Casa Regală a României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Casa Regală a României
Kingdom of Romania - Big CoA.svg

Carol I
Regina soție
   Regina Elisabeta
Copii
   Principesa Maria
Ferdinand
Regina soție
   Regina Maria
Copii
   Prințul Carol
   Prințul Nicolae
   Principesa Elisabeta
   Principesa Maria
   Principesa Ileana
   Prințul Mircea
Carol al II-lea
Soție
   Principesa Elena
Copii
   Prințul Mihai
Mihai I
Soție
   Principesa Ana
Copii
   Principesa Margareta
   Principesa Elena
   Principesa Irina
   Principesa Sofia
   Principesa Maria
Nepoții
   Principele Nicolae

Casa Regală a României a fost întemeiată de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a devenit la 10 mai 1866 domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, iar în 1881, după dobândirea independeței statale, primul rege al României, schimbare consfințită prin amendarea constituției. Țara a devenit „Republică Populară” la 30 decembrie 1947, în urma abdicării de la tron a regelui Mihai I, care a fost nevoit să părăsească țara împreună cu restul familiei sale.

În căutarea unui principe[modificare | modificare sursă]

În 1866 Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei și al Munteniei, a fost înlăturat de la tron printr-un complot pus la cale de partidele vremii. Puterile europene au recunoscut Unirea Principatelor din 1859 doar pe durata domniei lui Cuza, de aceea in 1866 s-a pornit o activitate diplomatică deosebită pentru aducerea unui prinț străin. Însuși domnitorul Cuza afirma : Eu voiesc sa fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul public la a cărei așezare am fost fericit a contribui. Instaurarea unei dinastii străine era dorită din urmatoarele motive: menținerea și consolidarea statutului național, creșterea prestigiului european, întărirea autonomiei și nu în ultimul rând încetarea luptelor pentru domnie atât de acerbe, care măcinasera de veacuri viața politică a românilor. După o perioadă de căutări și după ce contele de Flandra a respins propunerea delegației românești, la inițiativa lui Napoleon al III-lea, Ion C. Brătianu pleacă în Germania la Düsseldorf. Aici Carol, fiul principelui Carol Anton de Hohenzollern, acceptă propunerea, un mare rol având și doamna Hortense Cornu (prietena lui Napoleon al III-lea), care făcuse deja demersuri asupra lui Carol. Alegerea lui Carol ca prinț domnitor în România era așadar sprijinită de Franța, prin Napoleon al III-lea, dar și de Prusia, (Bismarck). Este de menționat faptul că bunica prințului, marea ducesă Stefania de Baden, fusese înfiată de Napoleon Bonaparte.

Nihil Sine Deo, pe un monument ridicat în Borşa, județul Cluj

Originile dinastiei române[modificare | modificare sursă]

Reședința familiei de Hohenzollern-Sigmaringen se află în orașul Sigmaringen, în apropierea munților Pădurea Neagră, nu departe de locul de unde izvorăște Dunărea. Dinastia de Hohenzollern a dat numeroase personalități istoriei medievale și moderne europene, cel mai de seamă fiind Wilhelm I, rege al Prusiei apoi împărat al Germaniei. Din ramura Hohenzollern-Sigmaringen se trage și Dinastia Regală a României : Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I. Prințul Karl Anton de Hohenzollern și principesa Josefina, părinții lui Carol, au avut 6 copii : Leopold, Stefania, Carol, Anton, Friederich și Maria. Al treilea lor copil, pe numele său Carol Ludovic de Hohenzollern, s-a născut în ziua de 7/20 aprilie 1839, a primit în familie o educație spartană, băieții fiind destinați unor cariere militare. Deviza acestei case era Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) care a fost preluată și de către Dinastia Română.

Carol I și Elisabeta[modificare | modificare sursă]

Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 


Carol, după terminarea cursurilor secundare a intrat la Școala de Cadeți din Münster (1856), apoi a urmat Școala de artilerie și geniu din Berlin (1857), a participat la cursuri de literatură franceză la Universitatea din Bonn (1863), iar în 1864 s-a distins ca ofițer în războiul împotriva Danemarcei. Când i s-a propus tronul României, în 1866 avea 27 ani și era locotenent în Regimentul al doilea de Dragoni ai Gărzii Prusace. Dupa ce a acceptat, însoțit de Ion Brătianu (sub un nume fals, Karl Hettingen) prințul a luat drumul României pe traseul Augsburg-München-Salzburg-VienaBudapestaTimișoara-Baziaș. Se profila războiul dintre Austria și Prusia, iar Carol, fiind ofițer în armata prusacă, se temea că ar putea fi arestat și impuscat. Drumul de la Baziaș până la București l-a făcut cu trăsura deoarece nu exista o rețea de cale ferată și a durat circa 24 ore. Prințul a intrat în Bucureștiul prăfuit pe ziua de 10 mai 1866 (devenită ulterior ziua Regelui). Chiar în acea dupa-amiază, când mulțimea se înghesuia să-și salute suveranul o ploaie caldă de primavară sfințea aceea venire, după o lungă secetă.

Prințul nu era dezamăgit de țara care-l adoptase. Lucrurile de care trebuia să se ocupe imediat erau numeroase și el s-a străduit să le facă cât mai bine. A construit poduri de fier (marea sa realizare fiind legătura feroviară între Fetești și Cernavodă, cu cele două poduri, peste brațul Borcea și peste Dunăre, toată lucrarea având o lungime de circa 21 km), o rețea de căi ferate, bănci de credit agricol, a mărit și modernizat armata, a ridicat moșii regale, biserici, școli. S-a preocupat de industria casnică pe care a dezvoltat-o. Capitala s-a dezvoltat și ea odata cu țara, luptele între partide, deși au continuat, au slăbit în intensitate. De numele său se leagă și câștigarea independenței de stat a României între 1877-1878 în luptele grele ce s-au dat la Plevna unde regele a avut comanda supremă participând alături de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și marele duce Nicolae. Din oțelul unui tun de la Plevna regele și-a făcut o coroană în amintirea acelor lupte în urma cărora România și-a proclamat independența la 10 mai 1877.

Fișier:Stemarrmedie.jpg
Stema Regatului României

În 1881 România se proclamă regat, iar Carol I devine astfel rege, domnia sa durând 48 de ani.

Carol I

Cea care avea să-i fie alături mereu, ca o regină și soție a fost principesa Elisabeta de Neuwied, născută la 29 decembrie 1843 în castelul părintesc din Neuwied, lângă Rin, tată fiind prințul Herman de Wied și mamă, prințesa Maria de Wied. Ca poetă și-a ales ca pseudonim Carmen Sylva- carmen - poezie, cântec iar silva - padure, fiind expresia sentimentelor de dragoste față de universul copilăriei, petrecute în ținuturile Rinului și ale pădurii Monrepos [1]. Ea s-a căsătorit cu domnitorul Carol în 1869, respectând Constituția României potrivit căreia prințul putea să aleagă doar o fată de viță nobilă straină. În 1870 se năștea singurul lor copil, o fată pe nume Maria care însă avea să moară înainte de a împlini 4 ani, de scarlatină [2]. Regina avea să-și amitească mereu chipul și surâsul fetiței în poezii precum Mama, Adesea mă uit la ușă. De menționat aici sunt strânsa colaborare pe care a avut-o regina cu artiști precum George Enescu, (care-și avea propria cameră atât la castelul Peleș cât și la palatul Cotroceni), Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu (cu care a avut un incident: fiind invitat la palat de regină, aceasta i-a dat poetului să citească una din poeziile sale cerându-i apoi părerea, iar marele poet ar fi răspuns: „Majestate, în forma aceasta ar fi mai bine să nu fie publicată!” Regina indignată i-a spus „Uiți că vorbești cu regina României!”; iar poetul a ripostat: „Da, dar nu cu regina poeziei”.)

