Casa de Bourbon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Blazonul modern al Bourbonilor francezi

Casa de Bourbon a fost o importantă casă regală europeană şi actuala casă regală în Spania şi în Ducatul Luxemburg. Primii regi Bourbon au condus Navara şi Franţa în secolul al XVI-lea.

Cuprins

[modifică] Istoric al suveranilor francezi din dinastia Bourbon

În 1589, regele Valois al Franţei moare fără a avea succesori de sex masculin. Punându-se astfel problema succesiunii la Coroana Franţei, Filip al II-lea al Spaniei, căsătorit cu Elisabeta de Franţa, consideră că lui trebuie să îi revină Coroana franceză. Desigur că acest lucru nu era acceptabil şi nici măcar posibil datorită Legii de Succesiune la tron din 1464, care excludea ca posibil succesor un prinţ străin şi consacra legea salică, adică îndepărtarea succesiunii pe linie feminină. După o căutare elaborată, juriştii francezi au reuşit să depisteze ruda cea mai apropiată a lui Henric al III-lea al Franţei, în persoana lui Henric de Bourbon, regele Navarei. Pentru a depista înrudirea celor doi, trebuie să ne întoarcem abia în secolul XIII. Henric de Navara era urmaşul pe linie masculină al contelui Robert de Clermont, cel de-al şaselea fiu al Sfântului Ludovic.

Henric de Navara, protestant, a trebuit să se convertească la catolicism pentru a putea deveni rege al Franţei sub numele de Henric al IV-lea (1589-1610), primul rege din ramura Bourbon. Se spune că la intrarea sa triumfală în capitală, Henric ar fi rostit cuvintele „Parisul merită o mesă(liturghie)” (fr. „Paris vaut bien une messe”), referindu-se la masacrele religioase comise de catolicii parizieni împotriva protestanţilor.

Henric al IV-lea a fost cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi regi francezi, fiind dealtfel numit de popor „Henric cel Bun”. El a reuşit să redea Franţei pacea internă de care avea nevoie prin „Edictul de toleranţă de la Nantes” (1598), deşi acest lucru a însemnat sporirea tensiunilor cu papalitatea şi cu Spania ultracatolică. „Bearnezul” (fr. „Le Béarnais”), aşa cum era poreclit Henric al IV-lea, a reuşit să eficientizeze aparatul de stat, liberalizând comerţul şi slăbind marea nobilime feudală; el pune astfel bazele monarhiei absolutiste pe care nepotul său o va instaura, şi care va constitui un model la care vor aspira toţi monarhii europeni.

Din păcate opera de consolidare statală a lui Henric al IV-lea s-a întrerupt în mod brusc în 1610, atunci când un fanatic religios, François Ravaillac i-a aplicat regelui două lovituri de cuţit în piept. Primul caz de regicid din istoria Franţei a fost pedepsit în mod exemplar: după ce, în urma unei judecăţi s-a stabilit că Ravaillac, acţionând singur, se face vinovat de cea mai înaltă crimă posibilă în dreptul feudal, lezmajestate (fr. „lèse-majesté”), acesta a fost supus unui ritual străvechi numit „l’écartellement” (sfârtecarea). Trebuie menţionat că lezarea persoanei regelui se pedepsea întotdeauna cu moartea, indiferent de gravitatea delictului în sine, deci chiar dacă persoana monarhului nu era în mod fizic lezată, se pedepsea în acelaşi mod tentativa. Această crimă era mai gravă decât Înalta Trădare, dovedindu-se că, în epoca medievală, persoana regelui era pusă mai presus decât statul.

