România

Pagina „Romania” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Romania (dezambiguizare).

Format:Casetă ţară România este o ţară situată în sud-estul Europe Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică şi la ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafaţa Deltei Dunării şi partea sudică şi centrală a Munţilor Carpaţi. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord şi Republica Moldova la est, iar ţărmul Mării Negre se găseşte la sud-est.

De-a lungul istoriei, diferite porţiuni ale teritoriul de astăzi al României au fost în componenţa sau sub administraţia Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman sau a celui Austriac. Ca stat suveran, România a apărut în 1859 prin unirea dintre Ţara Românească şi Moldova condusă de Alexandru Ioan Cuza şi a fost recunoscută independentă 19 ani mai târziu. În 1918, României i s-au alipit Transilvania, Bucovina şi Basarabia, însă România Mare a fost distrusă la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, atunci când U.R.S.S. a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, iar România a semnat Pactul de la Varşovia. La momentul destrămării Uniunii Sovietice şi a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989), ţara a iniţiat o serie de reforme economice şi politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) şi a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este un stat semi-prezidenţial. Este a noua ţară după suprafaţa teritoriului (238 391 km²) şi a şaptea după numărul populaţiei (peste 22 milioane oameni) dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala ţării, Bucureşti, este şi cel mai mare oraş al ei şi al şaselea oraş din UE după populaţie (1,9 milioane oameni). În 2007, oraşul Sibiu a fost ales Capitală Europeană a Culturii. România este membru al NATO din 29 martie 2004), al Uniunii Latine, al Francofoniei şi al OSCE.

Etimologie

Articol principal: etimologia termenilor „român” şi „România”.

Scrisoarea lui Neacşu.

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul „romanus” („roman”). Faptul că românii se denumesc folosind un cuvânt derivat din „romanus” este menţionat începând cu secolul XVI de către mulţi autori, printre care umaniştii italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Valahia. Cel mai vechi document existent, scris în limba română este o scrisoare din 1521 (cunoscută sub numele de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”) care anunţă pe primarul Braşovului Johannes Benkner despre pregătirile unui atac iminent al turcilor asupra Transilvaniei. Acest document este, de asemenea, cel mai vechi în care apare denumirea de „Ţara Rumânească”.

În antichitatea târzie, Imperiul Roman era denumit în mod frecvent „Romania” în limba latină. Unii istorici afirmă că Imperiul Bizantin medieval ar trebui să fie numit „Romania”, propunere neacceptată însă. Numele „Romania” este utilizat de asemenea pentru a desemna ansamblul ţărilor europene latine, vorbitoare de limbi romanice.

Până în secolul al XIX-lea a predominat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirea de „Rumânia” în loc de „România”, precum şi endonimul de „rumâni” în loc de „români”. Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de „vlahi” până în ziua de azi, chiar dacă ei se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În trecut, toţi românii erau numiţi de către străini drept „vlahi”.

Pronunţie

Numele „România” se pronunţă puţin diferit faţă de cum se scrie. Deşi el se împarte în silabe în forma /Ro-mâ-ni-a/, ultima silabă nu se pronunţă ca vocala a ci ca diftongul ia, aşa cum se aude în cuvintele „ia” şi „ea”. Scrierea cu litere chirilice româneşti reprezintă mai fidel din punct de vedere fonetic cuvântul „România”, pentru că dispune de un semn grafic pentru acest diftong, anume litera Ѧ în alfabetul chirilic român, căreia îi corespunde în alfabetul chirilic rusesc de astăzi litera Я. De asemenea, acest alfabet include şi litera Ї care, în unele reprezentări ale cuvântului „România”, corespunde vocalei i din penultima silabă şi semivocalei i din ultima silabă. În alfabetul chirilic românesc, „România” se scrie Рѡмъɴіѧ, Рѡмъ́ɴїа sau Рѡмъɴїѧ, dar există şi alte forme scrise care aproximează pronunţia acestui cuvânt mai bine decât scrierea sa cu litere latine.

Istorie

Articol principal: istoria României.

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparţin grupului indo-european al tracilor. Strabon în „Geografia” menţiona că geţii aveau aceeaşi limbă cu tracii, iar dacii aceeasi limbă cu geţii. Din marea seminţie a tracilor, s-au individualizat la nordul Dunării, în epoca fierului, geto-dacii.

Fișier:Decebalus b.jpg

Decebal

Sub stăpânirea lui Burebista s-a format primul stat centralizat care ameninţa şi interesele regionale ale Imperiului Roman. Iulius Cezar a plănuit o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în 44 î.Hr. Câteva luni mai târziu, Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus. Mai apoi, unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal. În această perioadă se menţin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită in 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Între anii 271-275 d. Hr. are loc reatragerea aureliană. Retragerea a semnificat de fapt o reaşezare strategică a graniţelor de la Dunăre ale Imperiului Roman pentru o administraţie mai eficientă şi apărare mai eficace a provinciilor din această zonă. Din Dacia de la nord de Dunăre au fost retrase elementele de ocupaţie (armată), însă coloniştii şi alte elemente de populaţie romană care apucasera deja să întemeieze oraşe şi o viaţă socială solidă împreună cu populaţia locală de sorginte tracică au rămas în continuare pe acest teritoriu, astfel, pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza românească este aproape finalizată. Tot de la sfârşitul secolului al VIII-lea putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia, rolul principal l-au jucat cele trei componente principale: stratul romanic, substratul presupus daco-moesic (format în mare parte din vocabular împărtăşit de limba albaneză, cel puţin aproximativ 160 de lexeme) şi adstratul slav.

Formarea statelor medievale româneşti a fost rezultatul unui îndelung proces istoric. Acesta poate fi urmărit încă din perioada primelor cristalizări ale cnezatelor şi voievodatelor. După retragerea aureliană, goţii s-au aşezat pe actualul teritoriu al României. Ei au fost izgoniţi de către huni, un popor nomad, venit din stepele Asiei. Teritoriul Daciei a făcut parte din Imperiul Hun până la moartea lui Attila în 453. Pe la 900, pecenegii, un popor turanic, se aşează în zona intre Bug şi Dunăre. În jurul anului 1000 apar şi cumanii, înrudiţi cu pecenegii. În 1241, o mare invazie mongolă, sub conducerea lui Batu-Han, nepotul lui Ginghis Han, pustieşte Europa. Mongolii formează un mare hanat pe teritoriul vechiului Cnezat Kievean.