Carol I s-a stins din viață la 27 septembrie 1914. În testamentul redactat la 14-25 februarie 1899 primul și ultimul gând al său a fost indreptat către iubitul meu popor pentru care inima mea a bătut neîncetat și care a avut deplina încredere în mine, zi și noapte m-am gandit la fericirea României călăuzit fiind de deviza „Tot pentru țară, nimic pentru mine”, care a ajuns acum să ocupe o poziție vrednică între statele Europei. Regina Elisabeta a murit la 18 februarie 1916, după doi ani de singurătate și tristețe, ani în care dormea anume în apartamente înghețate, suferind de gripă și congestie pulmonară. Trupurile primilor doi regi ai României se află la biserica din Curtea de Argeș, ctitorie a lui Neagoe Basarab, restaurată de Carol I. Acolo zac între rege și regină, într-o cutiuță pirogravată de regina Maria osemintele micuței prințese Maria. Printre numeroasele realizări ale perechii regale se numără și Castelul Peleș, clădit între 1873-1883 în mijlocul uneia din cele mai frumoase priveliști ce se pot închipui, luând numele râului ce curge în apropiere, fiind mândria celor doi care adesea veneau cu drag în acel cuib de pace și liniște, lucrat cu atâta măiestrie de artistul german Stoerh și arhitectul ceh Karel Liman, în stilul neo-renașterii germane. Întrebat fiind dacă nu cumva castelul a fost construit prea aproape de graniță, Suveranul a raspuns:Poate nu va fi mereu aceasta graniță. Cuvinte care aveau să se adeverească câțiva ani mai târziu, în 1918. Superbe sunt în Castelul Peleș: Holul de Onoare, Sălile de Arme, Sala de Consilii, Cabinetul de Lucru, Sala Florentină, Salonul Turcesc, Sala de Teatru, Sala de Concerte.

Ferdinand[modificare | modificare sursă]

Ferdinand I

Întrucât în 1881 la proclamarea Regatului, Carol și Elisabeta nu aveau nici un urmaș direct care să asigure continuitatea dinastiei, succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regelui. Astfel a ajuns pe tronul României în 1914 Ferdinand I de Hohenzollern, născut în 1865, fiul cel mare al fratelui lui Carol, Leopold. Ferdinand vine pentru prima oară în România în 1884, apoi se întoarce în țara natală unde își continuă liceul la Düsseldorf, urmează cursurile Universității din Leipzig și Școala superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen. Învață totodată cu profesorul Păun limba, literatura, istoria și geografia românilor, instruindu-se totodată și din punct de vedere militar. Își însușește limbile franceză, engleză și rusă, iar româna îi devine familiară, ținând cont că va fi în viitor regele românilor. Iată portretul făcut de profesorul V.D. Păun : bălai, năltuț, subțirel la trup, cu ochi albaștri, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei șvabe de Hohenzollern cu expresia feței așa de fină și curată că ai crede-o de fată mare. Acest tânăr zvelt cu nasul coroiat al Acvilelor Negre, cu urechi foarte mari, ca niște pâlnii enorme sosește la București în anul 1889. Prins în anturajul regelui și al reginei care îl instruiau de aproape, el se îndrăgostește de fumoasa Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, poetă și ea, ce descindea din vechea familie boierească a Văcăreștilor. Cea care le-a influențat și sprijinit idila a fost nimeni alta decât regina Elisabeta, romantică din fire, neluând în seama statutul casei regale care a stabilit ferm prin lege că nu îngăduia căsătoria moștenitorului decât cu o fată străină. Consiliul de miniștri s-a împotrivit categoric în frunte cu prim-ministrul Lascăr Catargiu, moldovean vârstnic și cu o limbă lată care i-a spus reginei:Maiestate, aiasta nu se poate!, referindu-se la idila prințului cu preafrumoasa poetă. Cel care a intervenit autoritar a fost regele însuși, care a expediat-o pe regină la castelul natal din Neuwied pentru vreo doi ani, iar Ferdinand s-a dus la Castelul din Sigmaringen. Cât despre Elena Văcărescu ea a fost pur si simplu exilată stabilindu-se pentru totdeauna în Franța. Corespondența celor doi îndrăgostiți va urma o viață întreagă prin scrisori în care ei își plângeau iubirea nedorită care însă nu a incetat niciodată. Pentru a-și stinge amarul regele se căsătorește, respactând Constituția, cu prințesa Maria, născută în țara cețurilor dese, Marea Britanie, la 3 octombrie 1875 în castelul Eastwel Park din comitatul Kent, fiind primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria) și al ducesei Maria (fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a prințesei Maria de Hesse a Germaniei). Cei doi se căsătoresc în plină iarnă de decembrie 1892, Ferdinand având 27 de ani, iar Maria 17. Cel care însă i-a condus din umbră atent și sever, urmărindu-le fiecare pas și instruindu-i a fost însuși regele care le-a rezervat Palatul Cotroceni, iar la Sinaia, lângă superbul Castel Peleș, a construit dupa gustul preafrumoasei englezoaice, Castelul Pelișor care găzduiește Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur al Reginei, întregul palat fiind construit în stilul Art-Nouveau. La moartea regelui Carol lumea era în prag de razboi, iar România trebuia să decidă de partea cui să intre: a Antantei (Anglia, Franța, Rusia) sau a Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria). Ferdinand ar fi înclinat spre Puterile Centrale fiind prusac de origine, crescut în spiritul războiului nemțesc. Însă în comparație cu firea neînduplecată și severă a unchiului său Carol, Ferdinand era stângaci, timid, șovăielnic, astfel că vulcanica sa soție, englezoaica Maria, l-a influențat puternic să accepte intrarea României de partea Antantei, ca o garanție a împlinirii visului de unitate național-statală. Așa se face că românii conduși de un monarh german au dat lupte grele începând din 1916, anul intrării în război, cu armatele germane și austro-ungare. Sfatul reginei Maria, ea însuși un ambasador de nădejde al țării ei natale, s-a dovedit a se adeveri. După calvarul războiului întregirii neamului românesc, s-a realizat epopeea Marii Uniri de la 1918. La Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, după făurirea României Mari, regele Ferdinand împreună cu regina Maria au fost încoronați în Catedrala ortodoxă, ca Regi ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa. Domnia regelui Ferdinand cu toate că a durat doar 13 ani, Întregitorul sau Fidelul, cum i s-a spus, a dus țara spre o nouă treaptă de prosperitate, România având la moartea sa 17 milioane de locuitori și o suprafață de 295.000 km pătrați. Cel care dăduse pământ luptătorilor de la Mărășești, putea acum să moară liniștit. Deși scăpase de febra tifoidă ce-l lovise în 1897 rămăsese cu o paloare gălbuie și cu sechele toată viața. Lunga suferință pricinuită de un cancer la intestine s-a încheiat la Pelișor, cu cartea de rugăciuni pe genunchi, chinuit fiind și sufletește de escapadele și renunțarea la tron ale fiului mai mare, Carol II. Deși fusese inițial operat de un chirurg parizian, Suveranul se stinge din viață în 1927 la 63 de ani. A fost înmormântat tot la Curtea de Argeș în necropola regală. În urma sa a rămas o preafrumoasă soție (de care I. G. Duca în Amintiri Politice spunea: e o ființă de care trebuie să te sfiești, fiind strălucitoare la fizic ca și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. De o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu ea…) și 6 copii.

