Regina mamă Elena

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Regina mamă, Elena)
Salt la: Navigare, căutare
Regina-mamă Elena a României
Vila Sparta, din Florența

Regina mamă Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca, n. 2 mai 1896, Atena – d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României.

Născută în familia regală a Greciei, s-a căsătorit cu principele moștenitor Carol al României în 1921, dând în același an naștere principelui Mihai al României. După ce la sfârșitul anului 1925 Carol a rămas în străinătate cu amanta sa, principesa Elena s-a ocupat de educația fiului ei, devenit moștenitor al tronului. În timpul primei domnii a regelui Mihai (1927-1930), Elena a divorțat de Carol. Odată cu reîntoarcerea lui Carol din străinătate și uzurparea tronului fiului său (la 8 iunie 1930), Elena a pierdut controlul legal asupra sorții copilului său, fiind supusă unei campanii de șicane din partea lui Carol. În cele din urmă, principesa Elena a preferat să părăsească România (1932), fiindu-i permis să își vadă fiul timp de 2 luni în fiecare an și stabilindu-se la Vila Sparta din Florența.

Odată cu abdicarea lui Carol al II-lea, dictatorul Ion Antonescu i-a cerut să se întoarcă în țară, Elena revenind în septembrie 1940 în România și primind titlul de Regină mamă și apelativul Majestate. A devenit cel mai apropiat consilier și confident al Regelui Mihai. Puterea în stat era deținută în totalitate de Ion Antonescu, care în prima parte a guvernării sale a dezlănțuit un genocid împotriva minorității evreiești, dar Regina Elena a reușit prin intervenții pe lângă acesta să amelioreze soarta multor persoane, meritul fiindu-i recunoscut mai târziu de Institutul Yad Vashem, care i-a conferit titlul de „Drept între popoare”.

În urma loviturii de stat de la 23 august 1944, dictatura antonesciană a fost înlocuită (după trei scurte guverne constituționale) de dictatura Partidului Comunist din România, monarhia fiind tot mai izolată și în imposibilitatea de a se opune comunizării țării. După abdicarea forțată a Regelui Mihai, Elena a împărtășit soarta fiului ei, trăindu-și restul vieții în exil, la Florența. În ultimii ani s-a mutat, din cauza sănătății, la Lausanne, apoi la Versoix. Regina Elena a ținut jurnal, care nu a fost publicat până în prezent.(Vezi Porter 2005.)

Genealogie[modificare | modificare sursă]

Principesa Elena a Elenilor era fiica principelui Constantin (viitorul rege Constantin I al Elenilor) și a principesei Sofia a Prusiei. Constantin era fiul lui George I al Greciei și al marii ducese Olga a Rusiei. Sofia a Prusiei era fiica împăratului german Frederic al III-lea, căsătorit cu principesa Victoria, fiica reginei Victoria a Marii Britanii.[1]

Copilărie[modificare | modificare sursă]

Constantin I și familia sa

Elena s-a născut la 2 mai 1896 la Atena. În copilărie a fost crescută de o guvernantă engleză (Miss Nicholls) și a avut drept servitoare pe o țărancă Rosa, care avea să îi rămână în serviciu decenii întregi.[2] Din copilărie a purtat porecla Sitta, consecință a încercărilor fratelui ei mai mic Alexandru de a pronunța cuvântul englezesc sister (română soră). Copilăria și-a petrecut-o în Atena, vlăstarele familiei regale a Greciei părăsind arareori împrejurimile capitalei  — din cauza condițiilor proaste din Grecia  — cu excepția călătoriilor pe iahtul regal Amphitriti și a vizitelor în Germania, la văduva împăratului Frederick al III-lea .[3] În copilărie, Elena a fost foarte apropiată de fratele ei Alexandru, care era de vârstă apropiată.[4] Începând cu vârsta de 8 ani, a frecventat școli de vară în Marea Britanie, inițial la Seaford și mai apoi la Eastourne.[5]

Primul exil și Primul Război Modial[modificare | modificare sursă]