Alexandru Ioan Cuza

În secolul al XVIII-lea, Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 şi 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioţi, numiţi direct de turci din rândul familiilor nobile de greci din Constantinopol. Transilvania, iniţial vasală Regatului Ungariei, cu voievozi maghiari, devine la rândul său vasală a Imperiului Otoman din 1526, apoi a Imperiului Austriac din 1699, având de asemenea o autonomie largă, pe care însă şi-o pierde în 1867, când este anexată de Ungaria în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţării Româneşti), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. În 1877, România îşi obţine independenţa iar în 1881, Carol I este încoronat ca Rege al României . În 1913, Carol I împinge România în al II-lea război balcanic care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti din 1913 consfiinţeşte statutul regatului României ca putere regional-balcanică şi totodată aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, cu judeţele Durostor şi Caliacra. În 1914, regele Carol I moare, rege al României devenind Ferdinand I.

În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deşi forţele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârşitul războiului, imperiile austriac şi rus s-au dezintegrat; Adunarea Naţionala în Transilvania, şi Sfatul Ţării în Basarabia şi Bucovina şi-au proclamat Unirea cu România, iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922. Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.

Pe 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărţirea Poloniei şi României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord şi Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată şi împărţită conform pactului.

Fișier:Revolutie-strada-multime.jpg

Revoluţia română din 1989

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an, România îşi schimbă alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor.

La mai puţin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupă România (în 1947), regele Mihai I este forţat să abdice şi e proclamată Republica Populară Română, stat comunist. În 1965, moare principalul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care România întră într-o perioadă de schimbări. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit Nicolae Ceauşescu.

La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Ceauşescu a devenit preşedintele Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului în 1967. Denunţarea ceauşistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968 şi o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât şi acasă. Creşterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerităţi răstălmăcite şi represiunii politice severe. Conducerea lungă de câteva decade a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai cruntă în anii 1980.

După prăbuşirea comunismului în restul Europei de Est, un protest de la mijlocul lui decembrie 1989 din Timişoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul ţării contra regimului. Ceauşescu a fost arestat imediat, şi, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soţia sa pe 25 decembrie. O coaliţie de guvernare improvizată, Frontul Salvării Naţionale, s-a instalat la putere şi a proclamat restaurarea democraţiei şi a libertăţii.

Fișier:Tratatul de aderare semnare.jpg

Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, semnând Tratatul de aderare la Uniunea Europeană.

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, Ion Iliescu, un fost activist comunist, a câştigat 85 % din voturi. FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre Roman, ca prim-minstru şi a început reformele pentru o piaţă liberă. De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foşti comunişti, anti-comuniştii au protestat în Piaţa Universităţii, Bucureşti în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăştiaţi brutal de către minerii din Valea Jiului, chemaţi de Preşedintele Iliescu. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârşitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la Bucureşti pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor. În alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naţionaliste PUNR şi PRM şi fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist.

Emil Constantinescu din coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe preşedintele Iliescu, după un al doilea scrutin şi l-a înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNŢCD) şi mai târziu de Mugur Isărescu. Alegerile din 2000 au fost câştigate de Partidul Social Democrat şi Iliescu iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru. În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al ţării, în fruntea unei coaliţii formate din P.N.L. şi P.D., alături de U.D.M.R. şi P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcţia de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu.

Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene. În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obţinut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianţa dintre PSD-PC şi PC, PNL şi UDMR. Ulterior se formează un guvern de alianţă, între PSD-PC şi PD-L, condus în prezent de Emil Boc.

Geografie

Hartă fizică a României

Articol principal: geografia României.

Spaţiul statal românesc a trecut prin multe schimbări impuse în principal din exterior. În afara României, mai există un stat românesc, Republica Moldova. Spaţiul românesc mai este numit şi spaţiul „carpato-danubiano-pontic”, deoarece România (şi Republica Moldova) se suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaţilor Româneşti şi a regiunilor limitrofe impuse şi subordonate complementar Carpaţilor. Ca stat, România aparţine Europei Centrale

România este situată pe paralela 45° N şi meridianul de 25° E. Are o suprafaţă de 238 391 km², plus 23 700 km² din platforma Mării Negre. Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, graniţe ale UE (spre Serbia, Moldova şi Ucraina). La Marea Neagra, graniţa este de 194 km pe platforma continentală (245 km de ţărm); aici, portul Sulina a devenit extremitatea estică a UE. De asemenea, România are în centru cercul Carpaţilor Româneşti (28 %), fragmentaţi de multe văi, cu 340 de depresiuni interioare, locuite din timpul daco-romanilor, cu etaje de foioase, conifere şi pajişti alpine, dar şi cu aur, cupru, cărbuni, fier şi uraniu. În interiorul Carpaţilor este situată Depresiunea Deluroasă a Transilvaniei, cu zăcăminte de sare, terenuri argicole, oraşe şi cetăţi medievale. La exterior se află un inel de dealuri - Subcarpaţii şi Dealurile de Vest - locurile cele mai populate, datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) şi condiţiilor favorabile culturii viţei-de-vie şi pomilor fructiferi. În est şi sud se extind trei mari podişuri (Moldovei, Dobrogei, Getic), dar şi micul Podiş Mehedinţi, iar la marginile de sud şi vest sunt grânarele României: Câmpia Română (îngustată spre est până la Delta Dunării) şi Câmpia de Vest. Împreună, câmpiile ocupă 28 % din suprafaţa totală a ţării.

Delta Dunării este cea mai joasă regiune a ţării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaştini, lacuri şi stuf. Ceva mai înălţate sunt grindurile fluviale şi maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroşi oameni de ştiinţă ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân. De-a lungul timpului a căpătat multe studii asupra genezei, evoluţiei, calităţii mediului, turismului ş.a, bazate pe studii şi cercetări amănunţite. Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991 ca rezervaţie a biosferei.