Familia sa[modificare | modificare sursă]

Carol[modificare | modificare sursă]

Primul copil a fost Carol II, născut în 15 octombrie 1893, spre bucuria bunicului care îi purta o neasemuită afecțiune.

Elisabeta[modificare | modificare sursă]

În 1894 se năștea cel de-al doilea copil, o fată care lua numele bunicii sale Elisabeta. Ea se căsătorește în 1921 cu regele George al II-lea al Greciei care moare în 1947, însă cei doi divorțaseră în 1934. Elisabeta se întoarce în țară stabilindu-se inițial la Peleș, locul copilăriei. Dorind însă să traiască singură, departe de aventurile grosolane ale fratelui mai mare, ea se stabilește în Banat în localitatea Banloc. Pleacă definitiv din țară în 4 ianuarie 1948 în trenul care ducea familia regală (regele Mihai, Regina mamă, regina mama Elena, Ileana) în exil. S-a stabilit la Cannes pe Coasta de Azur unde și-a câștigat pâinea dând lecții de pian. S-a stins din viață la 15 noiembrie 1956 la 62 de ani.

Mărioara[modificare | modificare sursă]

Cel de-al treilea copil, tot o fată, Mărioara (Mignon), s-a născut în 1900. În 1922 se căsătorește cu regele Alexandru I Karagheorghevici al Iugoslaviei. A rămas însă văduvă în 1934, soțul ei fiind asasinat la Marsilia. A avut 3 copii: Petru al II-lea al Iugoslaviei (rege între 1934-1945), Tomislav și Andrei. Anii exilului au fost grei și pentru ea, stabilindu-se abia în 1960 în Anglia la inițiativa surorii sale Ileana. Acolo avea să-și găsească sfârșitul în 1961, nemaiputând revedea niciodată locurile natale. În 2013 rămășițele ei pământești au fost exhumate din Marea Britanie și înhumate în Serbia.

