Casa de Savoia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Casa de Savoia
Great coat of arms of the king of italy (1890-1946).svg

Casa de Savoia a fost formată la începutul secolului al XXI-lea în regiunea istorică Savoia. Prin extinderea treptată, aceasta a crescut de la guvernarea unei mici regiuni, la guvernarea Regatului Italiei (prin ramura Savoia-Carignano) din anul 1861 și până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Casa de Savoia a guvernat Italia unificată timp de 85 de ani de Victor Emanuel al II-lea, Umberto I, Victor Emanuel al III-lea și Umberto al II-lea ca monarhi. Ultimul monarh a condus pentru câteva săptămâni, înainte de a fi răsturnat de un Referendum Constituțional, creând Republica Italiană.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Casa de Savoia a apărut împreună cu Cantoanele Elveției, care au unit Elveția de astăzi. Numele casei provine de la regiunea istorică situată la sud-estul Franței, care se află azi în departamentele franceze Haute-Savoie și Savoie. De-a lungul timpului, casa s-a extins de la o mică regiune până la guvernarea Peninsulei Italice. Cu toate acestea, creșterea și supraviețuirea lor de-a lungul secolelor nu a implicat cuceriri spectaculoase, ci s-a bazat pe extinderea teritorială treptată, prin căsătorie și achiziții politice.

Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]

Casa a fost descendentă din Humbert I, Conte de Sabaudia (Umberto I "Biancamano"), (1003–1047 sau 1048). Familia lui Humbert provenea din apropierea regiunii Magdeburg, în Saxonia, cei mai vechi membrii înregistrați ai familiei fiind doi frați din secolul al X-lea, Amadeus și Humbert. Deși inițial era o regiune săracă, moștenitorii de mai târziu a tronului au fost calificați diplomatic și au câștigat controlul asupra trecătorilor montate strategic în Alpi. Doi dintre fii lui Humbert au fost episcopi la Mănăstirea Sain Maurice de la râul Ron.

Fiul lui Humbert, Otto de Savoia, a urcat la tron în 1051, după moartea fratelui său mai mare, Amedeo, și s-a căsătorit cu marchiza Adelaide din Torino, obținând orașele Torino si Pinerolo.

Aceștia au avut, în trecut, pretenții cu privire la cantonul Vaud, unde au ocupat Château of Chillon în Elveția, însă accesul lor a fost redus de la Geneva, în timpul Reformei Protestante, după care a fost cucerit de Berna. Piemont s-a alăturat mai târziu casei lui Humbert, iar numele a evoluat în Savoia. Oamenii din Savoie au fost descendenți celți și romani.

Expansiune, retragere și prosperitate[modificare | modificare sursă]

Italia în 1494, înainte de începerea războaielor Italiene.

Până în momentul când Amadeus al VIII-lea a venit la putere în secolul al XIV-lea, Casa de Savoia a trecut printr-o serie de extinderi teritoriale treptate și Amadeus a fost ridicat la rangul de Duce de Savoia în 1416 de către Împăratul Roman Sigismund.

Cu toate acestea, anii Renașterii ai Europei au fost martori la invazia și ocuparea Pieomntului de francezi. Când Carol al VIII-lea al Franței a invadat Savoia, Piemont și Italia în 1494 și a cucerit Napoli, Casa de Savoia s-a retras și și-a stabilit reședința la Torino, unde a rămas până la unificarea Italiei.

Harta politică a Italiei în anul 1796.

Când Emanuel Philbert a venit la putere în 1553, cele mai multe din teritoriile familiei sale se aflau în mâinile francezilor, așa că s-a oferit să servească conducerea inamică, adică Casa de Habsburg, în speranța că își va recupera pământurile. L-a servit pe Filip al II-lea în calitate de guvernator al Țărilor de Jos între 1555 și 1559. În această calitate, el a condus invazia spaniolă din nordul Franței și a câștigat victoria la Saint Quentin în 1557. Emanuel a profitat de diversele certuri din Europa pentru a-și recupera încet teritoriul, atât de la francezi cât și de la spanioli, inclusiv orașul Torino. Acesta a mutat capitala ducatului de Chambéry la Torino.

Secolul al XVII-lea a adus o deosebită dezvoltare economică Casei de Savoia și zonei Torino. Carol Emanuel al II-lea a dezvoltat portul din Nisa și a construit un drum prin Aplii din Franța. Prin manevrele politice iscusite a continuat expansiunea teritorială. La începutul secolului al XVIII-lea, în Războiul de Succesiune spaniol, Victor Amadeus a schimbat părțile pentru a se alătura Habsburgilor iar prin Tratatul de la Utrecht a fost răsplătit cu bucați mari de pământ în nord-estul Italiei cât și cu o coroană în Sicilia. Casa de Savoia a condus Sicilia timp de șapte ani (1713-1720).