În aceste condiţii, Delfinul, minor, dar devenit regele Ludovic al XIII-lea al Franţei (1610-1643), nu-şi putea asuma rolul de şef la statului, astfel că se instituie o Regenţă, condusă de regina Maria de Medicis. În 1614, este pentru ultima oară când sunt convocate Statele Generale (fr. „états généraux”), înainte de evenimentele revoluţionare. Acest organ, considerat de regi incomod, reprezenta, teoretic interesele tuturor categoriilor sociale, în ceea ce priveşte problemele majore ale regatului, sfătuindu-l pe rege, votând noi taxe propuse de acesta etc. În fapt, statele generale nu erau în accepţiunea lor medievală un organ reprezentativ, pentru că puterea în cadrul adunării era monopolizată de stările privilegiate (nobilimea religioasă şi laică). Statele generale reprezentau în mod concret instituţia prin care nobilimea franceză îşi apăra interesele şi exercita constrângeri asupra Coroanei atunci când acesta îşi întărea puterea în defavoarea sa.

Franţa secolului XVII este o ţară în care feudalismul începe să se destrame. Vechile instituţii medievale încep să se destrame (în 1627 sunt interzise duelurile judiciare, pedepsite cu moartea), apărând instituţii care ne amintesc de epoca modernă (instituţii de copii abandonaţi, Academia franceză - în 1634, la iniţiativa şi sub patronajul cardinalului de Richelieu, şcoli publice - fenomen totuşi rar, Academia de pictură şi sculptură - fondată în 1648 etc.). Au existat totuşi şi fenomene de regres în planul dezvoltării ideologice: închisorile pentru copii (unde părinţii îşi puteau trimite copiii neascultători, printr-o simplă cerere adresată regelui), simulacre de procese, soldate cu executarea unor oameni nevinovaţi (cazul marchizului de Cinq-Mars, executat pentru complot în vederea răsturnării Cardinalului Richelieu - în fapt numai eliminarea unui adversar politic incomod şi periculos pentru „Cardinalul de Fier”).

Ludovic al XIII-lea nu a părut să se fi ridicat în nici un caz la înălţimea tatălui său, însă a avut şansa de a-l avea contemporan pe cardinalul Richelieu, adevăratul artizan al succeselor şi eficienţei regatului francez, care, în această perioadă exercită o adevărată hegemonie asupra Europei. Este evident că Ludovic al XIII-lea a permis ca ministrul său să obţină enorma influenţă de care s-a bucurat şi i-a tolerat abuzurile, doar pentru motivul că-l ştia pe Richelieu de neînlocuit.

Morţile lui Richelieu în 1642 şi a lui Ludovic al XIII-lea, un an mai târziu, au creat un adevărat vid de putere, într-o perioadă extrem de periculoasă. Delfinul Ludovic nu avea decât cinci ani la moartea tatălui său şi nu putea conduce în mod efectiv. Regenţa, condusă de regina Ana de Austria şi de succesorul lui Richelieu, Cardinalul Mazarin, s-a confruntat cu numeroase probleme: războiul cu Spania, Frondele (parlamentară şi nobiliară), rebeliunea prinţului de Condé, toate pe fundalul unei nemulţumiri generale a maselor. Este interesant de observat că Parlamentul, în dorinţa sa de a limita puterea regenţei, ajunge să promulge o Cartă de reforme, care, ideologic vorbind, reprezenta un pas înainte pentru dezvoltarea statală.

Copilăria tânărului rege Ludovic al XIV-lea (1643-1715) va fi marcată de sentimentul de insecuritate creat chiar de aceste mişcări ample împotriva Regenţei. Cert este că, din 1661, de la moartea lui Mazarin, Regele-Soare începe să conducă din ce în ce mai autoritar, preferând funcţionarii scrupuloşi, practic executanţi, miniştrilor autoritari şi cu iniţiativă. În mod concret, existau puţine instituţii în dreptul francez de la acea vreme care să limiteze puterea regelui; însă până atunci contextul politico-social, marii nobili sau statul descentralizat au prevenit instaurarea unei monarhii autoritare. Ludovic al XIV-lea avea însă totul de partea sa: poporul care îl adora, înalţi funcţionari competenţi, marii nobili ţinuţi sub control, pacea religioasă instaurată de bunicul său etc. Domnia „Regelui-Soare”, marcată de interminabile războaie de dominare continentală, dar şi de mari realizări, este privită în general ca o perioadă benefică pentru Franţa, şi aceasta şi datorită regimului absolutist.