Nicolae[modificare | modificare sursă]

Al patrulea copil a fost Nicolae născut în 1903. El s-a căsătorit în 1931 cu Ioana Doletti, fiica unor latifundari din Trohăii Buzăului pe ascuns, fapt ce a atras mânia fratelui mai mare, Carol II, care l-a expulzat din țară, învinovățindu-și fratele pentru ceva ce el însuși făcuse. De altfel relațiile dintre cei doi nu au fost niciodată prea bune, regina Maria încercând adesea să medieze desele lor conflicte. Nicky, cum îi spuneau cei dragi, nu a făcut niciodată abuz de puterea de care dispunea, neîncercând niciodată să ocupe tronul, din contră servind cu loialitate țara și fiind un bun sfătuitor al copilului rege Mihai în anii când tatăl său părăsise tronul. În 1960 Ioana Doletti moare iar prințul se recăsătorește cu Thereza Figueira de Mello, alături de care va trăi ultimele decenii de viață în Elveția. A murit în iulie 1977 având aproape vârsta ilustrului său înaintaș Carol I. Ultima sa dorință a fost ca osemintele să-i fie aduse în țară, dar deocamdată ele se află în cimitirul din Laussane.

Ileana[modificare | modificare sursă]

Cel de-al cincilea copil era o fată, Ileana, născută în 1909. Ea se căsătorește în 1931 cu principele Anton de Austria din casa de Habsburg, având cu acesta 6 copii. După ce divorțeză, se căsătorește cu doctorul Ștefan Isărescu, iar după 1960 se călugărește, devenind maica Alexandra, fondatoare și apoi stareță a mănăstirii ortodoxe-române din Elywood City, în Pensylvannia. Moare în 1991 dupa ce vizitează România postrevoluționară, în special Branul atât de drag ei și fiind singurul din cei cinci copii ai familiei regale care și-a văzut revăzut țara natală.

Mircea[modificare | modificare sursă]

Cel de-al șaselea copil, Mircea s-a născut în 1913, însă a murit 3 ani mai târziu de febră tifoidă.

Regina Maria[modificare | modificare sursă]

În ceea ce o privește pe regina Maria ea a trăit 11 ani după moartea soțului ei. Temperamentală, Maria, dupa ce nascuse doi copii și după ce Nando (apelativul cu care ea își alinta soțul) se îmbolnăvi de febră tifoidă, se îndrăgosti de locotenentul Zizi Cantacuzino din suita princiară. Aventura i-a fost cunoscută și lui Ferdinand, care de altfel îi va tolera reginei toate idilele extraconjugale. Apoi a venit pasiunea pentru «prințul alb» Barbu Stirbey, Administratorul general al Domeniilor Coroanei. Se presupune că acesta din urmă este tatăl ultimilor doi copii (Ileana și Mircea). De notorietate publică a fost și idila cu Joe Boyle, colonel canadian de la Crucea Roșie, care în 1917 luase locul primului favorit Barbu Stirbey. După o viață de adânci trăiri, regina s-a stins la 18 iulie 1938 la numai 63 de ani la castelul Pelișor. După dorința ei inima i-a fost învelită în vată formolizată, așezată într-o casetă de argint în greutate de 561 de grame, decorată cu 307 pietre prețioase, înfășurată de fii săi Carol și Nicolae în drapelele României și Angliei și depusă în biserica ortodoxă Stella Maris din grădina palatului de la Balcic, pe litoralul Mării Negre, din Cadrilater. După ce Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, inima a fost adusă de principesa Ileana la castelul regal din Bran, loc ales în mare secret. Mai târziu directorul castelului a găsit inima ascunsa în stâncă și din 1970 caseta se află la Muzeul Național de Istorie din București.

Carol al II-lea[modificare | modificare sursă]