România beneficiază de toate tipurile de unităţi acvatice: fluvii şi râuri, lacuri, ape subterane, ape marine. Particularităţile hidrografice şi hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de poziţia geografică a ţării în zona climatului temperat-continental şi de prezenţa arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularităţi.

Pe teritoriul României au fost identificate 3700 specii de plante din care până în prezent 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile şi 1253 sunt considerate rare. În România se deosebesc trei zone de vegetaţie: zona stepei, zona pădurilor şi zona alpină. Fauna României este una din cele mai bogate şi variate din Europa, conţinând specii rare sau chiar unice pe continent. Aici există 89 de specii de mamifere, dintre care una este în pericol iminent de extincţie (vaca de mare), una în pericol (nurca), 13 vulnerabile şi 4 ameninţate.

Prin poziţia geografică, România, se încadrează în zona de climă temperată fiind situată într-un sector de trecere de la caracteristicile climatice oceanice la cele continentale, iar pe de altă parte, de prelungire a unor influenţe din zonele polare şi subtropicale. Precipitaţiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română şi până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitaţiile cresc, depăşind pe alocuri 1000 mm pe an.

Sub aspect cultural, spaţiul românesc actual a mai fost numit şi „spaţiul mioritic” (Lucian Blaga), reprezentând spiritualitatea creatoare a satului autohton, cu un specific aparte în diversitatea culturilor europene.

Demografie

Evoluţia populaţiei României între 1961 şi 2003 (mii de persoane)

Conform recensământului din 2002, România are o populaţie de 21 680 974 de locuitori şi este de aşteptat ca în următorii ani să se înregistreze o scădere lentă a populaţiei ca urmare a sporului natural negativ. Principalul grup etnic în România îl formează românii. Ei reprezintă, conform recensământului din 2002, 89,5 % din numărul total al populaţiei. După români, următoarea comunitate etnică importantă este cea a maghiarilor, care reprezintă 6,6 % din populaţie, respectiv un număr de aproximativ 1 400 000 de cetăţeni. După datele oficiale, în România trăiesc 535 250 de rromi. Alte comunităţi importante sunt cele ale germanilor, ucrainenilor, lipovenilor, turcilor, tătarilor, sârbilor, slovacilor, bulgarilor, croaţilor, grecilor, rutenilor, evreilor, cehilor, polonezilor, italienilor şi armenilor. Din cei 745 421 de germani câţi erau în România în 1930, în prezent au mai rămas aproximativ 60 000. De asemenea, în 1924, în Regatul României erau 796 056 de evrei, însă la recensământul din 2002 au fost număraţi 6 179. Numărul românilor ori a persoanelor cu strămoşi născuţi în România care trăiesc în afara graniţelor ţării este de aproximativ 12 milioane. Puţin timp după revoluţia din decembrie 1989, populaţia României a fost de peste 23 000 000 de locuitori. Însă începând cu 1991, aceasta a intrat într-o tendinţă de scădere treptată, ajungând actualmente la circa 21 000 000 de locuitori. Această fapt se datorează liberei circulaţii în statele din afara graniţelor României, dar şi ratei natalităţii destul de scăzute.

Limba oficială a României este limba română ce aparţine grupei limbilor romanice de est şi este înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana şi, mai departe, cu majoritatea limbilor europene. Româna este limba cu cel mai mare număr de vorbitori nativi ce reprezintă 91% din totalul populaţiei României. Este apoi urmată de limbile vorbite de cele două minorităţi etnice principale, ungurii şi rromi. Astfel, maghiara este vorbită de un procent de 6,7% iar romani de respectiv 1,1% din numărul total al populaţiei ţării. Până în anii '90, în România a existat o numeroasă comunitate de vorbitori de limbă germană reprezentată în cea mai mare parte de saşi. Deşi cei mai mulţi dintre membrii acestei comunităţi au emigrat în Germania, au rămas totuşi în prezent într-un număr semnificativ de 45 000 de vorbitori nativi de limbă germană în România. În localităţile unde o anumită minoritate etnică reprezintă mai mult de 20% din populaţie, limba respectivei minorităţi poate fi utilizată în administraţia publică şi în sistemul judiciar. Engleza şi franceza sunt principalele limbi străine predate în şcolile din România. Limba engleză este vorbită de un număr de 5 milioane de români în timp ce franceza de circa 4-5 milioane, iar germana, italiana şi spaniola de câte 1-2 milioane fiecare. În trecut, limba franceză era cea mai cunoscută limbă străină în România, însă de curând, engleza tinde să câştige teren. De obicei, cunoscătorii de limbă engleză sunt în special tinerii. În orice caz, România este membru cu drepturi depline a Francofoniei, iar în 2006 a găzduit la Bucureşti un important summit al acestei organizaţii. Limba germană a fost predată în special în Transilvania, datorită tradiţiilor ce s-au păstrat în această regiune din timpul dominaţiei Austro-Ungare.

Religie

Articol principal: religia în România.

Viaţa religioasă în România se desfăşoară conform principiului libertăţii credinţelor religioase, principiu enunţat la articolul 29 din Constituţia României, alături de libertatea gândirii şi a opiniilor. Chiar dacă nu se defineşte explicit ca stat laic, România nu are nici o religie naţională, respectând principiul de secularitate: autorităţile publice sunt obligate la neutralitate faţă de asociaţiile şi cultele religioase.

Biserica Ortodoxă Română este principala instituţie religioasă din România. Ea este o biserică autocefală ce se află în comuniune cu celelalte biserici aparţinând Bisericii Ortodoxe. Cea mai mare parte a populaţiei României, respectiv 86,7 %, s-a declarat ca fiind de confesiune creştin ortodoxă, conform recensământului din 2002. De asemenea, importante comunităţi religioase ce aparţin altor ramuri ale creştinismului decât ortodoxia, sunt reprezentate de: romano-catolicism (4,7 %), protestantism (3,7 %), penticostalism (1,5 %) şi greco-catolicism (0,9 %). Astfel, populaţia creştină din România, reprezintă 99,3 % din totalul populaţiei ţării. În Dobrogea există şi o minoritate islamică compusă majoritar din turci şi tătari. De asemenea, la recensământul din 2002, în România existau 6 179 de persoane de religie mozaică, 23 105 de atei şi 11 734 de persoane care nu şi-au declarat religia.

