Regina mamă Elena

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Regina mamă, Elena)
Salt la: Navigare, căutare
regina-mamă Elena a României

Regina mamă Elena a României, principesă de Grecia și Danemarca, (n. 2 mai 1896, Atena — d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României.

Născută în familia regală a Greciei, s-a căsătorit cu principele moștenitor Carol al României în 1921, dând în același an naștere principelui Mihai al României. După ce la sfârșitul anului 1925 Carol a rămas în străinătate cu amanta sa, principesa Elena s-a ocupat de educația fiului ei, devenit moștenitor al tronului. În timpul primei domnii a regelui Mihai (1927-1930), Elena a divorțat de Carol. Odată cu reîntoarcerea lui Carol din străinătate și uzurparea tronului fiului său (la 8 iunie 1930), Elena a pierdut controlul legal asupra sorții copilului său, fiind supusă unei campanii de șicane din partea lui Carol. În cele din urmă, principesa Elena a preferat să părăsească România (1932), fiindu-i permis să își vadă fiul timp de 2 luni în fiecare an și stabilindu-se la Vila Sparta din Florența.

Odată cu abdicarea lui Carol al II-lea, dictatorul Ion Antonescu i-a cerut să se întoarcă în țară, Elena revenind în septembrie 1940 în România și primind titlul de regină mamă și apelativul majestate. A devenit cel mai apropiat consilier și confident al regelui Mihai. Puterea în stat era deținută în totalitate de Ion Antonescu, care în prima parte a guvernării sale a dezlănțuit un genocid împotriva minorității evreiești, dar Elena a reușit prin intervenții pe lângă acesta să amelioreze soarta multor persoane, meritul fiindu-i recunoscut mai târziu de Institutul Yad Vashem, care i-a conferit titlul de „Drept între popoare”.

În urma loviturii de stat de la 23 august 1944, dictatura antonesciană a fost înlocuită (după trei scurte guverne constituționale) de dictatura Partidului Comunist din România, monarhia fiind tot mai izolată și în imposibilitatea de a se opune comunizării țării. După abdicarea forțată a regelui Mihai, Elena a împărțit soarta fiului ei, trăindu-și restul vieții în exil, la Florența. În ultimii ani s-a mutat din cauza sănătății la Lausanne, apoi la Versoix. Elena a ținut jurnal, care nu a fost publicat până în prezent.[1]

Viața[modificare | modificare sursă]

Principesa Elena de Grecia și Danemarca s-a născut la 2 mai 1896, la Atena. A fost fiica cea mare a regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia de Prusia. Pe linie paternă, Elena descindea din țarina Ecaterina cea Mare, iar pe linie maternă, din Victoria a Marii Britanii. Se înrudea cu împăratul Germaniei, cu regii Danemarcei, Norvegiei și Suediei. Elena își petrece anii copilăriei și adolescenței în însorita Eladă, alături de frații și surorile sale, George, Alexandru, Paul, Irina și Katerina. Zilele însorite de la Tatoi, modestul Palat de vară al familiei regale, excursiile în Corfu, insula pitorească, scăldată de Marea Ionică, în valurile căreia Elena se avânta adeseori, i-au rămas pentru totdeauna întipărite în memorie.

Tânăra principesă primește o educație severă, alături de Miss Nichols, guvernanta care îi impune reguli stricte în toate privințele. Pentru a-și perfecționa cunoștințele de limbă engleză, frecventează cursurile de vară ale Școlilor din Seaford și apoi din Eastbourne timp de șapte ani. În paralel, practică echitația, gimnastica și ciclismul. Elena se transformă din copila zglobie într-o adolescentă zveltă, înaltă și plină de umor, în ciuda timidității și rezervei manifestate în afara cercului familiei. Erudită, cunoștea artele plastice, muzica și literatura și-i plăcea să se înconjoare de personalități ale epocii. Zilele fericite sunt însă numărate: în anul 1910, regele George I, bunicul patern, este forțat să abdice în favoarea fiului său,Constantin. Doi ani mai târziu, Grecia, membră a Ligii Balcanice, se angajează în războaiele din 1912 – 1913, extinzându-și suprafața în Epir, Macedonia și Creta. Devotată cauzei patriei sale, Elena își însoțește mama și surorile în zona de conflict, unde activează în calitate de infirmieră. Pe final de război, soarta familiei regale e marcată însă de moartea tragică a fostului rege, George I, asasinat la Salonic. Pacea de la București, din 10 august 1913, găsește Grecia în tabăra învingătorilor, însă inamicii interni se dovedesc mult mai redutabili: la începutul primului război mondial, Constantin I proclamă neutralitatea. Venizelos, politicianul cu vederi antimonarhice, adept al intrării Greciei în război de partea Antantei, forțează semnarea alianței cu Franța, Marea Britanie și Rusia, în anul 1917. Constantin I abdică în favoarea celui de-al doilea fiu, Alexandru, care guvernează până în anul 1920, an în care Constantin este reinstalat pe tron pentru doi ani. Acesta este contextul dramatic în care se desfășoară întâlnirea principesei Elena cu viitorul rege al României, Carol al II-lea.