Regele Carol al II-lea

Următorul succesor pe tronul României avea să fie Carol II, regele român despre care s-au scris cele mai multe monografii. S-a născut la 15 octombrie 1893. Era botezat la 17 octombrie cu alai mare în Mănăstirea Sinaia. În 1913 urma Academia militara de la Potsdam, Germania iar la 20 de ani, când se stingea Carol I, vlăstarul regal care-i purta numele, era un june înalt, zvelt, prestant, foarte cultivat și instruit, de o personalitate debordantă. A urmat apoi o tinerețe trăită la maxim care a provocat multă suferință și indignare atât în rândurile Casei Regale cât și ale poporului. Prima sa căsătorie a fost îndelung contestată întrucât aleasa era o româncă Ioana (Zizi) Lambrino, care provenea dintr-o familie aristocratică greco–bizantină. Carol hotărăște fără știrea părinților să se căsătorească cu aceasta, părăsește garnizoana din Târgu Neamț și deghizat în ofițer rus pleacă împreună cu Zizi la Odessa, unde în mare taină, la 31 august 1918 se căsătoresc. Ferdinand și Maria aflând vestea iau imediat măsuri drastice, pe Carol trimițându-l la Mănăstirea Horaița, îndepărtându-l de soția sa cu care însă a reușit să mențină legătura prin scrisori de o mare intensitate emoțională. În 1920 se naște Carol Mircea, rodul acestei legături, care este tatăl prințului Paul de Hohenzollern. Nemaiavând altă alternativă Zizi trebuie să ia calea exilului în brațe cu un copil mic, nemaintorcându-se în țară, la fel ca Elena Văcărescu. A doua căsătorie, una legală de această dată (respectând Constituția), a fost cu Elena, Prințesă a Greciei, fiica regelui Constantin. Cei doi se căsătoresc la 10 mai 1921, iar la nici opt luni s-a născut unicul lor fiu, Mihai I. Între Elena și Carol exista însă o răceală încă de la început, care odată cu trecerea anilor s-a înrăutățit, la acest lucru contribuind și Elena Magda Lupescu, fiica unui evreu creștinat pe care Carol o cunoaște în 1922 și care avea să-i domine viața până la moarte. Astfel el părăsea o Elena regală pentru o Elena frivolă din popor care va purta diferite nume precum Lupeasca sau Duduia, ultimul fiind apelativul cu care i se adresa Carol. În 1925 amanta Lupescu a fost somată să părăsească țara, iar Carol mândru și neînduplecat, pleacă după ea la Paris și Veneția de unde îl anunță pe rege că renunță la toate obligațiile de principe moștenitor, pentru a doua oară de data aceasta. Înca o lovitură grea pentru preaîncercații săi părinți și țară. A treia căsătorie are loc mult mai târziu cu Elena Lupescu, spre apusul vieții lor dupa ce Carol viețuise cu ea timp de 28 de ani. Ea a trăit cu Carol timp de 10 ani, 1930-1940, ca regină, nerecunoscută și neîncoronată însă, apoi îl urmează fidelă în exil prin America și Occident unde în 1949 se cunună religios în vila lor din Estoril, Portugalia, asistați de un preot ortodox. Carol se stinge din viață în 1953 la 59 de ani. Marea lui dragoste, Elena Lupescu, devenită Elena de Hohenzollern i-a supraviețuit un sfert de secol până în 1977. Trupurile lor au fost aduse de curând în România, acțiune sprijinită de nepotul regelui, Printul Paul al Romaniei, Carol fiind înmormantat într-o capelă în curtea Bisericii din Curtea de Argeș, iar Elena Lupescu într-un cimitir apropiat. România a atins între 1937 și 1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, situându-se în fruntea țărilor exportatoare de grâu și nu numai. Carol a fost un rege autoritar, dizolvând partidele și înființând unul singur condus de el însuși, numit Frontul Renașterii, a avut aspre conflicte cu legionarii, Corneliu Zelea Codreanu fiind ucis din comanda sa, se presupune chiar că ar fi avut 3 întâlniri cu Hitler care căuta în regele român un aliat.

Mihai I[modificare | modificare sursă]