Pe plan juridic însă, absolutismul înseamnă domnia arbitrariului, a bunului plac, deoarece Ludovic al XIV-lea, ca şi următorii doi suverani, a abuzat de o prerogativă regală, aceea de mare judecător. O practică întâlnită a fost emiterea excesivă a infamelor „lettre de cachet” (scrisori de întemniţare) prin care suveranul putea trimite pe oricine la Bastilia, fără o judecată prealabilă. Această prerogativă, de care ceilalţi regi ai Franţei nu se prea folosiseră până acum, era ilustrarea principiului că persoana monarhului era infailibilă, având de partea sa voinţa divină, singura căreia trebuia să îi dea socoteală pentru faptele sale. O altă decizie a fost Revocarea Edictului de la Nantes (în 1685), şi privarea calviniştilor de libertatea lor de cult. Totuşi, nu trebuie negate progresele în ideologia juridică a acestei perioade: copiii devin persoane, se stabileşte vârsta de la care se consideră că există discernământ (14 ani), ameliorarea statutului juridic al bastarzilor, iar Poullain la Barre publică o lucrare numită „Egalitatea celor două sexe”, o idee cu adevărat „revoluţionară” pentru secolul al XVII-lea.

La moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715, Franţa se afla într-o situaţie economică delicată, însă pe plan european păstra poziţia dominantă. Regelui îi succede la tron strănepotul său, deoarece Regele-Soare le-a supravieţuit fiului şi nepotului său. Însă noul rege, Ludovic al XV-lea al Franţei (1715-1774) este minor, iar Regenţa este asigurată de unchiul său, ducele Filip de Orléans, contrar testamentului lăsat de monarhul defunct. În cei opt ani de Regenţă, Filip de Orléans a încercat să dărâme eşafodajul monarhiei ultraautoritare printr-o serie de reforme: redă Parlamentului dreptul de „remontrance” (dojană la adresa unui act regal), suprimat cu 60 de ani în urmă, încearcă să redea înaltele funcţii marilor seniori (din timpul lui Ludovic al XIII-lea, fuseseră alese persoane specializate din afara nobilimii pentru funcţiile publice), înlocuind ministerele cu opt „Înalte Consilii” (formate din 10 membri), promovând o politică pacifistă pe plan extern şi de toleranţă religioasă pe plan intern. Regenţa este însă un eşec: intrigile marilor nobili interesaţi să obţină cât mai multă putere, conjugate cu situaţia economică precară, nu fac decât să crească datoria publică şi să scadă puterea de cumpărare a monedei, iar bancruta influentului om de afaceri John Law nu face decât să aplice lovitura de graţie unei administraţii ineficiente. Se adaugă aici epidemia de ciumă de la Marseille, care face peste 60.000 de victime, teroarea instaurată de banditul Cartouche în nord, materializări ale lipsei unei organizări coerente.

În 1723, Ludovic al XV-lea preia conducerea regatului său în mod efectiv, reinstaurând monarhia absolutistă, dar lansându-se, ca şi predecesorul său în interminabile conflicte europene şi coloniale, care se sfârşesc toate prin eşecuri de răsunet. În plan juridic, domnia lui Ludovic al XV-lea înseamnă sfârşitul muncii forţate (1748), considerată o măsură punitivă inumană şi degradantă chiar de rege. În 1757 are loc o tentativă de regicid, eşuată: regele este doar rănit uşor, însă pedeapsa va fi aplicată cu toată rigoarea: „écartellement”, teribila pedeapsă medievală este din nou aplicată asupra atentatorului, Robert François Damiens. Mai mult decât atât, tatăl atentatorului, soţia şi fiica sa sunt exilaţi, fraţii şi surorile acestuia sunt obligate să-şi schimbe numele iar casa familiei este dărâmată. Domnia lui Ludovic al XV-lea abundă în procese celebre: afacerea Calas (1761-1764) - un tată acuzat de a-şi fi omorât propriul fiu şi condamnat la moarte, însă fără să existe dovezi solide; afacerea Sivern (1761-1771) – un cuplu acuzat de omorârea propriei fiice şi condamnat la moarte, din nou fără dovezi solide; afacerea La Barre (1765-1788) – un tânăr acuzat de a fi distrus un crucifix este condamnat la tăierea limbii, afacerea Montbailli (1770) – un cuplu executat pentru uciderea unei bătrâne. Toate aceste cazuri au creat enorme scandaluri la acea epocă, în toate implicându-se scriitorul şi filosoful Voltaire, în calitate de avocat al apărării. Voltaire a reuşit să obţină achitarea acuzaţilor, în primele trei cazuri şi reabilitarea soţilor Montbailli.