Până la Unirea din 1918, cea mai mare parte a populaţiei din Transilvania era formată din credincioşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, ca urmare a trecerii unei mari părţi a românilor, până atunci ortodocşi, la Biserica Romei, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Catolicismul şi protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania şi Crişana. În Bihor, de pildă, se află centrul cultului baptist din România, comunitatea de aici numărând 22 294 de adepţi. De asemenea, în România există şi alte culte, precum ortodocşii pe stil vechi, cultul armean şi altele asemenea.

Aglomerări urbane

Bucureşti este cel mai mare oraş şi totodată capitala României. La recensământul din 2002, populaţia oraşului depăşea 1,9 milioane de locuitori, în timp ce zona metropolitană Bucureşti concentrează o populaţie de aproximativ 2,2 milioane de locuitori. Pe viitor, sunt prevăzute planuri de extindere a graniţelor ariei metropolitane Bucureşti.

În România mai există încă 5 oraşe care au o populaţie numeroasă (în jur de 300.000 de locuitori) şi care se înscriu în clasamentul celor mai populate oraşe din Uniunea Europeană. Acestea sunt: Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Constanţa şi Craiova. Alte oraşe cu o populaţie ce depăşeşte 200.000 de locuitori sunt: Galaţi, Braşov, Ploieşti, Brăila şi Oradea. De asemenea, există încă alte 13 oraşe care concentrează un număr mai mare de 100.000 de locuitori.

În prezent, o parte din cele mai mari oraşe sunt incluse într-o zonă metropolitană: Constanţa (550.000 de locuitori), Braşov, Iaşi (ambele cu o populaţie de aproximativ 400.000 de oameni) şi Oradea (260.000 de locuitori), iar altele sunt planificate: Timişoara (400.000 de locuitori), Cluj-Napoca (400.000 de locuitori), Brăila-Galaţi (600.000 de locuitori), Craiova (370.000 de locuitori), Bacău şi Ploieşti.

Cele mai mari oraşe din România
Bucureşti Iaşi	Loc	Oraş	Judeţ	Pop.	Loc	Oraş	Judeţ	Pop.	Cluj-Napoca Timişoara Timişoara
	1	Bucureşti	-	1.921.751	11	Oradea	Bihor	206.527
	2	Iaşi	Iaşi	321.580	12	Bacău	Bacău	175.921
	3	Cluj-Napoca	Cluj	318.027	13	Arad	Arad	172.824
	4	Timişoara	Timiş	317.651	14	Piteşti	Argeş	168.756
	5	Constanţa	Constanţa	310.526	15	Sibiu	Sibiu	155.045
	6	Craiova	Dolj	302.622	16	Târgu Mureş	Mureş	149.577
	7	Galaţi	Galaţi	298.584	17	Baia Mare	Maramureş	137.976
	8	Braşov	Braşov	283.901	18	Buzău	Buzău	133.116
	9	Ploieşti	Prahova	232.452	19	Satu Mare	Satu Mare	115.630
	10	Brăila	Brăila	216.929	20	Botoşani	Botoşani	115.344
conform recensământului din 2002

Politică

Constituţia României se bazează pe modelul Constituţiei celei de a cincea Republici Franceze, şi a fost ratificată prin referendum naţional la data de 8 decembrie, 1991. În anul 2003 a avut loc un plebiscit prin care Constituţiei i-au fost aduse 79 de amendamente, astfel devenind conformă cu legislaţia Uniunii Europene. Conform Constituţiei, România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republică semiprezidenţială. Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor — legislativă, executivă şi judecătorească — în cadrul unei democraţii constituţionale. Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În urma amendamentelor din 2003, mandatul de preşedinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani. Preşedintele numeşte primul-ministru, care la rândul său numeşte Guvernul. În timp ce şeful statului îşi are reşedinţa la Palatul Cotroceni, primul-ministru împreună cu Guvernul îşi desfăşoară activitatea la Palatul Victoria.

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, şi Camera Deputaţilor, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaţilor sunt rezervate reprezentanţilor minorităţilor naţionale. Parlamentul are rol legislativ, discutând şi votând legile ordinare şi organice, atât în comisiile de specialitate cât şi în plen. Membrii parlamentului sunt aleşi prin vot uninominal mixt, universal, direct şi secret. Sistemul electoral este unul proporţional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depăşit pragul electoral de 5 % din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la 4 ani, ultimele având loc la 30 noiembrie 2008. Palatul Parlamentului găzduieşte din anul 1994 sediul Camerei Deputaţilor, iar din anul 2004 şi sediul Senatului.

Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Numirea Guvernului se face de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament. Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin. De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.

Potrivit principiului separărilor puterilor în stat, sistemul judiciar din România este independent de celelalte ramuri ale guvernului şi este compus dintr-o structură de instanţe organizate ierarhic. În România, justiţia se înfăptuieşte numai de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, respectiv curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa cea mai înaltă în grad, iar rolul său fundamental este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Sistemul judiciar românesc este puternic influenţat de modelul francez. Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi care are, conform Constituţiei României, rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. Constituţia, introdusă în 1991, poate fi amendată doar printr-un referendum public, iar ultimul referendum de modificarea a fost organizat în 2003. De atunci, de la acea modificare, Parlamentul nu mai are dreptul să treacă peste deciziile Curţii Constituţionale, indiferent de majoritate.

Integrarea României în Uniunea Europeană din 2007 a avut o influenţă semnificativă asupra politicii interne a ţării. Ca parte a acestui proces, România a iniţiat reforme, inclusiv reforma din justiţie, a intensificat cooperarea judiciară cu alte state membre şi a luat măsuri împotriva corupţiei. Cu toate acestea, în raportul de ţară din 2006, România şi Bulgaria au fost descrise ca fiind cele mai corupte ţări ale Uniunii Europene.

Administraţie

Articol principal: împărţirea administrativă a României.

Harta administrativă a României.