Regatul Italiei[modificare | modificare sursă]

Harta Italiei în 1843

Coroana Siciliei, prestigiul de a fi regi în sfârșit, și bogăția de la Palermo, a contribuit la înălțarea Casei de Savoia. În 1720 aceștia au schimbat Sicilia pentru Sardinia. În 1792, Piemont-Sardinia s-a alăturat Primei Coaliții împotriva Primei Republici Franceze, dar a fost învinsă în 1796 de către Napoleon și forțată să încheie Tratatul de la Paris (1796), oferind trecere liberă armatei franceze prin Piemont. În 1798, Joubert a ocupat Torino și l-a forțat pe Carol Emanuel al IV-lea să abdice și să părăsească insula Sardiniei. În cele din urmă, în 1814 regatul a fost restaurat și s-a exstins, adăugând fosta Republlică Genoveză prin Congresul de la Viena.

În același timp, figurile naționaliste precum Giuseppe Mazzini, influențau opiniile populare. Mazzini a crezut că unificarea Italiei poate fi realizată numai printr-o revoltă populară, dar după eșecul revoluției de la 1848, naționaliștii italieni au început să se uite spre Regatul Sardiniei și către prim-ministrul său, Contele Cavour, ca lideri ai mișcării de unificare. În 1848, Statuto Albertino Carol Albert a admis o constituție a Regatului Sardiniei, inclusiv părțile nord-vestice ale Italiei, cum ar fi Piemontul. Statuto Albertino a rămas la baza sistemului juridic a Regatului chiar și după ce unificarea Italiei a fost realizată și Regatul Sardiniei a devenit Regatul Italiei în 1861.

Regatul Italiei era primul stat Italian care includea Peninsula Italică de la căderea Imperiului Roman. Dar când Victor Emanuel a fost încoronat rege al Italiei în 1861, domnia sa nu cuprindea Veneția și Lazio. Cu toate acestea, Casa de Savoia a continuat să conducă Italia timp de câteva decenii, prin războaie de Independență, în timp ce unificarea Italiei continua, până la sfârșitul Primului Război Mondial din secolul al XX-lea.

Dispute[modificare | modificare sursă]

De-a lungul secolelor, Casa de Savoia a avut parte de dispute (inclusiv masacre a civililor neînarmați, copii și persoane în vârstă).

În aprilie 1655, pe baza rapoartelor de rezistență a valdenzilor, Carol Emanuel al II-lea a ordonat un masacrul general pentru o minoritate protestantă. Masacrul a fost atât de brutal încât a stârnit indignarea întregii Europe. Oliver Cromwell, conducătorul Angliei, a început petiționarea în numele valdenzilor cresând contribuțiile și amenințând că va trimite forțe militare pentru a salva oamenii.

În 1898, masacrul Bava-Beccaris în Milano a implicat utilizarea tunurilor împotriva protestatarilor neînarmați, în timpul revoltelor pentru creșterea prețului pâinii. Regele Umberto I al Casei de Savoia l-a felicitat pe Generalul Fiorenzo Bava Beccaris pentru masacru și l-a decorat cu medalia de Mare Oficial al Ordinului Militar Savoia, scandalizând o mare parte a opiniei publice. Ca urmare, Umberto I a fost asasinat în iulie 1900 în Monza de către Gaetano Bresci, fratele unei femei care fusese masacrată în mulțime, care a venit în Italia tocmai din Statele Unite pentru a-l asasina. Regele fusese ținta mai multor încercări, de către anarhiștii Giovanni Passannante și Pietro Acciarito.

Fascismul și sfârșitul monarhiei[modificare | modificare sursă]

Când s-a încheiat Primul Război Mondial, Tratatul de la Versailles a scăzut față de ce promisiunile făcute în Pactul de la Londra. Pe măsură ce condițiile economice din Italia s-au înrăutățit după război, resentimentele populare împreună cu semințele fascismului italian au început să crească și a dus la Marșul asupra Romei de către Benito Mussolini.

Victor Emanuel al III-lea

Generalul Pietro Badoglio l-a sfătuit pe regele Victor Emanuel al III-lea că îl poate distruge cu usurință pe Mussolini și armata Blackshirt, însă Victor Emanuel a decis să-l tolereze pe Mussolini și l-a numit în funcția de prim-ministru, la 28 octombrie 1922. Regele a rămas tăcut în timp ce Mussolini s-a angajat într-un abuz de putere, culminând în Decembrie 1925, când a renunțat la toate pretențiile de democrație. Până la sfârșitul anului 1928, dreptul regelui de a-l elimina pe Mussolini din birou, a fost, cel puțin teoretic, singura verificare a puterii lui. Mai târziu, eșecul regelui, în fața dovezilor, pentru a muta împotriva abuzurilor de putere a regimului lui Mussolini, a dus la multe critici și a avut consecințe grave în viitor pentru Italia și pentru monarhie.