La vârsta de 14 ani, Elena a ajuns pentru prima dată în exil, după o tentativă de lovitură militară menită a-l pune pe tron pe tatăl ei în dauna bunicului; s-a hotărât ca principele Constantin să petreacă un an cu familia sa în exil.[6] După ce a luat capăt această perioadă și familia s-a întors la Atena, capitala s-a preschimbat într-un centru de activități militare, odată cu războiul cu Turcia: principele Constantin s-a remarcat în calitatea de conducător victorios, însă în cursul evenimentelor a avut loc asasinarea regelui George, la Salonic.[7]

După încoronarea tatălui ei, Elena a vizitat pentru prima dată țara, din care până atunci cunoscuse doar Atena, Corfu și câteva orașe mai mari. Împreună cu regele și principele Alexandru a vizitat câmpurile de luptă macedonene.[8]

În mai 1915, regele Constantin s-a îmbolnăvit foarte grav, fiind pentru mult timp în stare septică și inconștient; la insistențele poporului, icoana făcătoare de minuni de pe insula Tinos a fost adusă la palat, Elenei revenindu-i să o țină în apropierea bolnavului; într-adevăr tatăl ei și-a revenit la conștiință, evenimentul lăsând o amprentă puternică asupra principesei, a cărei credință avusese până atunci  — în relatarea biografului ei Gould Lee  — un caracter mai degrabă formal decât profund.[9]

De la începutul Primului Război Mondial, regele Constantin se poziționase împotriva ideii ca Grecia să pornească într-o întreprindere aventurieră, cum dorise premierul Eleftherios Venizelos.[10] Cu sănătatea slăbită de boala recentă, regele a intrat pe mâna propagandei de război a englezilor și francezilor, care puneau ținuta sa pe așa-zisa lui simpatie pro-germană, dorind cu orice preț atragerea Greciei de partea lor în război.[11] Această campaniei a avut un efect dublu asupra principesei, punând-o în primul rând în fața adevărului că viața nu este ordonată după concepții etice despre bine și rău, iar în al doilea rând prin faptul că a întărit solidaritatea în sânul familiei.[12] Familia regală primea adesea scrisori de amenințare, care s-au materializat în incendiul care a distrus reședința de la Tatoi, produs de mână umană; Elena și Alexandru nu au fost de față, întorcându-se de pe insula Spetzai.[13]

În august 1916 Venizelos a început cu ajutor francez războiul civil, ocupând orașul Salonic și punându-se în fruntea unui guvern provizoriu. La 1 decembrie 1916, un contingent francez de cca. 3000 de soldați a debarcat la Pireu, cu scopul de a prelua controlul Atenei.[14] Într-un incident care a avut loc în Parcul Zappeion din fața palatului, principesa Elena a fost în primejdie de moarte: în fața palatului avusese loc o bătălie între trupele loiale regelui și francezi; aceștia din urmă înconjurați, regele a dat ordinul ca focul să înceteze. Ieșind să verifice ce se întâmpla, au izbucnit din nou focurile, iar principesa a deschis ușa către grădină, speriată că tatăl ei este în pericol, însă în jurul ei zburau gloanțe, ea fiind salvată de garda personală de corp a regelui, care a luat-o pe sus înapoi în clădire.[15]

Al doilea exil[modificare | modificare sursă]

Atena a fost bombardată de flota franceză, familia regală aflându-se în pericol de moarte când obuzele au început să lovească în palat și în curtea palatului. S-a impus un embargou economic, care deși a înfometat populația, nu a reușit să diminueze simpatia populației față de familia regală. În cele din urmă, la 11 iunie 1917, regele Constantin a fost forțat să abdice sub presiunea unui nou bombardament asupra Atenei, rege fiind numit fiul său Alexandru.[16] Astfel a început al doilea exil al principesei Elena, familia regală a Greciei stabilindu-se în Elveția.[17]

În exil, viața Elenei și a familiei regale grecești a fost marcată de atitudinea rece față de fostul rege, pe de o parte, și de lipsurile financiare, pe de alta.[18] În 1918, în timp ce regele Alexandru era în Paris în legătură cu negocierile de pace, Elena a încercat să îi telefoneze, însă a fost refuzată de unul din ofițerii din anturaj.[19]