La nivelul NUTS-I, România este împărţită în 4 macroregiuni. Fiecare dintre ea se compune din 2 regiuni de dezvoltare, astfel România este împărţită în 8 regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-II de diviziuni al UE, dar fără a avea capacităţi administrative. Regiunile de dezvoltare sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Aceste regiuni de dezvoltare sunt:

• Regiunea Nord-Est (Moldova), cuprinde judeţele: Iaşi, Botoşani, Neamţ, Suceava, Bacău şi Vaslui.
• Regiunea Vest (Apuseană) cuprinde judeţele: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş.
• Regiunea Nord-Vest (Someşană) cuprinde judeţele: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj.
• Regiunea Centru (Mureşană) cuprinde judeţele: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov.
• Regiunea Sud-Est (Dunărea de Jos) cuprinde judeţele: Tulcea, Vrancea, Galaţi, Brăila, Buzău şi Constanţa.
• Regiunea Sud (Muntenia) cuprinde judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman.
• Regiunea Bucureşti-Ilfov cuprinde municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.
• Regiunea Sud-Vest (Oltenia) cuprinde judeţele: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Olt şi Dolj.

Fiecare regiune de dezvoltare este împărţită în judeţe, existând 41 de judeţe, plus municipiul Bucureşti (corespunzătoare nivelului NUTS-III de diviziuni al UE). Fiecare judeţ este administrat de către un consiliu judeţean şi un prefect. Judeţele sunt (în ordine alfabetică):

Alba Arad Argeş Bacău Bihor Bistriţa-Năsăud Botoşani Braşov Brăila Buzău Caraş-Severin

Călăraşi Cluj Constanţa Covasna Dâmboviţa Dolj Galaţi Giurgiu Gorj Harghita

Hunedoara Ialomiţa Iaşi Ilfov Maramureş Mehedinţi Mureş Neamţ Olt Prahova

Satu Mare Sălaj Sibiu Suceava Teleorman Timiş Tulcea Vaslui Vâlcea Vrancea

Regiuni de dezvoltare ale României

La nivelul următor România este divizată în 2686 comune şi 265 de oraşe. Comunele şi oraşele au propriul consiliu local, care este condus de un primar, decis în urma alegerilor locale organizate la 4 ani.

Economie

Articol principal: economia României.

Fișier:Bucharest Chamber of Commerce.jpg

Clădirea Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti.

Economia României este într-o continuă dezvoltare datorită reformelor economice. Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini uşoare şi de ansamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii, chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O importanţă mai scăzută reprezintă industriile farmaceutică, a maşinilor grele şi a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de maşini este în continuă dezvoltare. Industria românească de IT cunoaşte o creştere anuală constantă. Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către întreprinderile mici şi mijlocii în industrii precum cea a maşinilor de precizie, vehiculelor cu motor, industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice şi a îmbrăcămintei.

Industrie

Sistemul de unităţi de măsură folosit in România este S.I. Principalele ramuri industriale sunt industria constructoare de maşini, chimică, petrochimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului şi industria uşoară.

În cadrul industriei constructoare de maşini se produc utilaje petroliere pentru platforme de foraj terestru şi marin la Ploieşti, Târgovişte, Bacău, Bucureşti şi Galaţi, utilaje miniere la Baia Mare, Petroşani şi Sibiu, maşini unelte la Bucureşti, Oradea, Arad, Râşnov şi Târgovişte, şi produse ale industriei de mecanică fină. De asemenea, la Mioveni, Argeş, se produce automobilul românesc Dacia.

Industria electronică şi electrotehnică este reprezentată prin întreprinderi amplasate în principal în Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova şi Piteşti.

Tractoare se produc la Braşov, Craiova, Miercurea-Ciuc, iar alte maşini agricole la Bucureşti, Piatra Neamţ, Timişoara şi Botoşani. Locomotive se produc la Bucureşti şi Craiova, vagoane si material rulant la Arad, Roşiori de Vede, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, autoturisme la Piteşti, Craiova, Câmpulung-Muscel, autocamioane la Braşov, troleibuze la Bucureşti, nave maritime la Constanţa, Giurgiu,Galati, Olteniţa şi aeronave la Bucureşti, Bacău, Braşov şi Craiova.

Industria chimică s-a dezvoltat în ultimele decenii datorită existenţei unei game largi de materii prime existente în ţară: cantităţi de sare, sulf, potasiu, lemn de răşinoase, stuf, gaz metan, produse animaliere. Industria de prelucrare a sării s-a dezvoltat la Borzeşti, Băile Govora, Râmnicu Vâlcea, Târnăveni şi Giurgiu. Acid sulfuric se produce la Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică, Turnu Măgurele, Valea Călugărească şi Năvodari.

Industria petrochimică produce cauciuc sintetic la combinatele petrochimice de la Brazi şi Borzeşti, mase plastice la Ploieşti, Făgăraş, Brazi, Borzeşti, Piteşti, fire şi fibre sintetice la Botoşani, Săvineşti, Roman, Iaşi. Industria chimică şi industria celulozei şi hârtiei sunt reprezentate prin numeroase centre în toată ţara. Se produc medicamente şi produse cosmetice, coloranţi, vopsele şi detergenţi.

În cadrul industriei materialelor de construcţii se produce ciment, sticlă şi articole din sticlărie, ceramică pentru construcţii, prefabricate, var. Principalele întreprinderi de ciment se află la Bicaz, Braşov, Fieni, Comarnic, Turda. Sticlă se produce şi se prelucrează la Bucureşti, Mediaş, Târnăveni, Dorohoi, Turda, Avrig, Scăieni.

Industria de prelucrare a lemnului dispune de resurse forestiere considerabile. În combinatele de prelucrare a lemnului se produc plăci aglomerate, fibrolemnoase, furnire, placaje, mobilă. Cele mai importante unităţi se află în zonele montane şi submontane, la Suceava, Bistriţa, Focşani, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Arad, Târgu Mureş, Reghin, Satu Mare, Bucureşti, Brăila şi Constanţa.

Industriile uşoară si alimentară au tradiţie în România, deoarece există importante baze de materii prime autohtone. Importante sunt, de asemenea, industria bumbacului, industria de prelucrare a lânii, a confecţiilor si tricotajelor la Bucureşti, Botoşani, industria zahărului, a uleiurilor, a vinurilor, a panificaţiei.

