Ioan, deși nu e clar cine era acel Ioan, de exemplu nu știm dacă era apostol).[2] Cele șapte epistole sunt ortonime (adică numele autorului este corect redat de tradiție), iar Apocalipsa este omonimă (adică scrisă de cineva care avea același nume cu autorul atribuit ei în mod tradițional).[5] Restul sunt fie falsuri fie false atribuiri fie cărți a căror autenticitate nu este certă.

De remarcat că Martin Luther a marcat patru cărți din Noul Testament drept „Antilegomena”: Evrei, Iacob, Iuda și Apocalipsa lui Ioan.[6][7] Luteranii de azi le numesc deuterocanonice în loc de Antilegomena.[6]

Cărți[modificare | modificare sursă]

Manuscrisele Noului Testament[modificare | modificare sursă]

Sunt cunoscute aproximativ 250 de manuscrise unciale pe pergament, prin care s-a transmis textul cărților considerate părți ale Noului Testament.[8][9] Cele mai importante manuscrise sunt:

  • Codex Sinaiticus (Alef/S 01), sec. IV, păstrat la British Museum;
  • Codex Alexandrinus (A 02), sec. V, păstrat la British Library;
  • Codex Vaticanus (B 03), sec. IV, păstrat în Biblioteca Vaticanului;
  • Codex Ephraemi rescriptus (C 04), sec. V, păstrat în Biblioteca Națională din Paris;
  • Codex Bezae Cantabrigiensis (D 05), sec. V, donat de Théodore de Bèze Universității din Cambridge.

Noul Testament în limba română[modificare | modificare sursă]

Prima traducere integrală este publicată în 1648 la Bălgrad (Alba Iulia)[10][11], având titlul Noul Testament sau împăcarea au Leagea Noao a lui Isus Hristos, Domnului nostru, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ștefan. Traducerea în limba română are la bază, în principal, noua versiune latină a lui Théodore de Bèze, comparată cu textul grecesc, cu Vulgata, cu Biblia slavonă de la Ostrog (1581) și cu cea maghiară a lui Károlyi Gáspár (1590). Noul Testament de la Bălgrad va fi reeditat, sub auspiciile Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de la Alba Iulia, în 1988 și în 1998.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vezi Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Paris, Seuil, 1996, p. 286
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n Bart Ehrman - The History of the Bible: The Making of the New Testament Canon The Teaching Company, Lecția nr. 12.
  3. ^ Schaff, Philip (ed.) Creeds of Christendom, with a History and Critical notes. Volume I. The History of Creeds. § 17. The Synod of Jerusalem and the Confession of Dositheus, A.D. 1672.
  4. ^ Bart's Most Recent New York Times Bestseller PR Newswire Association LLC, 2009.
  5. ^ Ehrman, Bart D. (februarie 2011). „A World of Deceptions and Forgeries. The Terms of the Debate.” (în engleză) (EPUB). FORGED: Writing in the Name of God—Why the Bible’s Authors Are Not Who We Think They Are. (ed. First Edition. EPub). New York: HarperCollins e-books. pp. 28–29. ISBN 978-0-06-207863-6. http://www.scribd.com/doc/55685655/Forged. Accesat la 2 septembrie 2011 
  6. ^ a b Lutheran Cyclopedia: Canon: "6. Throughout the Middle Ages there was no doubt as to the divine character of any book of the NT. Luther again pointed to the distinction between homologoumena and antilegomena* (followed by M. Chemnitz* and M. Flacius*). The later dogmaticians let this distinction recede into the background. Instead of antilegomena they use the term deuterocanonical. Rationalists use the word canon in the sense of list. Lutherans in America followed Luther and held that the distinction between homologoumena and antilegomena must not be suppressed. But caution must be exercised not to exaggerate the distinction."
  7. ^ Luther's Antilegomena at bible-researcher.com
  8. ^ R. Dupont-Roc, P. Mercier, Les manuscrits de la Bible et la critique textuelle, Paris, Cerf, 1997, p. 49-51
  9. ^ Significance Codexsinaiticus.org.
  10. ^ Sfânta Scriptură sau calea spre împărăție, 13 noiembrie 2009, Alexandru Chituță, Ziarul Lumina, accesat la 12 iulie 2013
  11. ^ Prima traducere integrală a Noului Testament în limba română expusă la Muzeul Național al Unirii, 3 septembrie 2012, Adevărul, accesat la 30 iulie 2013

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae I. Nicolaescu, Grigorie Marcu, Sofron Vlad, Liviu G. Munteanu, Studiul Noului Testament, Manual pentru institutele teologice, ediția a II-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1977.
  • Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, A-Z, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1984.
  • Giuseppe Segalla, Panorama storico del Nuovo Testamento (col. „Leggere la Bibbia oggi”, 3.5), ed. a II-a, Brescia, Queriniana, 1992.
  • Étienne Charpentier, Să citim Noul Testament, București, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 1999 (titlul original: Pour lire Le Nouveau Testament, Paris, Cerf, 1992).
  • Stelian Tofană, Introducere în studiul Noului Testament, I: Text și canon. Epoca Noului Testament, ed. a II-a, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000.
  • Sorin Marțian, Introducere în studiul Noului Testament, Cluj, Editura Napoca Star, 2003.

Legături externe[modificare | modificare sursă]