În 1920, principele George avea să se căsătorească cu principesa Elisabeta a României. Principele moștenitor Carol, care se întorcea dintr-o călătorie în jurul lumii, aranjată de mama lui după anularea mariajului său morganatic cu Zizi Lambrino, urma să îl însoțească pe George în România, iar Elena și Irina au fost invitate de regina Maria a României să viziteze Bucureștiul, întrezărindu-se posibilitatea unui mariaj cu Carol.[20] Deși Elena și mama ei erau împotrivă, regele Constantin a hotărât ca fiica lui să accepte cererea în căsătorie, întrucât nu dorea ca fiica lui să fie tratată ca un paria social.[21] După cum scria Paul Quinlan, la acel moment „valoarea” lui Carol pe piața mariajelor regale era scăzută, în urma escapadei lui scandaloase, așa că regina Maria a fost încântată de aranjamentul realizat.[22]

Vizita la București a Elenei a fost umbrită și scurtată de anunțul morții regelui Alexandru, urmată la o zi de vestea morții mamei reginei Maria. Maria a aranjat ca în drum spre Coburg cu trenul regal să îi ducă pe George, Elena și Irina înapoi, Carol oferindu-se să-i însoțească. Impresia Elenei că acest lucru s-ar putea datora interesului lui Carol s-a confirmat, principele moștenitor al României cerând regelui Constantin mâna fiicei sale.[23]

Căsătoria cu principele Carol[modificare | modificare sursă]

După moartea regelui Alexandru al Greciei, Venizelos a organizat un plebiscit, punând poporul grec să aleagă între el și Constantin. Rezultatul a fost copleșitor în favoarea fostului suveran, care s-a întors cu Elena și restul familiei la Atena. Elena a decis să accepte cererea în căsătorie a lui Carol, în parte pentru că începuse să se îndrăgostească de el, pe de altă parte pentru ca să nu se confrunte mereu cu amintirile locurilor în care petrecuse mult timp cu fratele ei Alexandru. Nunta lui George cu Elisabeta și a lui Carol cu Elena au avut loc în Atena, în decurs de o săptămână, lucru pentru care s-a cerut o dispensă de la Biserica Ortodoxă, întrucât nunțile de frate și soră dintr-o familie cu o soră – respectiv un frate din altă familie trebuiau conform canonului ortodox să aibă loc simultan, însă regina Maria dorea să participe la amândouă. Mariajul a avut loc la 10 martie 1920.[24]

După căsătorie, cuplul a petrecut o săptămână la Tatoi și două la Atena, după care cei doi miri au plecat via Constantinopol spre România,[24] unde li s-a făcut o întâmpinare triumfală, în prezența regelui Ferdinand, reginei Maria, prim-ministrului și a patriarhului. Au locuit inițial două săptămâni în apartamentul în care copilărise Carol la Cotroceni, însă principele moștenitor a dorit să se sustragă controlului părinților, motiv pentru care au primit permisiunea regală să se mute la Castelul Foișor, care nu mai fusese locuit de la moartea reginei Elisabeta a României (1916).

Primii ani ai căsniciei[modificare | modificare sursă]

Carol și Elena.

Încă din prima perioadă a devenit clar că erau diferențe de interese în cuplul princiar, cei doi având puține interese comune.

La 25 octombrie 1921, principesa Elena l-a adus pe lume pe Mihai, la Castelul Foișor. Nașterea a fost prematură și foarte dificilă, viața mamei și copilului fiind în pericol. Principesa Elena a fost asistată de prof. dr. Louros (medicul Familiei Regale a Greciei, trimis de regina Sofia), de doctorița Manicatide-Veners și de doctorul Romalo (medicul personal al regelui României). Starea pruncului este descrisă prin calificativul „destul de satisfăcătoare”.[25][26] Datorită complicațiilor, Elenei i s-a recomandat să nu mai poarte altă sarcină.[27]