Transport

Articol principal: transportul în România.

Transport rutier

Articol principal: Autostrăzi şi drumuri naţionale în România.

România dispune de 250 km de autostradă. Singurele autostrăzi din România sunt: A1, de la Piteşti la Bucureşti şi A2, de la Bucureşti la Cernavodă. Se ia in discuţie construirea unei autostrăzi prin Transilvania. În clipa de faţă (anul 2008) se află în execuţie autostrada Transilvania, care leagă Braşovul de Oradea (PCTF Borş), şi se află în diverse stadii de proiectare sau studii de fezabilitate tronsoanele Bucureşti-Braşov, Cernavodă - Constanţa, Turda-Dej, Nădlac-Arad-Timişoara, Bucuresti-Roşiori de Vede-Craiova.

Transport feroviar

În România, ecartamentul standard este 1.435 mm. Compania naţională de transport feroviar este Căile Ferate Române. În 1989 erau peste 11.500 km de căi ferate, din care aproximativ 4.500 km electrificate şi 1.700 km linii duble.

În ultimi douăzeci de ani s-au scos din serviciu toate traseele de ecartamentul îngust (760 mm) care mai funcţionau în 1990 sub administrarea C.F.R.(Turda-Câmpeni-Abrud, Târgu Mureş-Band-Lechinţa, Sibiu-Vurpăr-Agnita). Totodată, s-a defiinţat şi linia Huedin-Călăţele cu ecartamentul normal.Pe lângă liniile cu ecartament îngust ale C.F.R. există şi liniie care, încă de la construire, au fost adminsitrate de alte societăţi, în special societăţi de prelucrare a lemnului. Dintre acestea mai sunt în exploatare doar linia de pe Valea Vasserului (exploatare forestieră şi trenuri turistice), linia Brad-Criscior, linia Costeşti-Govora (transport de materie primă pentru Uzinele Sodice Govora) şi linia Fieni-Pietroşiţa (transport de materie primă pentru fabrica de ciment din Fieni). Ocazional, mai circulă trenuri turistice şi pe diverse porţiuni ale altor linii rămase (de exemplu Câmpeni-Abrud, Moldoviţa)

Începând cu anul 2005, s-a permis efectuarea transportului feroviar de călători şi de către operatori privaţi, atât pe liniile secundare, cât şi pe cele principale. Mai multe linii secundare au fost concesionate acestora.

Ultimul mare proiect de dezvoltare a infrastructurii feroviare este în conservare (linia Piteşti-Râmnicu Vâlcea). Proiecte de viitor sunt reabilitarea magistralelor principale şi realizarea unui traseu TGV Paris-Budapesta-Bucureşti. România este luată în calcul şi pentru linia transcontinentală Paris-Beijing.

Transport aerian

După ce Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă au contribuit prin rezultate de pionierat la dezvoltarea aviaţiei, în 1920 a luat fiinţă Compania de Navigaţie Aeriană Franco-Română, care oferea servicii de transport aerian de pasageri, mărfuri şi poştă, fiind prima companie aeriană din lume care a efectuat zboruri transcontinentale. În anii următori au fost infiinţate companiile LARES (Liniile Aeriene Române), SARTA (Societatea Română de Transporturi Aeriene), TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice).

La 18 septembrie 1954 s-a înfiinţat compania TAROM (Transporturile Aeriene Române). La câţiva ani după lansare, TAROM opera deja zboruri către aproape toate ţările europene, iar din 1966 efectuează zboruri peste Atlantic. Începând cu anul 1974 a realizat zboruri către Sydney via Calcutta şi a introdus curse regulate spre New York şi Beijing.

În 2004 s-a înfiinţat Blue Air, prima companie românească de transporturi aeriene cu tarif redus.

Transport urban

În România, transportul urban este asigurat, de obicei, de o regie regională de transport, administrată parţial sau în totalitate de către primăria oraşului respectiv. De exemplu, RATB ("Regia autonomă de transport Bucureşti"), RAT Braşov ("Regia autonomă de transport Braşov"), RATUC ("Regia automomă de transport urban Cluj"), RATP Iaşi (Regia autonomă de transport public Iaşi").

Principalele mijloace de transport sunt autobuzele, troleibuzele, tramvaiele şi microbuzele. Singurul oraş care dispune de un sistem de metrou este Bucureşti.

Cultură

Generalităţi

Articol principal: cultura României.

Datorită localizării pe harta Europei şi prin vasta întindere teritorială a ţării sau a formaţiunilor statale din trecut, cultura pe pământul României actuale a primit în mod permanent influenţe de la populaţiile vecine, migratori sau din partea etniilor stabilite aici. Cultura de tip folcloric din spaţiul românesc funcţionează în cea mai mare parte ca sinteză a elementelor împrumutate de la alte populaţii, originalitatea ei constând în modul de îmbinare şi selectarea acestora. În schimb, despre o cultură înaltă (academică) pe teritoriul românesc nu se poate vorbi decât începând cu pătrunderea umanismului (secolele XVI-XVII; unii cărurari încorporează şi componente ale culturilro răsăritene). Totuşi, cultura de acest fel a rămas inaccesibilă publicului până la începutul secolului XIX.

Din acel moment, s-a început preluarea de elemente din cultura occidentală: se înfiinţează o presă inspirată după modelul vestic şi se fac eforturi pentru înfiinţarea unei culturi înalte naţionale. Acest deziderat se suprapune cu alte contribuţii la întărirea identităţii româneşti, precum realizarea unităţii teritorial-administrative şi înfiinţarea unei clase politice reprezentative pentru români. Doctrina filosofică şi culturală ce călăuzeşte noile idealuri ale românimii este romantismul; sub înrâurirea sa vor fi create şcoli naţionale în toate domeniile de activitate culturală (literatură, alte plastice, muzică, teatru şi apoi cinematografie, filosofie, etnologie şi folcloristică etc.). Ele au ca punct de pornire cultura folclorică românească şi împrumuturile (mai mult sau mai puţin bine adaptate) din cultura înaltă vestică, dorindu-se crearea unui melanj al celor două pentru aşezarea culturii româneşti în linie cu Occidentul şi, în acelaşi timp, pentru recunoaşterea notei distinctive a tipicului românesc.