În 1920, fratele cel mare al Elenei, George, s-a logodit cu prințesa Elisabeta a României. Fratele Elisabetei, prințul Carol, se întorcea tot atunci acasă după ce fusese forțat să facă turul lumii, o pedeapsă pentru „căsătoria morganatică“ cu Zizi Lambrino (anulată între timp). Carol a trecut și prin Elveția, unde se stabilise familia regelui Constantin pe perioada exilului. Aici s-a îndrăgostit de tânăra prințesă a Greciei. Sosită în România pentru a cunoaște țara cumnatei sale, Elena a aflat groaznica veste a morții fratelui său, Alexandru. Alexandru a avut o moarte stupidă, după ce a intervenit într-o luptă dintre câinele său și o maimuță care l-a mușcat. Pierderea fratelui a răvășit-o pe Elena, care a luat o hotărâre ce îi va schimba viața Prima impresie avuta despre Romania a fost foarte buna in comparatie cu Grecia la acel moment: „Biata Grecie, mică și distrusă de atâția ani de suferință! Ce deosebită este această Românie plesnind de bunăstare și deja vindecată de rănile recentului război!“, notează ea în caietele de amintiri. Apropierea de Carol a devenit firească, iar atunci când tânărul prinț i-a cerut regelui Constantin mâna fiicei sale, Elena s-a bucurat incert: „Mă simțeam atrasă de el și, în timp, eram sigură că m-aș fi putut îndrăgosti de el. Dar ceea ce m-a făcut cu adevărat să îi accept cererea în căsătorie a fost gândul la Alexandru. În tot timpul exilului, nu sperasem decât să mă întorc în Grecia, dar acum, că el nu mai era acolo, am simțit că nu mai am puterea să revăd Atena“.

Elena și Carol s-au căsătorit la Atena, pe 10 martie 1921. Ei erau veri de gradul al II-lea, străbunica lor fiind celebra regină Victoria a Marii Britanii. O săptămână mai devreme, fratele Elenei și sora lui Carol își uniseră destinele. A fost un capriciu al mamei lui Carol, regina Maria, care a dorit să asiste pe îndelete la ambele ceremonii. Țăranii superstițioși din Grecia au prezis că mariajele se vor destrăma, nefiind făcute, după datină, dovedindu-se că au avut dreptate. Martoră la eveniment, regina Maria avea să-și noteze în jurnal temerile legate de viitorul căsniciei celor doi, justificate de complicațiile amoroase din trecutul recent al fiului ei: ,,[...]dragoste și fidelitate … mulți își promit unul altuia aceasta – fie ca ei să o păstreze cât mai mult pot, aceasta este ruga mea …”

Viața la București[modificare | modificare sursă]

Cuplul se stabilește provizoriu într-un mic apartament amenajat special de regina Maria într-o aripă a Palatului Cotroceni, pe care Elena, cu umorul care o caracteriza, l-a descris drept ,,o scară cu trei camere”. În mai 1921, tinerii primesc să locuiască la Foișor, vechea casă de vânătoare, pe care Elena se amuză să-l amenajeze cu mobilier englezesc de mare rafinament. În decembrie 1921, guvernul votează achiziționarea unei locuințe pe șoseaua Kiseleff din București, pe care Elena o transformă într-o casă luxoasă, decorată cu mobilier de valoare, cumpărat de la Firma Harrods din Londra. La 25 octombrie 1921, se năștea la Foișor moștenitorul regelui Carol al II-lea, botezat la 10 ianuarie 1922, Mihai, după numele voievodului Mihai Viteazul, de către regele Ferdinand și regina Maria ca nași principali. Aproape imediat, Elena decide să meargă la Atena, împreună cu Mihai, unde rămâne timp de trei luni.