Regele Mihai I

Al patrulea rege din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen și ultimul, a văzut lumina zilei la 25 octombrie 1921 la Sinaia fiind fiul legitim al prințului moștenitor Carol și al Elenei, principesă a Greciei. Devine rege la numai 6 ani întrucât tatăl său renunțase la tron și se autoexilase. Astfel în 1927 România avea un rege-copil care conducea țara prin consilul de regență format din principele Nicolae (fratele lui Carol), patriarhul Miron Cristea și primul președinte al Curții de Casație, Gheorghe Buzdugan. Carol însă se întoarce în țară și cu ajutorul unor politicieni și ofițeri este proclamat rege la 8 iunie 1930. Fostul copil-rege Mihai I, la 9 ani devine din nou prinț moștenitor, primind drept consolare de la tatăl său titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În cei 10 ani cât a domnit tatăl său, 1930-1940, Mihai a trăit în umbra năbădăiosului său părinte împreună cu veșnica amantă Elena Lupescu, departe de mama sa care era în Franța și căreia i se îngăduia să-și vadă copilul doar câteva luni pe an. La 6 septembrie 1940 regele este obligat să abdice în favoarea fiului său care până la 30 decembrie 1947 este pentru a doua oară rege al României. Plecând însă omul în a cărui umbră trăise, Mihai rămâne debusolat și cade în captivitatea altui bărbat cu mâna forte, generalul Ion Antonescu. În convorbirile cu scriitorul Mircea Ciobanu, Regele Mihai spunea: după plecarea regelui am simțit că intru într-o lume plină de primejdii. Izolat de viața publică, Mihai află in iunie 1941 că România declarase război Uniunii Sovietice. Era fericit de realipirea Basarabiei răpită de Kremlin în 1940, însă considera că generalul făcuse o mare greșeală trimițând ostașii noștri peste Nistru, ca să lupte alături de armata hitleristă. Regele optează pentru o pace cu Aliații, iar momentul se ivește în 1944, în timpul ofensivei sovietice, când, la 23 august, convocat fiind de Suveran la Palatul Regal, Antonescu refuză să ceară armistițiul ori să-și dea demisia, în consecință este arestat. Hitler a ordonat prinderea regelui viu sau mort, palatul regal fiind bombardat de armata germană. Se consideră că datorită actului de la 23 august 1944 războiul antihitlerist a fost scurtat cu 6 luni. Câștigând teren în România, Rusia a impus un guvern în frunte cu Petru Groza. Când comuniștii și-au întărit îndeajuns poziția, au făcut presiuni asupra Suveranului să părăsească tronul, primul-ministru Petru Groza și secretarul general al partidului Gheorghe Gheorghiu-Dej șantajându-l pe rege, la 30 decembrie că dacă nu își semnează abdicarea în acea noapte vor fi omorâți 1000 de studenți arestați pentru că manifestaseră în favoarea regelui. În această situație gravă Mihai a spus: Nu va curge sânge din pricina mea! și a semnat abdicarea. După câteva zile, însoțit de regina mama Elena, de mătușile Ileana și Elisabeta, regele părăsește țara. În noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948 la granița româno-iugoslavă trenul Suveranului a fost oprit detașându-se vagoanele cu bagaje. Așa că regele Mihai a ajuns în străinătate numai cu hainele de pe el. Și totuși comuniștii aveau să țese tot felul de povești legate de bogățiile pe care le-ar fi furat. În exil regele alungat și-a câștigat pâinea lucrând ca pilot de încercare, apoi broker într-o firmă greco-germană.

S-a căsătorit cu Ana a României cu care are cinci fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria și patru nepoți: Nicolae și Elisabeta Karina (copiii principesei Elena) și Mihai și Angelica (copiii principesei Irina). Principesa Marina Sturdza a criticat necunoașterea limbii române de către urmașii Regelui Mihai, cu excepția Principesei Margareta.[3]

Arborele genealogic al Casei Regale a Romaniei[modificare | modificare sursă]

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Flag of Hohenzollern-Hechingen and Sigmaringen.png Schloss Sigmaringen Wappen.jpg
Karl Anton
n.1811 - d.1885
Karl Anton von Hohenzollern.jpg
Prinț de
Hohenzollern-Sigmaringen
1848–1849
 
 
 
Josephine de Baden
JosephineBaden.jpg
n.1813-d.1900
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Antónia
a Portugaliei

Antoniabraganca1845 1913.jpg
n.1845 – d.1913
 
 
 
Leopold
LeopoldHS.jpg
1835 – 1905
 
Stephanie
EstefaniadePortugal.jpg
1837 – 1859
 
Principality of Romania - 1872 CoA.svgRoyal standard of Romania (King, 1881 model).svgRoyal monogram of Carol I of Romania.svg
Carol I
n.1839 – d.1914
Carol I King of Romania.jpg
Domnitor al Principatelor Romane
1866-1881
Rege al României
1881-1914
 
 
 
Elisabeta a României
n.1843 - d.1916
Regina Elisabeta - Foto01.jpg
Regină a României
1869 – 1914
 
Anton
1841 – 1866
 
Friedrich
1843 – 1904
 
Maria Luise
n.1845 – d.1912
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Wilhelm
n.1864–d.1927
Prinț de Hohenzollern
1905–1927
 
 
Kingdom of Romania - Big CoA.svgRoyal standard of Romania (King, 1881 model).svgRoyal monogram of Ferdinand I of Romania.svg
Ferdinand
n.1865 - d.1927
King Ferdinand of Romania.jpg
Rege al României
1914-1927
 