Mariajul a fost pus sub presiune de călătoriile Elenei pentru a-și vedea tatăl, care fusese detronat și exilat din nou. În cea mai mare parte a acestui timp, principele Carol a rămas în țară. Asupra apropierii dintre soți s-a repercutat negativ și prezența constantă în viața Elenei a surorii ei Irina. După moartea lui Constantin, Irinei i s-a adăugat și mama lor, Sofia.[28]

Carol a plecat în noiembrie 1925 să reprezinte dinastia la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, dar de acolo s-a întâlnit în Franța cu Elena Lupescu, care părăsise țara. Din Italia, Carol le-a scris tatălui, mamei și soției că nu se mai întoarce în țară, anunțându-i că renunță în favoarea fiului său la succesiunea tronului. Elena s-a oferit să călătorească la Milano pentru a-l convinge pe Carol să se întoarcă, însă decizia regelui era inexorabilă și la 31 decembrie a fost anunțată renunțarea principelui.[29]

Întrucât Mihai devenea noul principe moștenitor prin actul de la 4 ianuarie 1926, la scurt timp Elena a primit titlul de „principesă mamă”, printr-o ordonanță specială, stabilindu-i-se și o listă civilă, privilegiu rezervat în genere regelui și principelui moștenitor.[30] Următorii ani au văzut o reducere a îndatoririlor publice pe care le împărțise cu Carol, însă pe umerii ei cădea responsabilitatea educației viitorului rege al țării și realizarea faptului că în anumite cercuri era învinuită ea însăși de comportamentul lui Carol, întrucât ea nu ar fi făcut destul să îl țină alături de ea.[31]

În vara lui 1926, animată de gândul că poate nu era prea târziu să încerce o împăcare cu soțul ei, Elena a cerut permisiunea cuplului regal de a se întâlni cu Carol în cursul vizitei ei în Italia; acesta a acceptat inițial, însă a contramandat pe ultima sută de metri.[32] În timpul acestei vizite, Elena și mama ei regina Sofia au vegheat-o pe regina Olga a Greciei, care s-a stins la Roma.[33]

Mihai rege[modificare | modificare sursă]

Regina Maria, Mihai și Elena
Regele Mihai într-o ocazie oficială. În tribună, de la stânga regina Maria, Elena, regina Elisabeta a Elenilor, principesa Ileana, regele George II al Elenilor (soțul Elisabetei).

În primăvara lui 1927, în timp ce regina Maria a plecat în turneu în Statele Unite ale Americii, starea de sănătate a regelui Ferdinand, care suferea de cancer, s-a înrăutățit considerabil, Elena dedicându-și mult timp să-l îngrijească, la palatele Cotroceni și Pelișor. Acesta s-a stins la 20 iulie 1927.[34]

La câteva ore, Mihai a fost proclamat rege al României, pe 20 iulie având loc ceremonia de depunere de către regență în numele regelui a jurământului. Politicianul și memorialistul Ion G. Duca, martor la evenimente, descria în felul următor scena:

La Parlament, scena a fost mișcătoare, toți senatorii si deputații au aclamat îndelung pe micul Rege când a intrat împreună cu Principesa Elena și cu cei trei Regenți, în afară de reprezentanții partidului național-țărănesc, care s'au sculat în picioare cu toată adunarea, dar care au păstrat o tăcere semnificativă […] În fața acestor ovațiuni copilul, neobișnuit cu asemenea scene, s'a intimidat puțin și, instinctiv, s'a lipit de fustele mamei sale. A fost în sală un moment de intensă și legitimă emoțiune. […] Gestul instinctiv fusese simbolic, de-altminteri el nu a durat decât o clipă, Principesa Elena l-a împins ușor înainte, iar copilul […] a înaintat un pas ca și cum ar fi fost conștient de astădată de situație, salutând demn si stăpân pe el, pe reprezentanții națiunii.[35]

Față de actul de la 4 ianuarie și perspectiva întoarcerii prințului Carol, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național Liberal a susținut regența, grăbind depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol.[36]