În 1774, Ludovic al XV moare, răpus de variolă şi, deoarece Delfinul Ludovic nu i-a supravieţuit tatălui său, îi succede la tron „Fiul Franţei”, sub numele de Ludovic al XVI-lea (1774-1792). De numele său sunt legate intervenţia franceză, decisivă, în Războiul de independenţă american, construirea primului oraş industrial (Arc-et-Senans), abolirea torturii, dar şi cazul marchizului de Sade, întemniţat la Bastilia prin „lettre de cachet”. Ludovic al XVI-lea nu a fost capabil să-şi susţină miniştrii cu intenţii reformatoare, astfel că situaţia periculoasă pe care a moştenit-o a devenit curând explozivă. Obligat de criza financiară să convoace, după mai bine de 150 de ani, Statele Generale, pentru a se vota noi impozite, Ludovic al XVI-lea, incapabil de decizie, va pierde controlul asupra situaţiei.

Pe fundalul nemulţumirii generalizate şi tensiunii sociale, la 16 iulie 1787, parlamentul Parisului reclamă convocarea statelor generale, văzut ca fiind singurul organ capabil să combată cu succes conjunctura existentă. Cererilor parlamentului din Paris, regele le răspunde cu înregistrări forţate în adunare a oamenilor săi, exilarea parlamentarilor radicalişti, arestarea conducătorilor acestora. Dar atunci când regele retrage parlamentului dreptul tradiţional de a emite edicte, se declanşează o agitaţie generală in rândul parlamentelor din provincie, care încep lupta pentru combaterea absolutismului şi, beneficiind de susţinerea orăşenimii sărace, declanşează răscoale la Rennes, Dijon, Toulouse, Pau şi Grenoble. Un factor natural accentuează nemulţumirile: inundaţii şi apoi secetă, duc la recolte slabe şi, în consecinţă, preţul cerealelor creşte nemăsurat. În aceste condiţii, monarhul cedează, la 8 august 1788 hotărându-se convocarea statelor generale pentru data de 1 mai 1789.

Procedura electorală franceză prevedea că fiecare dintre cele trei stări - clerul (starea I), nobilimea (starea a II-a) şi restul societăţii (starea a III-a) avea dreptul să aleagă o treime din membri, în ciuda faptului că starea a treia reprezenta majoritatea covârşitoare a poporului francez. Din această cauză, existau voci care cereau dublarea numărului membrilor stării a treia şi votul individual al membrilor, lucru care ar fi făcut ca starea a treia să deţină majoritatea în adunare. Deşi prima cerere a fost acceptată, noul regulament electoral nu prevedea nimic despre schimbarea procedurii de vot, astfel că situaţia rămânea, în fapt, aceeaşi.