La 8 iunie 1922, asistă împreună cu principele Carol la căsătoria principesei Mărioara cu regele Alexandru I al Iugoslaviei al Serbiei, desfășurată la Belgrad. În paralel, veștile din Grecia sunt tot mai nefavorabile familiei regale, angajată într-un război sângeros împotriva Turciei, care masacrează și jefuiește populația din Smirna. Acuzat pe nedrept de genocidul turcesc, Constantin I este nevoit să abdice din nou, de data aceasta în favoarea fiului cel mare, George al II-lea, care guvernează cu dificultate alți doi ani, până la proclamarea primei Republici grecești (1924 – 1935). La 15 octombrie 1922, principii sunt prezenți la ceremoniile Încoronării de la Alba – Iulia și – în ciuda tuturor dificultăților – cuplul pare încă sudat. Imediat după eveniment, Elena se precipită la Palermo, în Sicilia, unde regele Constantin își trăia ultimele clipe. Spre disperarea Elenei, se stinge din viață la 11 ianuarie 1922, fără ca fiul său, regele Greciei, să poată participa la înmormântare. Revenită în România în primăvara anului 1923, Elena se confruntă cu trista realitate: Carol era implicat într-o legătură pasională cu Elena Lupescu, pe care a întâlnit-o la una dintre evenimentele Fundației Regele Carol, al cărei președinte onorific era. Nefericită, dar interiorizată și discretă din fire, Elena își ocupă timpul cu educația principelui Mihai, care învață româna și engleza, călărește un ponei și fotografiază, iar de la șase ani, conduce o mașinuță, sub atenta supraveghere a guvernantei engleze, Miss St. John. În spiritul tradiției regale, se implică în acțiuni caritabile și sociale, pune bazele unui proiect medical, în colaborare cu Crucea Roșie din Paris, susține Biserica națională, ca și instituțiile celorlalte confesiuni și participă la paradele militare, în calitate de colonel onorific al Regimentului 9 Roșiori.

Salvarea vine ca întotdeauna din partea familiei: la sfârșitul anului 1923, George și Elisabeta se stabilesc în Palatul Cotroceni din București, iar regina Sophia, mama Elenei, primește drept de rezidență în România. Pasionată de decorațiuni interioare, pentru care dovedea talent înnăscut, Elena se simte mai puțin singură și disperată în mijlocul rudelor grecești. Trec astfel doi ani într-o aparentă acalmie. În noiembrie 1925, regina Alexandra a Danemarcei se stinge din viață. Casa regală română desemnează pe principele moștenitor drept reprezentant la funeralii. Carol, a cărui legătură cu Elena Lupescu devenise de notorietate publică, se deplasează la Londra, apoi la Milano, unde era așteptat de doamna Lupescu și de unde expediază regelui Ferdinand scrisoarea de abdicare.

Vila Sparta, din Florența

Când Carol a renunțat pentru prima dată la tron, părăsind România după ce începuse legătura cu Magda Lupescu, regina Elena a rămas în țară împreună cu fiul ei, fără a deține însă nici o poziție oficială și fără a fi membră în consiliul de regență care conducea țara în locul regelui minor Mihai. Parlamentul României a ratificat în 1926 abdicarea lui Carol și a acordat Elenei titlul de prințesă a României. In 1928, în urma insistențelor lui Carol al II-lea și la recomandarea guvernului român, ea a acceptat să divorțeze.Dincolo de tribulațiile cotidiene, Elena își găsește timp pentru amenajarea grădinilor Palatului Regal de la Mamaia, primit în anul 1927 din partea reginei Maria. Elena transformă parcul regal, introducând conducte de apă, schimbă drumurile și peluzele, reamenajează interioarele. La începutul anului următor, impune un nou regulament de funcționare a Palatului. Tot acum, pune bazele concursului anual de hipism, ea însăși dovedindu-se foarte experimentată în domeniu. Mai activă ca niciodată, Elena vizitează spitale, merge în provincie, inaugurează clinici, încurajează cultura locală, ceea ce îi aduce un capital de imagine, pe care – din integritate și modestie – nu-l exploatează împotriva fostului soț. Demnă și resemnată, Elena îl însoțește pe micul rege la ceremonii și evenimente oficiale. Când Carol s-a întors în țară și a fost proclamat rege, în 1930, au fost făcute câteva tentative de împăcare, la inițiativa guvernului, dar când a devenit clar că, de fapt Carol, care se instalase la palat împreună cu metresa lui, nu dorea acestă împăcare, divorțul s-a finalizat, iar în urma șicanelor din partea regelui, regina-Mamă Elena a fost silită să plece în exil, în 1932, și s-a retras la Vila Sparta din Florența. La urcarea pe tron a regelui Mihai I, în 1940, regina-mamă a revenit în țară și i-a fost fiului său un suport moral de neînlocuit.Vestea abdicării fostului său soț i-a parvenit Elenei prin intermediul ambasadorului SUA la Berlin, o mai veche cunoștință. La scurt timp după aceea, primește invitația de a reveni în România, în calitate de Regină-mamă. Adresantul, nimeni altul decât mareșalul Ion Antonescu, îi păstrase o vie amintire de pe vremea în care activase în Regimentul 9 Roșiori. La 13 septembrie 1940, Elenei i se face primirea oficială la București. În mai puțin de un an, la 22 iunie 1941, armata română intră în război de partea Germaniei, depășind cu greu și cu numeroase jertfe umane primii ani ai războiului, guvernarea legionară din septembrie 1940-ianuarie 1941 și rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie. Reinstalată în postura de infirmieră, Elena dispune transformarea unei aripi a Palatului regal în spital, pe care îl coordonează cu nebănuit simț administrativ. În perioada nebună de dinainte de Al Doilea Război Mondial, Mihai o vizitează de doar două ori pe an. Mâna forte a lui Carol o ține în chingi și în exil. Nu-i permite lui Mihai să poarte altceva decât pantaloni scurți, declanșând un celebru incident diplomatic la Londra, și, mai mult, pune în pericol viața fostului și viitorului suveran. Aflat la mama sa, stabilită la Florența, Mihai are o criză acută de apendicită. Disperată, Elena îi telefonează lui Carol pentru a-i cere acordul ca fiul lor să fie operat de urgență de medicii italieni. Intransigent, acesta refuză, pretextând că vorbise în ajun cu Mihai și se simțea excelent.