Situația domniei lui Mihai și implicit a Elenei a fost sigură atâta timp cât a trăit liderul Partidului Național Liberal, Ionel Brătianu. Însă Brătianu a murit subit la 24 noiembrie 1927, fiind succedat la conducerea guvernului de fratele său Vintilă Brătianu, mult mai puțin versat ca politician. Politicianul și memorialistul Argetoianu:

„ [...] câteva cuvinte lămuritoare asupra situației politice din anul 1928 nu vor fi de prisos. De la moartea lui Ionel Brătianu, întreaga politica românească era dominată de chestiunea Prințului Carol, de «chestiunea despre care nu se mai vorbea»  — adică despre care Cenzura nu lăsa să se vorbească în gazete, căci încolo numai de asta se vorbea. […] Cât a trăit el [Ionel Brătianu, n.n.], autoritatea lui a fost suficientă pentru a ține piept tuturor valurilor […]”[37]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gould Lee 1956, p. 15
  2. ^ Gould Lee 1956, p. 17
  3. ^ Gould Lee 1956, p. 18
  4. ^ Gould Lee 1956, pp. 19-20
  5. ^ Gould Lee 1956, p. 21
  6. ^ Gould Lee 1956, p. 25
  7. ^ Gould Lee 1956, pp. 26-28
  8. ^ Gould Lee 1956, pp. 31-32
  9. ^ Gould Lee 1956, pp. 37-39
  10. ^ Gould Lee 1956, pp. 35-37
  11. ^ Gould Lee 1956, pp. 40-42
  12. ^ Gould Lee 1956, p. 43
  13. ^ Gould Lee 1956, pp. 44-47
  14. ^ Gould Lee 1956, p. 49
  15. ^ Gould Lee 1956, pp. 49-50
  16. ^ Gould Lee 1956, pp. 51-57
  17. ^ Gould Lee 1956, pp. 58-64
  18. ^ Gould Lee 1956, pp. 58-64
  19. ^ Gould Lee 1956, p. 70
  20. ^ Gould Lee 1956, pp. 71-72
  21. ^ Gould Lee 1956, p. 72
  22. ^ Quinlan 1995
  23. ^ Gould Lee 1956, p. 73-74
  24. ^ a b Porter 2005, p. xvi
  25. ^ Lazăr 2011, pp. 9-10
  26. ^ De ziua Regelui Mihai I - Mica enciclopedie AS”, Formula AS - numărul 844, numărul 844, http://www.formula-as.ro/2008/844/mica-enciclopedie-as-27/de-ziua-regelui-mihai-i-10435-print, accesat la 9 ianuarie 2014 
  27. ^ Quinlan 1995
  28. ^ Porter 2005
  29. ^ Gould Lee 1956, pp. 112-113
  30. ^ Gould Lee 1956, p. 115
  31. ^ Gould Lee 1956, p. 115
  32. ^ Gould Lee 1956, pp. 115-116
  33. ^ Gould Lee 1956, p. 116
  34. ^ Gould Lee 1956, p. 117
  35. ^ Duca 1982, p. 217
  36. ^ Călinescu 1990, p. 70
  37. ^ Argetoianu 1997, p. 224

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Argetoianu, Constantin (1997), Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Volumul al X-lea (1932 - 1934), București: Editura Machiavelli 
  • Călinescu, Armand (1990), Însemnări politice, București: Editura Humanitas 
  • Duca, I. G. (1982), Amintiri politice. Volumul III, München: Jon Dumitru Verlag 
  • Gould Lee, Arthur Stanley (1956), Helen, Queen Mother of Rumania, Princess of Greece and Denmark: An Authorized Biography, Londra: Faber and Faber 
  • Lazăr, Traian (2011), Jurnalul Regelui Mihai I de România. Reconstituit după acte și documente contemporane, Vol. I: 1921-1940, Iași: Casa Editorială Demiurg 
  • Porter, Ivor (2005), Michael of Romania. The King and the Country, Phoenix Mill: Sutton Publishing 
  • Porter, Ivor (2007), Mihai I al României. Regele și țara, București: Allfa 
  • Quinlan, Paul D. (1995), The playboy king: Carol II of Romania, Greenwood Press 

Legături externe[modificare | modificare sursă]