Regatul României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Regatul României

Flag of the United Principalities of Romania (1862 - 1866).svg
 
Flag of the Moldavian Democratic Republic.svg
 
Flag of Bukowina.svg
 
Flag of Transylvania before 1918.svg

1881 – 1947 Flag of Romania (1948-1952).svg
 
Flag of Moldavian SSR.svg
 
Flag of Ukrainian SSR.svg
 
Flag of Bulgaria.svg
Drapel Stemă
Steag Stema regatului României
Deviză națională
Nihil Sine Deo (latină)
"Nimic fără Dumnezeu"
Imn național
"Trăiască Regele !"
Localizarea Regatului României
România între 1918 și 1940
Capitală București (1881-1916)
Iași (1916-1918)
București (1918-1947)
Limbă/limbi limba română
Religie Ortodoxă
Formă de guvernare monarhie constituțională
Rege
 - 1881 - 1914 Carol I
 - 1914 - 1927 Ferdinand I
 - 1927 - 1930 Mihai I (prima domnie)
 - 1930 - 1940 Carol al II-lea
 - 1940 - 1947 Mihai I (a doua domnie)
Prim-ministru
 - 1881 Ion Brătianu (primul)
 - 1946 - 1947 Petru Groza (ultimul)
Legislativ Parlament
Epoca istorică Belle Époque / Primul Război Mondial / Perioada interbelică / Al Doilea Război Mondial
 - Încoronarea regelui Carol I 13 martie 1881
 - Tratatul de la Trianon 4 iunie 1920
 - Constituția adoptată 29 martie 1923
 - Lovitura de stat 23 august 1944
 - Ocupația sovietică 12 septembrie 1944
 - Abolirea monarhiei 30 decembrie 1947
Suprafață
 - 1915 138.000 km²
 - 1939 295.049 km²
Populație
 - 1915 est. 7.900.000 
     Densitate 57,2 loc./km²  (148,3 loc./milă²)
 - 1939 est. 20.000.000 
     Densitate 67,8 loc./km²  (175,6 loc./milă²)
Monedă leu românesc
În prezent parte din  Bulgaria
 Republica Moldova
 România
 Ucraina
Actul proclamării Regatului

Regatul României a fost recunoscut ca stat independent în urma Războiului de Independență din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul Carol I de Hohenzollern a primit titlul de „alteță regală”, iar în 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano și Berlin, România a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța. În 1913 Carol I a implicat România în al II-lea război balcanic, care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la București din 1913 consfințește statutul regatului României ca putere regional-balcanică și, totodată, aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, cu județele Durostor și Caliacra. În 1914 regele Carol I moare și rege al României devine Ferdinand I (1914-1927).

Banatul, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României după Primul Război Mondial. După cel de-al Doilea Război Mondial și ocuparea României de către trupele sovietice, ultimul rege al țării, Mihai I, a fost silit să abdice în data de 30 decembrie 1947.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Principatele Române Unite înainte de proclamarea regatului[modificare | modificare sursă]

Elaborarea Constituției din 1866[modificare | modificare sursă]