Italia a cucerit Etiopia în 1936 și Victor Emanuel a fost încoronat ca împărat al Etiopiei. El a adăugat și coroana albaneză în 1939. Cu toate acestea, în Mussolini și puterile sale au eșuat în Al Doilea Război Mondial în 1943. După ce Mussolini a primit votul de încredere din partea Marelui COnsiliu Fascist la 24 iulie, Victor Emanuel l-a demis din funcție, renunțând la coroanele Etiopiei și Albaniei, numindu-l pe Pietro Badoglio ca prim-ministru. La 8 septembrie, noul guvern anunța că a semnat un armistițiu cu aliații, cinci zile mai devreme. Cu toate acestea, Victor Emanuel a făcut o altă gafă atunci când el și guvernul său au fugit spre sud de Brindisi, lăsând armata lui fără conducător.

Umberto, Prinț Moștenitor al Italiei

Ca aliați, au urmărit treptat naziștii și fasciștii de pe peninsulă, devenind evident că Victor Emanuel a fost afectat de sprijinul acordat lui Mussolini. În consecință, Victor Emanuel a transferat cea mai mare parte a puterii sale către fiul său, prințul Umberto, în aprilie 1944. Roma a fost eliberată două luni mai târziu iar Victor Emanuel a transferat toate puterile rămase lui Umberto și la numit general-locotenent de Realm. Timp de un an, opinia publică a împins spre un referendum pentru a decide între a păstra monarhia sau a deveni republică. Într-o ultimă încercare de a salva monarhia, Victor Emanuel a adbicat în mod oficial pe 9 mai 1946. Umberto și-a asumat în mod oficial tronul, devenind Umberto al II-lea. Nu a funcționat căci referendumul constituțional italian a fost câștigat de republicani, cu 54% din voturi. Victor Emanuel a fugit în exil în Egipt, murind un an mai târziu.

La 12 iunie 1946, Regatul Italiei a ajuns oficial la căpat iar Umberto a transferat puterile sale prim-ministrului Alcide De Gasperi și a cerut poporului italian să sprijine noua republică. A plecat în exil în Portugalia și a murit în 1983.

Conform Constituției Republicii Italiene, forma republicană de guvernământ nu putea fi schimbată prin amendament constituțional, interzicând astfel orice încercare de a restabili monarhia, adoptând o constituție cu totul nouă. Constituția a interzis, de asemenea, descendenții de sex masculin ai Casei de Savoia de a intra în Italia. Această prevedere a fost eliminata în 2002, însă ca parte a acordului de a permite membrii să intre înapoi în Italia, Vittorio Emanuel, ultimul pretendent din Casa de Savoia, a renunțat la toate pretențiile la tron.

Casa de Savoia astăzi[modificare | modificare sursă]

Rezidențele Casei Regale de Savoia din Torino sunt protejate de Patrimoniul Mondial. Deși titlurile și distincțiile familiei regale italiene nu sunt recunoscute în mod legal de către Republica Italiană, ceilalți membrii rămași ai Casei de Savoia, încă mai folosesc unele dintre diferitele titluri dobândite înainte de înființarea republicii, inclusiv Duce de Savoia, Prinț de Napoli, Prinț de Piemont și Duce de Aosta.

În prezent, Casa de Savoia este contestată de doi veri: Vittorio Emanuel, Prinț de Napoli, care a renunțat la titlul de Rege al Italiei, și Prințul Amedeo, Duce de Aosta, care susține în continuare titlul de Duce de Savoia. Rivalitatea lor nu a fost întotdeauna pașnică - la 21 mai 2004, la un dineu organizat de Regele Juan Carlos I al Spaniei, în ajunul nunții fiului său Felipe, Prinț de Asturia, Vittorio Emanuel l-a lovit pe Amedeo peste față, de două ori.

Unii dintre membrii rămași ai Casei de Savoia s-au scufundat în controversele din secolul al XXI-lea. La data de 16 iunie 2006, Vittorio Emanuel a fost arestat în Varenna și închis în Potenza, fiind acuzat de corupție și de recrutare de prostituate pentru clienții cazinoului Campione dim Campione d'Italia. După mai multe zile, Vittorio Emanuel a fost eliberat și pus sub arest la domiciliu. A fost eliberat din arest la domiciliu, pe 20 iulie, însă nu i s-a permis să treacă granițele Italiei.

Fiul lui Vittorio Emanuel, Emanuele Filiberto de Savoia, lucrează în Geneva ca manager. În 2007, avocații care îl reprezintă pe tată și pe fiu au scris președintelui italian Giorgio Napolitano, solicitând daune pentru anii petrecuți în exil. Biroul primului-ministru italian a declarat că familiei Savoia nu îi sunt datorate daune și a sugerat că Italia ar putea cere despăgubiri de la familia Savoia pentru complicitatea lor cu Benito Mussolini.

În 2008, Aimone de Savoia-Aosta s-a căsătorit cu Prințesa Olga a Greciei, verișoară de gradul doi, și au devenit părinții lui Umberto și Amedeo care s-au născut în 2009 și respectiv în 2011.