Casa de Wittelsbach

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Wappen des Herzogs in Bayern, Haus Wittelsbach

Casa de Wittelsbach este una din cele mai vechi familii nobiliare din Europa. În secolul al XII-lea descendenții acestei familii au devenit duci (în germană Herzog, în româna medievală herțeg) ai Bavariei. În anul 1503 Albrecht al IV-lea a reunit cele trei linii bavareze. În anul 1623 Maximilian I de Bavaria a obținut demnitatea de principe elector al Sfântului Imperiu Roman, în virtutea extinderii autorității sale asupra Palatinatului.

Membrii familiei au domnit ca Duci, Electori și Regi ai Bavariei (1180 - 1918), Conți Palatini ai Rinului (1214 - 1803 și 1816 - 1918), Margrafi din Brandenburg (1323 - 1373), Conți de Olanda, Hainaut și Zeeland (1345 - 1432), Elector-Arhiepiscop de Köln (1583 - 1761), Duci de Jülich și Berg (1614 - 1794/1806), Regi ai Suediei (1441 - 1448 si 1654 - 1720) și Duci ai Bremen-Verden (1654 - 1719).

Familia a furnizat, de asemenea, doi Împărați Romani (1328/1742), un rege al Romanilor (1400), doi Regi ai Boemiei (1619/1742), un Rege al Ungariei (1305), un Rege al Danemarcei și Norvegiei (1440) și un Rege al Greciei (1832-1862).

Capul actual al familiei, din 1996, este Franz, Duce de Bavaria.

Origini[modificare | modificare sursă]

Berthold, Margraf al Bavariei, a fost descendentul lui Otto I, Conte de Scheyern, care era al treilea fiu al lui Otto al II-lea, Conte de Scheyern care a dobândit Catelul Wittelsbach (langa Aichach). Conții de Scheyern au plecat din Burg Schetern (Castelul Scheyern, construit în 940) în anul 1119, spre Catelul Wittelsbach.

Fiul lui Otto I, Eckhard I, Conte de Scheyern, a fost tatăl Contelui Palatin de Bavaria, Otto al IV-lea (decedat în 1156), al cărui fiu Otto a fost investit cu Ducatul Bavariei în 1180, după căderea lui Henric Leul. Fiul Ducelui Otto, a fost Ludovic I, Duce de Bavaria care a dobândit, la rândul său, Palatinatul Elector în 1214.

Guvernarea Sfântului Imperiu Roman[modificare | modificare sursă]

Blazonul Wittelsbach: Împreună cu Palatinatul Wittelsbach au dobândit leul ca simbol heraldic; semnele albe-albastre au fost preluate de Otto al II-lea Wittelsbach, Duce de Bavaria prin dobândirea regiunii Bogen în 1240

Dinastia Wittelsbach a condus teritoriile Germane din Bavaria din 1180 până în 1918 și Palatinatul Elector din 1214 până în 1805; în 1815 teritoriile au fost adăugate Bavariei pe care Napoleon le-a înălțat în regat în anul 1806.

La moartea Ducelui Otto al II-lea în 1253, fii săi au împărțit între ei procesiunile Wittelsbach: Henric a devenit Duce a Bavariei de Jos iar Ludovic al II-lea a devenit Duce a Bavariei de Sus și Conte Palatin al Rinului. Când ramura lui Henric a murit în 1340, Îmăparatul Ludovic al IV-lea, fiul Ducelui Ludovic al II-lea, a reunit ducatul.

Familia a oferit doi Împărați Romani, Ludovic al IV-lea (1314 - 1347) și Carol al VII-lea (1742 - 1745), ambii membrii fiind din ramura Bavareză a familiei, și un Împărat German, Rupert Palatinul (1400 - 1410), membru din ramura Palatină.

Casa de Wittelsbach s-a împărțit în două ramuri în anul 1329: prin Tratatul de la Pavia, Împăratul Ludovic al IV-lea i-a acordat palatinatul Bavariei de Sus descendentilor fratelui său, Rudosf al II-lea, Rupert I și Rupert al II-lea. Rudof I a devenit moștenitorul vechii linii Wittelsbach, care a revenit la putere și în Bavaria în anul 1777, după dispariția liniei tinere bavareze, descendenți ai lui Ludovic al IV-lea.