Deşi curentul romantic a fost depăşit, acest model de creaţie culturală rămâne valabil până după Al doilea război mondial. În intervalul acestor decenii, s-au lansat creatori români ce s-au bucurat de recunoaşterea europeană sau mondială pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte. Impresia eronată conform căreia succesele româneşti în străinătate au fost dese şi excepţionale se datorează presei, care denatura foarte frecvent ştirile pentru publicitatea proprie sau a celor despre care se vorbea. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea datează şi primele manifestări ale culturii de masă (venite tot pe filieră vestică), precum muzica uşoară, caricaturile, presa de scandal ş.a. În primele decenii ale secolului XX (până la încheierea perioadei interbelice), cultura populaţiei de la oraşe adoptă cele mai multe atracţii mondene practicate în Occident: cabaretul, teatrul de varietăţi, muzica de jazz, filmul, noile dansuri de societate (tango, foxtrot, charleston) ş.a. De la finele anilor 1920, presa se extinde prin intermediul radiofoniei. În sincron cu Vestul, perioada interbelică românească dă naştere unei avangarde artistice cu unele ecouri la nivel internaţional; domeniul în care aceasta activează mai cu seamă este literatura.

Situaţia culturii române se modifică semnificativ la finele anilor 1940, prin ascensiunea regimului socialist. Se impune o cenzură severă, a cărei ţintă este în primul rând cultura înaltă (mulţi dintre autorii ei aveau origini aristocratice, aşa-zis „nesănătoase”). Formele de manifestare estetică specifice culturii înalte nu sunt înţelese corect de noua conducere politică (deţinătoare a unei educaţii precare) şi respinse violent sub acuza preţiozităţii, a depărtării de publicul mare. Locul modernismului este preluat de proletcultism; manifestul noului curent este incompatibil cu ideea de artă. Prin urmare, creatorii săi dau naştere unor opere nevaloroase, semnificative doar sub aspect propagandistic (deci, politic). Încercarea de a „planifica” o nouă cultură în care să fie valorificat melanjul folclor naţional–industrializare civilizatoare eşuează. Soarta culturii de masă este alta; în vreme ce unele practici ale perioadei interbelice sunt descurajate şi calificate drept „burgheze”, altele înfloresc (interdicţiile nu urmează un program coerent – excepţiile făcute nu sunt justificate ideologic): muzica uşoară (care se va dezvolta în mod spectaculos până la capătul anilor 1970, după care intră în declin), muzica populară şi cea de jazz, viaţa şi dansurile de societate etc. Jurnaliştii păstrează tonul laudativ dintotdeauna, în ciuda apariţiei unor pretenţii de „presă critică”. Ultimii ani 1950 marchează introducerea televiziunii ca o nouă deschidere pentru jurnalism, dar şi ca mod de divertisment. Alături de alte forme de cultură, presa este controlată strict de către organele de cenzură, fiind transformată parţial într-o unealtă de propagandă (tonul laudativ folosit de presă în perioada interbelică este păstrat şi elogiază în chip exagerat reuşite şi personalităţi ale industriei şi culturii române). Naţionalizarea operată la finele anilor 1940 va transforma România într-o societate închisă, capabilă să creeze cele mai multe produse necesare populaţiei. Situaţia se prelungeşte şi în cultură, astfel încât puţinele edituri, case de film, studiouri de înregistrare, case de discuri ş.a.m.d. sunt controlate de puterea centrală şi nu îngăduie publicarea de lucrări fără acordul prealabil al cenzurii, care ia cunoştinţă de conţinutul lucrărilor prin organizarea de vizionări. Elemente culturale aduse forţat prin regimul politic – precum limbajul de lemn, birocraţia caracteristică, jargonul socialist – invadează cultura de masă, lăsând urme sesizabile până în ziua de astăzi.

Preluarea puterii politice în 1965 de către Nicolae Ceauşescu dă naştere unei importante permisivităţi faţă de arte; în aceşti ani se dezvoltă în mod impresionant cultura de masă, care imită viaţa de societate a tinerilor din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, înclinată către divertisment şi libertinaj, dar şi spre meditaţie, pacifism sau experiment artistic. Sunt importate dansurile şi muzicile la modă, dar şi atitudini ale avangardei artistice. Muzica rock, cunoscută de public de la începutul deceniului (cca. 1961), este imprimată pe disc de formaţii româneşti începând cu anul 1968; repertoriul de concert al formaţiilor poate conţine o piesă în limba engleză din cinci. Momentul este propice pentru repunerea în drepturi a modernismului literar românesc, noii săi autori fiind uneori intitulaţi „neomodernişti”. Operele noului curent sunt elaborate în jurul unor simboluri complexe.

Sport

Articol principal: sportul în România.

Fișier:Nadia.gif

Nota finală de la Montreal. Nu se putea afişa 10.

România este cunoscută la nivel internaţional şi datorită sportului, această ţară putându-se mândri cu mari valori sportive. O sportivă foarte cunoscută, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, este Nadia Comăneci; ea a câştigat 5 medalii olimpice şi este prima care a primit nota 10 într-un concurs olimpic de gimnastică. Este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX şi una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii din toate timpurile.

Echipa de fotbal FC Steaua Bucureşti este singura echipă românească ce a câştigat Cupa Campionilor Europeni, în 1986, învingând FC Barcelona cu 2-0 la penalty-uri. O altă vedetă a sportului românesc este fotbalistul Gheorghe Hagi, actualmente antrenor şi om de afaceri. Este fotbalistul român deţinător al recordului de goluri marcate la echipa naţională. De asemenea a deţinut pentru o scurtă perioadă de timp şi recordul selecţiilor în echipa naţională (recordul a fost doborât de Dorinel Munteanu). Hagi este considerat în unanimitate cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor, fiind supranumit încă din tinereţe „Maradona din Carpaţi”.

În tenis s-au remarcat Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, ambii câştigând numeroase competiţii internaţionale de prim rang în anii '70.