Înainte de convocarea statelor, regii obişnuiau să invite poporul să-şi exprime “dorinţele şi reclamaţiile” în caietele de doleanţe (cahiers de doleances). Aveau dreptul de a se exprima în acest mod toţi cei ce puteau vota pentru adunările locale, adică toţi francezii de peste 25 de ani şi care erau înscrişi în registrele de impozit. Chiar dacă oamenii simpli nu ştiau să scrie, şi nu se puteau exprima direct, totuşi aceste caiete de doleanţe reprezentau o sursă de informaţii preţioase asupra opiniei publice. De cele mai multe ori, comunităţile rurale se reuneau în cadrul parohiilor pentru a decide conţinutul caietelor. Ies astfel la lumină enormele tensiuni sociale, fiind contestate în primul rând impozitele prea grele, privilegiile senioriale, modul de împărţire a proprietăţii comunale, condiţiile grele de muncă în manufacturi, cerându-se o monarhie constituţională care să garanteze egalitatea drepturilor, proprietatea şi votarea impozitelor doar de către adunări care să se întrunească regulat.

Dar, la deschiderea statelor generale, discursul regal nu pomeneşte nimic de reformele cerute de toată lumea. Din această cauză, la 12 iunie, starea a treia decide să se întrunească separat, făcând apel la celelalte stări să i se alăture, pentru a da Franţei o Constituţie. La 17 iunie, deputaţii stării a treia şi cei câţiva deputaţi ai stărilor privilegiate care li s-au alăturat, motivând că reprezintă cel puţin 96% din poporul francez, se declară Adunare naţională, atribuindu-şi dreptul de a vota impozitele. Este sfârşitul monarhiei absolutiste; începe revoluţia. La 20 iunie are loc “jurământul de la Jeu de Paume” (Tuilleries):

“Adunarea naţională consideră că, fiind chemată să fixeze constituţia regatului, să opereze regenerarea ordinii publice şi să menţină adevăratele principii ale monarhiei, nimic nu o poate împiedica să îşi continue deliberările, în orice loc ar fi forţată să se stabilească, şi, în fine, că oriunde membrii sunt reuniţi, acolo este Adunarea naţională.

Toţi membrii acestei Adunări vor depune, în acest moment, jurământul solemn de a nu se separa niciodată şi de a se reuni oriunde o vor cere circumstanţele, până când constituţia regatului va fi stabilită şi întărită pe fundaţii solide, iar odată depus acest jurământ, toţi membrii şi fiecare separat vor confirma prin semnătură această rezoluţie de nezdruncinat.” Căderea Bastiliei la 14 iulie 1789 îl va obliga pe rege să se încline şi să recunoască Adunarea, admiţând că “Naţiunea reunită nu poate primi ordine”, în cuvintele primarului Parisului, astronomul Bailly. Este sfârşitul Vechiului Regim, abolirea organizării feudale fiind consfinţită de Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. Ulterior, acuzat de trădare, Ludovic al XVI-lea va fi ghilotinat (1793), după ce Franţa se declarase Republică, un an înainte. Regele ghilotinat nu a fost însă ultimul suveran francez din dinastia Bourbonilor; fraţii săi, conţii de Provence şi de Artois, vor domni sub numele de Ludovic al XVIII-lea (1814/1815-1824) şi Carol al X-lea (1824-1830), iar, după abdicarea acestuia din urmă, va veni pe tron un alt Bourbon, ducele de Orléans, Ludovic-Filip I (1830-1848), ultimul rege al Franţei. Numele de Ludovic al XVII-lea al Franţei îi este atribuit de familia regală fiului cuplului regal ghilotinat în 1792, dar acest rege nu a domnit niciodată de facto.

[modifică] Lista regilor Bourbon

[modifică] Regi ai Franţei şi ai Navarei

Stema casei regale a Franţei şi a Navarei.

Datele indică perioada domniei.

[modifică] Regi ai Spaniei

Stema casei regale a Spaniei.

Datele indică perioada domniei.

[modifică] Bibliografie

  • L’Histoire du Monde, vol. III, Editura Larousse 1993
  • Mémoire de la France, Editura Larousse 1996
  • Rois et Rèines de France, Editions Molière 1996
  • Les Idées qui ont changé le Monde, Editions Solar 1999
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Casa_de_Bourbon
Unelte personale