Ramura Bavareză[modificare | modificare sursă]

Ramura Bavareză a păstrat ducatul Bavaria până la stingerea sa din 1777.

Coloniile Wittelsbach din cadrul Sfântului Imperiu Roman (Bavaria, Ţările de Jos şi Palatinatul) 1373. Sunt prezentate ca: verde - Wittelsbach, mov - Luxemburg care a dobândit Brandenburg în acel an și portocaliu - Habsburg}} care a dobândit Tirol în 1369

Împăratul Ludoic al IV-lea a dobândit Brandenburg în 1323, Tirol în 1342, Olanda, Zeeland și Hainaut în 1345, însă a cedat Palatinatul Superior pentru ramura palatină al casei Wittelsbach în 1329. Cei șase copii ai săi care l-au succedat au preluat titlurile de Duce de Bavaria și Conte de Olanda și Hainaut în anul 1347. Casa Wittelsbach a pierdut Tirolul la moartea Ducelui Meinhard și după Pacea din Schärding, s-a renunțat definitiv la el, revenint Habsburgilor în 1369. În 1373, Otto al V-lea, ultimul regent Wittelsbach care deținea Brandenburg, a renunțat la teritoriu, cedându-l Casei de Luxemburg. La moartea Ducelui Albert din 1404, a fost succedat în Țările de Jos de către fiul sau mai mare, William. Un alt fiu, Ioan al III-lea a devenit Episcop de Liège. Cu toate acestea, la moartea lui William în 1417, a izbucnit un război de succesiune între Ioan și fiica lui William, Jacqueline de Hainaut. Acesta război a dus la cedarea teritoriilor în mâinile Burgunzilor în 1432.

Castelul Trausnitz al Ducilor din Bavaria

Împăratul Ludovic al IV-lea a reunit Bavaria în 1340 însă din 1349 Bavaria a fost despărțită între descendenții săi, care au creat ramura Bavaria-Landshut, Bavaria-Straubing, Bavaria-Ingolstadt și Bavaria-Munich. După Războiul Landshut de Succesiune, Bavaria a fost reunită în 1505.

Din anul 1549 până în 1567 Casa Wittelsbach a deținut Kladsko în Boemia.

Prin educația strict catolică, ducii bavarezi au devenit liderii Germaniei după Contrareformă. Din 1583 până în 1761, ramura bavareză a dinastiei a deținut Prinți Electori și Arhiepiscopi de Cologne și mulți alți Episcopi ai Sfântului Imperiu Roman. Prinții Wittelsbach au servit ca Episcopi de Regensburg, Freising, Liege, Münster, Hildesheim, Paderborn și Osnabrück, și ca Mari Maeștrii al Ordinului Cavalerilor Teutoni.

În 1623 sub Maximilian I, ducii bavarezi s-au investit cu demnitatea electorală. Nepotul lui Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria a fost Guvernator al Habsburgilor din Țările de Jos (1692 - 1706) și Duce de Luxemburg (1712 - 1714). Fiul său, Împăratul Carol al VII-lea a fost, la rândul său, Rege al Boemiei (1741 - 1743). După moartea fiului lui Carol, Maximilian al III-lea Joseph, Elector de Bavaria, ramura bavareză s-a stins în 1777.

Ramura de Palatinat[modificare | modificare sursă]

Ramura de Palatinat a păstrat Palatinatul până în 1918. Cu ajutorul Bulei de Aur din 1356, Conții Palatini au fost investiți cu demitatea electorală. Prinții Palatini au servit ca Episcopi ai Imperiului, Elector-Arhiepiscopi de Mainz și Elector-Arhiepiscop de Trier.

Castelul Heidelberg al Electorilor Palatini

După moartea regelui Rupert al Germaniei în 1410, teritoriile palatine au început să se împartă între numeroasele ramuri ale familiei, cum ar fi Neumarkt, Simmern, Zweibrücken, Birkenfeld, Neuburg și Sulzbach. Când membrul senior al ramurii palatine a murit în 1559, Electoratul a trecut la Frederick al III-lea de Simmern, un calvinist ferm, iar Palatinatul a devenit una dintre cele mai importante centre ale calvinismului în Europa, susținând rebelii calviniși atât în Țările de Jos cât și în Franța.