Echipa masculină de handbal a câştigat 4 titluri mondiale.

Turism

Sibiu

Articol principal: turismul în România.

Traversată de apele Dunării, România are un scenariu sensibil, incluzând frumoşii şi împăduriţii Munţi Carpaţi, Coasta Mării Negre şi Delta Dunării, care este cea mai mare deltă europeană atât de bine păstrată. Cu rolul de a puncta peisajele naturale sunt satele rustice, unde oamenii de acolo trăiesc şi menţin pentru sute de ani tradiiţiile. În România este o abundenţă a arhitecturii religioase şi a oraşelor medievale şi a castelelor.

Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale şi a istoriei sale bogate, având de asemenea o contribuţie importantă la economia ţării. În 2006, turismul intern şi internaţional a asigurat 4,8% din PIB şi aproximativ jumătate de milion de locuri de muncă (5,8% din totalul locurilor de muncă). După comerţ, turismul este cea de-a doua ramură importantă din sectorul de servicii. Dintre sectoarele economice ale României, turismul este unul dinamic şi în curs rapid de dezvoltare, fiind de asemenea caracterizat de un mare potenţial de extindere. După estimările en:World Travel and Tourism Council, România ocupă locul 4 în topul ţărilor care cunosc o dezvoltare rapidă a turismului, cu o creştere anuală a potenţialului turistic de 8% din 2007 până în 2016. Numărul turiştilor a crescut de la 4,8 milioane în 2002, la 6,6 milioane în 2004. De asemenea, în 2005, turismul românesc a atras investiţii de 400 milioane de euro.

În ultimii ani, România a devenit o destinaţie preferată pentru mulţi europeni (mai mult de 60% dintre turiştii străini provin din ţările membre UE), rivalizând şi fiind la concurenţă cu ţări precum Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania. Staţiuni precum Mangalia, Saturn, Venus, Neptun, Olimp şi Mamaia (numite uneori şi Riviera Română) sunt printre principale atracţii turistice pe timp de vară. În timpul iernii, staţiunile de schi de pe Valea Prahovei şi din Poiana Braşov sunt destinaţiile preferate ale turiştilor străini. Pentru atmosfera lor medievală şi pentru castelele aflate acolo, numeroase oraşe transilvănene precum Sibiu, Braşov, Sighişoara, Cluj-Napoca sau Târgu Mureş au devenit nişte importante puncte de atracţie pentru turişti. De curând s-a dezvoltat şi turismul rural ce se concentrează asupra promovării folclorului şi tradiţiilor. Principalele puncte de atracţie le reprezintă Castelul Bran, mânăstirile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori Cimitirul Vesel din Săpânţa. Alte atracţii turistice importante din România sunt cele naturale precum Delta Dunării, Porţile de Fier, Peştera Scărişoara şi încă alte câteva peşteri din Munţii Apuseni.

Biserica de lemn din Brădet, Bihor

Prin funcţiile sale complexe, prin poziţia în cadrul ţării şi prin numeroasele obiective cu valoare istorică, arhitectonică şi de altă natură, Bucureştiul reprezintă unul dintre principalele centre turistice ale României. Bucureştiul se remarcă prin de amestecul eclectic de stiluri arhitecturale, începând de la Curtea Veche, rămăşiţele palatului din secolul al XV-lea al lui Vlad Ţepeş - cel care a fost fondatorul oraşului şi, totodată, sursa de inspiraţie pentru personajul Dracula -, la biserici ortodoxe, la vile în stil Second Empire, la arhitectura greoaie stalinistă din perioada comunistă şi terminând cu Palatul Parlamentului, o clădire colosală cu şase mii de încăperi, a doua ca mărime în lume după Pentagon.

Cele mai importante obiectivele turistice ale municipiului Bucuresti sunt: Ateneul Român, Arcul de Triumf, Palatul Băncii Naţionale, Teatrul Naţional, Universitatea Bucureşti, Parcul Cişmigiu, Grădina Botanică, Parcul Herăstrău, Muzeul Satului, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional de Istorie al României, Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa, Biserica Stavropoleos, Hanul lui Manuc şi altele. De asemenea, în Bucuresti se organizează, în fiecare an, Târgul de Turism al României.

Bucovina este situată în partea de nord a României, în nord-vestul Moldovei. Regiune montană pitorească, cu tradiţii etnografice ce dăinuie nealterate, Bucovina se remarcă printr-o activitate turistică dinamică, datorată în primul rând mânăstirilor. Cele cinci mânăstiri cu pictură exterioară, intrate în patrimoniul turistic mondial, îşi păstreaza frumusetea după mai bine de 450 de ani.

Armată

Articol principal: Armata Română.

Trupe române în Afganistan

Armata Română este formată din 3 categorii de arme: Forţele Terestre, Forţele Aeriene şi Forţele Navale.

Ca urmare a aderării României la NATO, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o instituţie profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de angajaţi, dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 vor reprezenta forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi 6.800 forţele navale, restul de 8.800 având alte sarcini . Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.

Medii

Posturi publice de radio şi televiziune

Printre posturile publice de televiziune menţionăm Televiziunea Română 1, Televiziunea Română 2, Antena 1, Prima TV, Pro TV şi Euforia TV. După 1989 au început să apară pe rând şi alte posturi TV ce ţin de Societatea Română de Televiziune: TVR Internaţional, TVR Cultural, TVR Craiova, TVR Cluj, TVR Bucureşti, TV Alpha Media Medgidia etc.

Posturile publice de radio sunt Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Antena Statelor, Radio România Muzical, Radio România Regional Radio România Internaţional Radio ZU, Radio Orizont, Radio 21, Kiss FM.

Vezi şi

• Literatura română
• Lista scriitorilor români
• Lista poeţilor români
• Listă de articole în legătură cu România
• Mitologia românească
• Artă românească
• Artă populară românească
• Costume populare româneşti
• Arhitectură românească
• Biserici de lemn din România
• Muzică românească
• Lista celor mai importanţi români

Legături externe

• en Steagul şi Imnul României
• ro Enciclopedia Rocarta despre România şi români
• en Encarta – informaţii despre România
• ro Informaţii despre România