23 August 1944[modificare | modificare sursă]

Actul istoric de la 23 august 1944 o găsește la Sinaia. Înștiințată de întoarcerea armelor împotriva Germaniei și de arestarea mareșalului Antonescu, Elena trece prin momente de coșmar: știe că viața fiului ei este în pericol. La orele 22.00, Radio București difuzează Proclamația regelui Mihai în direct. Generalul Sănătescu preia conducerea noului guvern, pe fondul atacurilor aeriene germane, care bombardează Bucureștiul. Casa Nouă, clădire situată pe domeniul Palatului regal, servind drept locuință particulară a regelui Mihai, este incediată. Regele părăsește precipitat capitala spre o direcție necunoscută. Elena îl urmează pe ruta Brașov – Târgu-Jiu – Bumbești Jiu, unde cei doi se reunesc. Timp de două săptămâni, regele și Regina – mamă locuiesc incognito în satul Dobrița.

Reveniți în capitală, se confruntă acum cu adevăratul pericol, cel sovietic, care acționează în vederea înlăturării Monarhiei. Astfel, comisarul Andrei Vâșinski, responsabil cu Balcanii, pretinde suveranului demiterea guvernului Rădescu și înlocuirea lui cu un guvern comunist. În ciuda opoziției regale, la 2 martie 1945, guvernul Groza se instalează la putere. Atitudinea duplicitară a Rusiei sovietice merge până acolo încât, în iulie 1945, regelui Mihai i se conferă Ordinul Victoria pentru meritele deosebite de război, pe fondul dezordinilor interne tot mai alarmate, contracarate prin greva regală. Retras la Sinaia, Mihai I adresează apeluri Rusiei, Angliei și Statelor Unite, care își trimit formal reprezentanții. În martie 1946, președintele Truman îi acordă Legiunea de merit. În ciuda gestului de considerație al unei superputeri ca Statele Unite, Tribunalul poporului, instituit ilegal de comuniști, îl execută la 1 iunie pe Ion Antonescu, iar alegerile electorale din noiembrie 1946 sunt măsluite. Cu spaimă, dar nu fără umor, Elena asistă la înrobirea quasi-totală a României unei puteri ostile, prin intermediul unor oameni de joasă extracție socială, demagogi și falși patrioți, aserviți politicii lui Stalin. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, la 1 aprilie 1947, Elenei îi parvine știrea despre moartea subită a fratelui săi, George al II-lea.

În octombrie 1947, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii își oficiază căsătoria cu prințul Filip de Grecia și Danemarca, nepotul reginei-mame. Invitați la ceremonie, Mihai și Elena se deplasează la Londra, de unde revin la 21 decembrie 1947, spre indignarea guvernului comunist. Incomodați de prezența celor doi, comuniștii forțează plecarea regelui Mihai, amenințat cu asasinarea unui număr de peste o mie de studenți, veniți să-i scandeze numele sub ferestre. Convocat de urgență la Palatul Elisabeta de către Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu – Dej, regele este pus în fața unei situații fără ieșire: la 30 decembrie 1947, depășit de circumstanțe, Mihai I își pune semnătura pe actul de abdicare. La 3 ianuarie 1948, Elena părăsea pentru totdeauna România. Se încheia astfel ultimul capitol din existența românească a Elenei, sortită să împărtășească destinul familiei sale grecești.