Maria a României
n.1875-d.1938
Queen Mary of Romania 2.jpg
Regină a României
1914–1927
 
Karl
KarlAntonHohenz.jpg
n.1868-d.1919
 
Maria
Printesa Maria a Romaniei.jpg
n.1870 – d.1874
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Zizi Lambrino
n.1898–d.1953
 
Kingdom of Romania - Big CoA.svgRoyal standard of Romania (King, 1922 model).svg
Carol II
n.1893 - d.1953
King Carol II of Romania.jpg
rege al României
1930-1940
 
 
 
Royal standard of Romania (Queen Mother, 1941 model).svg
Regina mamă Elena
n.1896 – d.1982
Queen Helen of Romania.jpg
Regina mamă a României
1928–1982
 
 
Magda Lupescu
n.1895 – d.1977
 
Elisabeta
n.1894 — d.1956
Elisabeta a Romaniei.jpg
Regină a Greciei
1922–1924
 
Maria
n.1900 — d.1961
Kraljica marija.jpg
Regină a Iugoslaviei
1922-1934
 
Nicolae
n.1903 - d.1978
1903Nicholas-09.jpg
Membru al Regenței
1927-1930
 
Ileana
Principesa Ileana.jpg
n.1909– d.1991
 
Mircea
Printulmircea.jpg
n.1913—d.1916
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Carol Lambrino
n.1920–d.2006
 
 
Kingdom of Romania - Big CoA.svgRoyal standard of Romania (King, 1922 model).svgRoyal Monogram of King Michael of Romania.svg
Mihai I
n.1921
Mihai.jpg
Rege al României
1927–1930; 1940–1947
 
Principesa Ana
n.1923,
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Paul
n.1948
 
Alexandru
n.1961
 
 
Royal Standard of the Crown Princess of Romania.svgRoyal Monogram of Princess Margarita Of Romania.svg
Margareta
Princess Margarita of Romania.JPG
n.1949
 
Elena
n.1950
 
Irina
n.1953
 
 
 
 
 
Sofia
n.1957
 
Maria
n.1964
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Carol
Ferdinand
 
 
 
 
 
 
Nicolae
b.1985
 
Elisabeta-Karina
n.1989
 
Mihai
n.1985
 
Angelica
n.1986
 
Elisabeta-Maria
n.1999
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Kohen (n.2012)
 
Courtney (n.2007)
 
Diana (n. 2011)

Referințe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Monarhia în România 1866-1947, Ion Scurtu, Editura Danubius, 1991
  • Regii și Reginele României de Boris Crăciun, Editura Porțile Orientului, Iași, 1996
  • Viața scandaloasă a Regelui Carol, de Barbara Cartland Editura Sturion, București, 1992
  • Regele Carol al României, Mite Kremnitz, Editura Porțile Orientului, Iași, 1995
  • O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara
  • Viața cotidiană la Curtea Regală a României (1914-1947), de Ștefania Ciubotaru, Editura Cartex, București, 2011 - recenzie
  • Die Institutionalisierung der rumänischen Monarchie unter Carol I. 1866 - 1881 de Edda Binder-Iijima, R. Oldenbourg Verlag, München 2003
  • Die Hohenzollern in Rumänien 1866-1947. Eine monarchische Herrschaftsordnung im europäischen Kontext coordonat de Edda Binder-IIjima, Heinz-Dietrich Löwe, Gerald Volkmer, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien 2010
  • Der Zauber des fernen Königreichs. Carmen Sylvas „Pelesch-Märchen“ (Farmecul regatului îndepărtat. Poveștile Peleșului de Carmen Sylva) de Silvia Irina Rada (Zimmermann), Magisterarbeit Philipps-Universität Marburg, 1996.
  • Die dichtende Königin. Elisabeth, Prinzessin zu Wied, Königin von Rumänien, Carmen Sylva (1843–1916). Selbstmythisierung und prodynastische Öffentlichkeitsarbeit durch Literatur (Regina poetă. Automitizare și publicitate promoțională pro-dinastică prin literatură) de Silvia Irina Zimmermann (n. Rada), Dissertation, Philipps-Universität Marburg, 2001/2003.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Ion Mamina, „Regalitatea în România, 1866-1947, Instituția monarhică, Familia Regală, Domniile, Contribuții la dezvoltarea instituțiilor culturale, Monumente de for public, Cronologie", Editura Compania, 2004 - recenzie

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Imagini

Vezi și[modificare | modificare sursă]