Ramura cadet a Neuburgului, o filiala a ramurei Palatine a deținut Ducatul de Jülich și Berg începând din anul 1614, atunci când ultimul Duce de Jülich-Cleves-Berg a murit fără moștenitori în 1609, Războiul Jülich de Succesiune a izbucnit, terminându-se la sfârșitul anului 1614 prin Tratatul de la Xanten, care împărțea ducatele între Palatinatul-Neuburg și Margraful de Brandenburg. Jülich și Berg au revenit Contelui Palatin Wolfgang William de Neuberg.

În 1619, protestantul Frederick al V-lea, Electorul Palatin a devenit Rege al Boemiei însă a fost învins de către catolicul Maximilian I, Elector de Bavaria, un membru al ramurei bavareze. Ca urmare, Palatinatul Superior trebuia cedat ramurii Bavareze în 1623. Când Războiul de Treizeci de Ani s-a încheiat cu Tratatul de la Münster (numit și Pacea de la Westfalia) în 1648, a fost creat un nou electorat suplimentar pentru Contele Palatin al Rinului. În timpul exilului, fii lui Frederick, în special Prințul Rupert al Rinului, și-a câștigat faima în Anglia.

În 1685, ramura Simmern a murit și prințul catolic Filip William, Conte Palatin de Neuburg a moștenit Palatinatul și Ducatele Jülich și Berg. În timpul domniei lui Johann Wilhelm (1690 - 1716) rezidența Electoratului s-a mutat la Düsseldorf în Berg. Fratele și succesorul său Carol al III-lea Filip, Elector Palatin a mutat rezidența înapoi la Heidelberg în 1718 iar apoi la Mannheim în 1720. Pentru a întări uniunea tuturor liniilor ale dinastiei Wittelsbach, Carol Filip a organizat o nuntă pe 17 ianuarie 1742, măritandu-și nepoatele cu Carol Theodore de Sulzbach și cu Prințul bavarez, Clement. În alegerile imperiale, câteva zile mai târziu, Carol al III-lea Filip a votat pentru vărul său bavarez Prințul-Elector Carol-Albert. După singerea neamului Neuburg în 1742, Palatinatul a fost moștenit de Ducele Carol Theodore din ramura Sulzbach.

Electoratul (1778) şi Regatul Bavariei (1816)

După stingerea ramurei bavareze în 1777, după disputa succesorală și după Războiul Bavarez de Succesiune, ramura Sulzbach sub Electorul Carol Theodore a moștenit Bavaria.

Odată cu moartea lui Carol Theodore în 1799 toate teritoriile Wittelsbach din Bavaria și Palatinat au fost reunite sub Maximilian al IV-lea Joseph, un membru al ramurii Palatinate-Zweibrücken-Birkenfeld. În acel moment au fost două ramuri supraviețuitoare ale familiei Wittelsbach: Palatinate-Zweibrücken (condus de Maximilian Joseph) și Palatinate-Birkenfeld (condus de Contele Palatin William). Maximilian Joseph a moștenit titlul de Elector de Bavaria, în timp ce William a moștenit Ducatul de Bavaria. Maximilian Joseph și-a asumat titlul de Rege sub numele de Maximilian I Joseph pe 1 ianuarie 1806. Noul rege încă servea ca Prinț-Elector până când Regatul Bavariei a părăsit Sfântul Imperiu Roman (1 august 1806).

Regatul Bavariei[modificare | modificare sursă]

Sub urmașii lui Maximilian, Bavaria a devenit al treilea stat german cel mai puternic, pe lângă Prusia și Austria. Când Imperiul German a fost format în 1871, Bavaria a devenit al doilea cel mai puternic Imperiu după Prusia. Dinastia Wittlesbachs a domnit ca regi ai Bavariei până când Ludovic al III-lea a emis declarația Anif (în germană: Anifer Erklärung) pe 12 noiembrie 1918 la Palatul Anif, în care și-a eliberat soldații și oficialii de sub jurământul lor de loialitate și s-a încheiat regula 738 al Casei Wittelsbach din Bavaria.

Guvernarea în afara Sfântului Imperiu Roman[modificare | modificare sursă]

Ducele Otto al III-lea din Bavaria de Jos, care a fost nepotul din partea maternă cu Béla al IV-lea al Ungaria, a venit la putere în afara Sfântului Imperiu Roman. Otto a abdicat de la tronul ungar în 1308.