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

Timp de peste trei decenii, Elena de Grecia trăiește la Florența, înconjurată de artiști, scriitori, poeți, bijutieri, arhitecți horticoli, în mijlocul grădinilor sale de flori și portocali, a cărților și obiectelor rare. În memoria celor care au cunoscut-o și au prețuit-o la adevărata sa valoare, Elena a rămas drept una dintre cele mai distinse personalități regale ale secolului. Elegantă, discretă, rafinată, dotată cu un simț al umorului unanim recunoscut, dar și cu spirit critic pe măsură, Elena a stârnit admirația unor contemporane remarcabile prin frumusețea lor, precum regina Maria a României, care o cataloghează ca ,,adorabilă”, în timp ce Marta Bibescu, o descria ca ,,prezentabilă, înaltă, brunetă, cu un farmec discret și o fire plăcută care-i atrăgea pe cei din jur”.Constrângerile materiale din ultimii ani de existență o determină să renunțe la Vila Sparta, locuința sa de suflet și să se mute în anul 1980, la Lausanne, unde se stinge din viață la vârsta de 86 de ani.

Principesa Margareta a României povesteste despre bunica sa astfel "bunica mea, regina Elena, a fost ghidul meu spiritual, mentorul, steaua calauzitoare. Ea m-a învatat multe despre viata, mi-a deschis ochii catre tot ce este frumos si bun pe lume; mi-a aratat ceea ce este urât sau primejdios, dar m-a lasat sa învat din propriile mele greseli. Regina-mama a fost un îndrumator plin de tact, nu pentru ca dadea sfaturi, ci pentru ca încarna adevarata întelepciune care spune ca trebuie sa înveti din propriile greseli pentru a te forma, ca om.[...] Surorile mele si cu mine îi spuneam „Amama“, un nume frumos care, pe lânga faptul ca înseamna bunica, destainuie un înteles spiritual profund, venit din rezonanta apropiata de cea a latinului „anima“, care înseamna suflet. Mai mult decât atât, Regina Elena a avut o mare credinta despre care spunea ca îi aduce putere si – astazi îmi dau seama - un important lucru, întelepciune. De fapt, când eram mica, nu puteam pronunta „Amama“ si de aceea o strigam „Ama“.

Recunoaștere postumă din partea Statului Israel[modificare | modificare sursă]

În anul 1993 Statul Israel și Institutul Yad Vashem i-au conferit post-mortem Titlul și Medalia Dreaptă Între Popoare pentru activitatea sa de salvare a evreilor prigoniți în timpul regimului antonescian.

S-a apelat la ajutorul ei pentru oprirea deportării evreilor din Cernăuți. După ce s-a adresat mai multor personalități, Regina Mamă, însoțită de Patriarhul Nicodim Munteanu au apelat direct la Ion Antonescu, care a cedat și a admis ca acei evrei care nu fuseseră încă deportați din Cernăuți să rămână acolo „temporar". Ajutorul trimis de dânsa în 1942 a salvat viețile a mii de evrei din Transnistria. În 1943 și la începutul anului 1944, regina mamă Elena a ajutat la întoarcerea a mii de evrei care rămăseseră în viață, inclusiv a mii de orfani evrei, din Transnistria.

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

Titluri[modificare | modificare sursă]

  • 2 mai 1896 – 10 martie 1921: Alteța sa regală prințesa Elena a Greciei și Danemarcei
  • 10 martie 1921 – 4 ianuarie 1926: Alteța sa regală prințesa de coroană a României
  • 4 ianuarie 1926 – 1928: Alteța sa regală Elena a României
  • 1928 –septembrie 1940: Majestatea Sa Elena
  • 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947: Majestatea Sa regina mamă Elena
  • 30 decembrie 1947 – 28 noiembrie 1982: Majestatea Sa regina mamă Elena a României(titular)

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Prințul Radu de Hohenzollern-Veringen, „Elena. Portretul unei Regine”, Editura RAO, 2007 - recenzie
  • Lee, Arthur Stanley Gould (1956). Helen, Queen Mother of Rumania, Princess of Greece and Denmark: An Authorized Biography. Londra: Faber and Faber 
  • Porter, Ivor (2007). Mihai I al României. Regele și țara. București: ALLFA 
  • Porter, Ivor (2005), Michael of Romania. The King and the Country, Phoenix Mill: Sutton Publishing 

Legături externe[modificare | modificare sursă]