Ramura Palatinată[modificare | modificare sursă]

Christopher al III-lea al Casei de Palatinat-Nuemarkt a fost regele Danemarcei, Suediei și Norvegiei în 1440/1442 - 1448, dar nu a avut moștenitori. Casa Palatinat-Zweibrücken a continuat monarhia Suediei din 1654-1720 fiind guvernată de Carol al X-lea, Carol al XI-lea, Carol al XII-lea și Ulrika Eleonora. Prințesa din Casa de Wittelsbach, Sofia de Hanovra (1630 - 1714) a fost mama lui George I al Marii Britanii; a murit ca moștenitoare prezumtivă a Marii Britanii la câteva săptămâni înainte de a prelua succesiunea. Linia de succesiune Iacobină face parte în prezent din Casa Wittelsbach. Franz, prințul ereditar al Bavariei este recunoscut de către iabonini ca Francisc al II-lea. Prințul Otto de Bavaria a fost ales rege al Greciei în 1832 și a fost forțat să abdice în 1862.

Regatul Suediei[modificare | modificare sursă]

Regina Cristina a Suediei a abdicat de la tron pe 7 iunie 1654 în favoarea verișorului ei, Carol al X-lea Gustavus, un membru din Casa Wittelsbach a ramurei Palatinat-Zweibrücken. Acesta a fost al doilea termen de guvernare al Casei Wittelsbach în Suedia până în 1448, când Christopher al III-lea de Palatinat a fost rege al Danematcei, Suediei și Norvegiei.

Suedia a ajuns la cea mai mare măsură teritorială sub conducerea lui Carol al X-lea după Tratatul de la Roskilde din 1658. Fiul lui Carol, Carol al IX-lea, a reconstruit economia și a reamenajat armata. Moștenirea fiului său, Carol al XII-lea, a fost una dintre cele mai mari din lume, o armată stabilă și o flotă mare. Cu toate acestea, deși a fost un politician priceput, era șovăitor când venea vorba de pace. Deși Suedia a realizat mai multe succese militare și a câștigat multe bătălii, Marele Război de Nord s-a încheiat cu înfrângerea Suediei și cu sfârșitul Imperiului Suedez. Carol a fost urmat la tronul Suediei de sora sa, Ulrika Eleonora. A abdicat în 1720 marcând sfârșitul guvernarii Casei Wittelsbach în Suedia.

Regatul Greciei[modificare | modificare sursă]

Grecia în 1843 după independenţă.

Regele Otto I al Casei Wittelsbach a fost primul rege modern al Regatului Greciei în 1832 sub Convenția de la Londra, prin care Grecia a devenit un nou regat independent sub protecția marilor puteri (Marea Britanie, Franța și Imperiul Rus). De-a lungul domniei sale, Otto s-a confruntat cu provocări politice cu privire la slăbiciunea financiară a Greciei și cu rolului guvernului în treburile Bisericii. Politica Greciei era bazată pe afilieri cu cele trei puteri, iar capacitatea lui Otto de a menține sprijinul puterilor a fost cheia de a rămâne la putere. Pentru a rămâne puternic, Otto a trebui să joace pentru interesele fiecăruia dintre adepții marilor puteri grecești împotriva celorlalți. Când Grecia a fost blocată de Marina Regală Britanică în 1850, și din nou în 1853, pentru a opri Grecia de a ataca Imperiul Otoman în timpul războiului din Crimeea, Otto a stat printre greci, suferind. Ca urmare, a existant o tentativă de asasinat asupra Reginei și în 1862, Otto a fost demis în timp ce se afla prin țară.

Legea de succesiune la tronul Greciei a fost definită printr-un articol suplimentar la Convenția din 7 mai 1832 de atribuire a Tronului Grec lui Otto I. Acesta a instituit un ordin semi-salic cu o regulă importantă, implicand unirea coroanei pe același cap cu orice altă coroana, mai ales cea a Bavariei. Sub aceleași condiții de succesiune, un membru al Casei Wittelsbach era pretendent la tron după moartea lui Otto în 1867, acesta fiind fratele său mai mic, Luitpold, care a fost regentul Bavariei din 1886 până în 1912; după el a urmat regele Ludovic al III-lea de Bavaria în 1913. În acel moment, urmărirea cererilor deveneau imposibile ca aceeași ramură de Wittelsbach să devină moștenitor al ambelor tronuri; un monarh sau un pretendent ulterior ar fi trebuit emis pentru renunțarea la unul dintre cele două tronuri, pe care nimeni nu l-a declarat. În cele din urmă, nici Luitpold și nici fiul său, Ludovic nu a urmărit în mod activ cererea la tornul grec moștenită de la Otto I, iar tronul Bavariei a dispărut în 1918, lăsând viitorul pretendent la tron să fie aranjată în viitor, însă niciodată nu a avut loc.

Ramura Bavareză[modificare | modificare sursă]

Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturias, fiul lui Maximilian al II-lea Emanuel, era alegerea favorabilă făcuta de Anglia și Țările de Jos pentru a succeda în calitate de conducător al Spaniei, iar tânărul Carol al II-lea al Spaniei l-a ales pe el ca moștenitor. Din cauza morții neașteptate a lui Joseph Ferdinand în 1699, dinastia Wittelsbach nu a venit la putere în Spania, lăsând succesiunea spaniolă incertă din nou.

Armuri[modificare | modificare sursă]

Ramura Palatinat[modificare | modificare sursă]

Armura Numele blazonului
COA Churpfalz.svg
COA family de Pfalz-Simmern.svg

Palatinatul Elector, Palatinul Rinului din 1215 până în 1623.

Armoiries empereur Robert Ier.svg Rupert al Germaniei (1352 † 1410), Regele Romanilor din 1400 până în 1410.
Royal Arms of Norway, Denmark & Sweden (1442-1448).svg Christopher de Bavaria (1416 † 1448), Regele Denmarcei, Norvegiei și Suediei
Armoiries Frédéric V de Wittelsbach, roi de Bohême.svg Frederick al V-lea, Elector Palatin (1596 † 1632), elector palatin din 1610 până în 1623 și Rege al Boemiei din 1619 până în 1620.
Armoiries électeur palatin 1648.svg Conți Palatini ai Rinului din 1648 până în 1688.
Armoiries comtes palatins de Soulzbach.svg Conți palatini ai Neuburgului din 1574 până în 1688.
Conți palatini ai Sulzbachului din 1688 până în 1795.
Armoiries électeurs palatins de Neubourg.svg Elector palatin al Neuburgului din 1688 până în 1742.
Armoiries comtes palatins de Deux-Ponts.svg Conți palatini de Zweibrücken din 1569 până în 1675.
Armoiries Suède Palatinat.svg Regi si Suediei din 1654 până în 1720 (de la Conții Palatini de Zweibrücken)
Armoiries comtes palatins de Birkenfeld.svg Conți palatini de Birkenfeld din 1569 până în 1795.
Armoiries du royaume de Bavière (1809).svg Regi ai Bavariei din 1809 până în 1835.
Armoiries du royaume de Bavière (1835).svg Regi ai Bavariei din 1835 până în 1918.
Armoiries Othon de Wittelsbach, roi de Grèce.svg Otto de Wittelsbach (1815 † 1867), Regele Greciei.
Armoiries ducs en Bavière.svg Duce în Bavaria după 1834.
Arms of Prince Ferdinand of Baviaria (1884-1958) as Spanish Infante.svg Prinț Ferdinand de Bavaria (1884–1958), Infante de Spania
ramura «Wittelsbach-Bourbon»

Ramura Bavareză[modificare | modificare sursă]

Armura Numele blazonului
Armoiries Bavière.svg Duce de Bavaria din 1180 până în 1623.
Emperor Louis IV Arms.svg Ludovic al IV-lea (1286 † 1347), Rege al Romanilor în 1314, Împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1328.
Armoiries Bavière-Brandebourg.svg Duce de Bavaria și Elector de Brandenburg : Ludovic al V-lea († 1361), Ludovic al VI-lea († 1365) și Otto al V-lea († 1379).
Hainaut-Bavaria Arms.svg Duce de Bavaria-Straubing, Conte de Hainaut și Olanda din 1254 până în 1433.
COA family de Kurpfalz.svg Elector de Bavaria din 1623 pâmă în 1777.
Armoiries empereur Charles VII.svg Carol al VII-lea (1697 † 1745), Imparat al Sfântului Imperiu Roman din 1742 până în 1745.

Reprezentanți de seamă[modificare | modificare sursă]

Varia[modificare | modificare sursă]

Drapelul Bavariei și culorile drapelului Grecia (alb-albastru) sunt preluate de la simbolurile heraldice ale Casei de Wittelsbach.