Misiunea elaborării Constituției a fost factorul de baza al noului regim politic din România, recenind aceleiași Adunări Legislative care l-a ales pe Carol că domn. După 10 mai 1866, s-a transformat în Adunarea Constituțională. În ciuda disputelor dintre liberali și conservatorii care predominau Adunarea, dezbaterile au fost de scurtă durata, fiind încheiate pe 29 iunie/11 iulie cu votarea proiectului de constituție, fiind promulgat un nou act constituțional pe 1/13 iulie 1866. Membrii Adunării Constituante au acceptat compromisul. Modelul constituției de la 1866 a fost constituția belgiană din 1831, considerată a fi cea mai liberală din Europa. Cele 133 de articole din textul Constituției inserează cele mai importante aspecte ale organizării vieții de stat: caracterul statului român și statutul sau internațional, problematica drepturilor și libertăților cetățenești, problematica organizării instituțiilor de stat pe principii moderne. Articolul I consacră numele statului de România, denumire pe care Imperiul Otoman nu o va recunoaște până la obținerea independenței. Se proclamă principiul egalității tuturor cetățenilor în față legii, la plata impozitelor. Sunt garantate libertatea individuală, libertatea de exprimare a ideilor, dreptul la întrunire și asociere, libertatea credinței, libertatea învățământului și dreptul la învățământ. Un important principiu face referință la proprietate, fiind sacră și inviolabilă. Nimeni nu putea fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publică (salubritate, comunicații, lucrări de apărare militară) și cu o dreapta despăgubire. Se garantează proprietatea dată țăranilor prin reforma de la 1864. În articolul VII se stipulează că numai cetățenii români se pot bucură de drepturi politice, că împământenirea este acordată numai străinilor creștini, fapt ce îi afectează pe evrei. Articolul avea să fie modificat în 1879 în conformitate cu dispozițiile tratatului de la Berlin. În privința organizării vieții de stat, se stipulează principiul monarhiei constituționale, de caracter ereditar. Conducerea statului aparținea pe viață domnitorului Carol și succesorilor săi pe linie masculină. La baza organizării vieții de stat se află principiul moderl al separării puterilor în stat: puterea executivă, puterea legislativă, puterea judecătorească. Puterea executivă aparținea domnului și miniștrilor, numiți și revocați de el. Sunt stipulate drepturile domnitorului, acesta fiind o persoană inviolabilă și neresponsabilă, numai miniștrii fiind răspunzători, orice act semnat de domn fiind legal numai consemnat de ministru. Putea să sancționeze sau să refuze sancționarea legilor votate în parlament, având dreptul de veto absolut. Putea să dizolve corpurile legiuitoare cu condiția convocării corpului electoral și întrunirea lor în sesiuni extraordinare. Avea dreptul de amnistie în materie politică, de iertare sau micșorare a pedepselor în materie penală cu excepția miniștrilor, dar nu putea interveni în administrarea actului de justiție. Administrativ, numea și confirmă funcțiile publice. Era comandatul suprem al armatei, conferă grade militare, avea dreptul de a bate moneda. Miniștrii erau răspunzători în față parlamentului pentru activitățile lor, fiind judecați la cererea domnitorului sau a Adunărilor, fiind stipulat principiul responsabilității ministeriale.Puterea legislativă era exercitată în comun de domn și Parlament după principiul suveranității naționale, cele două corpuri legiuitoare constituind Reprezentanta Națională. Nicio lege nu putea fi supusă sancțiunii domnului dacă nu era mai întâi dezbătută și adoptată de Adunarea Deputaților și Senat. Legile privind bugetul și armata erau dezbătute în Adunarea Deputaților. Inițiativa legilor o aveau ambele părți, domnul și Parlamentul. Senatul era organ ales că și Adunarea Deputaților. Deputații și senatorii dispuneau de imunitate parlamentară, putând fi urmăriți penal numai cu autorizarea Adunării. Aveau drept de critică la adresa guvernului, drept de interpelare și de anchetă asupra miniștrilor. Corpul electoral era împărțit după avere în patru colegii pentru Adunarea Deputaților și două pentru Senat. La Colegiul I votau marii prioprietari cu un venit anual de peste 300 de galbeni. La colegiul ÎI votau proprietarii funciari cu un venit anual de 100-300 de galbeni. La Colegiul III votau orășenii ce puteau achita un impozit anual de 80 de lei, fiidn însă scutiți de cens liber-profesioniștii, profesorii, ofițerii retrași, funcționarii pensionari. Colegiul IV era rezervat țăranilor și muncitorilor ce plăteau o suma mai mică statului, ce votau indirect prin intermediul a 50 de alegători din județ ce desemnau un delegat ce avea să-i reprezinte și să i se atribuie calitatea de alegător. Senatori puteau fi mstenitorii tronului la vârstă de majorat, mitropoliții și episcopii eparhoti, înalții demnitari, diplomații, generalii, doctorii, licențiații. Universitățile puteau alege câte un senator din rândurile lor.Condițiile pentru a candida la o funcție politică erau următoarele: să aibă cetățenie română, să aibă drepturi civile și politice, să aibă vârstă de 25 de ani , fără un cens special decât cel pe care îl avea impus în calitatea de alegător (pentru a fi ales senator, trebuia să aibă censul de 800 de galbeni și vârstă minimă de 40 de ani). Durata mandatului era diferită: patru ani în Adunarea Deputaților și opt ani în Senat, apărând obligația reînnoirii la 4 ani în proporție de 50% prin tragere la sorți. Diferitele categorii sociale erau reprezentate inegal în parlament, în mare măsură moșierimea și în mică măsură burghezimea, țărănimea și oamenii cu statut modest. Dacă 124 deputați, din cei 157 ce alcătuiau Adunarea, erau aleși de primele trei colegii, doar 33 deputați erau aleși de colegiul IV ce era cel mai numeros.Puterea judecătorească era exercitată prin tribunale și curți de apel, prin funcționarea pe întreg teritoriul a unei singure instanțe supreme: Înalta Curte de Casație și Justiție, funcționarea juriului în materie penală și pentru delicte politice sau de presă, interdicția înființării de tribunale excepționale. În constituție sunt stipulate prevederi privind administrația locală, insituții județene și comunale, fiind consemnat principiul descentralizării administrative și independența comunală, finanțele publice, votarea anuală a bugetului, puterea militară, principiul obligativității pregătirii militare a tuturor cetățenilor. Ultimele articole redau dispozițiile finale privind consemnarea tricolorului reprezentat pe drapel, consemnarea statutului de capitală a Bucureștiului, enumerarea legilor care urmau să fie elaborate, consemnarea inalienabilității pe 30 de ani a pământurilor cu care au fost împroprietăriți țăranii prin legea rurală din 1864 pentru a asigura ordinea și liniștea socială.

Războiul de Independență[modificare | modificare sursă]

Pe 9/21 mai 1877, în Parlamentul Român, Mihail Kogălniceanu a citit actul de independența al României în față Imperiului Otoman că dorința a poporului român. Pe 10/22 mai, actul a fost semnat de domnul Carol, care a declarat independența deplină a statului român. Guvernul român a încetat plata tributului către Imperiul Otoman și suma dedicată tributului a fost dată în schimb ministerului de război. Inițial, înainte de 1877, Rusia nu dorea să coopereze cu România după ce România participase la tratatele de pace de după războiul din Crimeea. Rușii aveau însă nevoie de sprijin în noul război cu otomani, 50000 de turci conduși Osman Pasha fiind trimiși la Plevna, în timp ce rușii suferiseră pierderi imense în bătăliile anterioare. Nikolai Konstantinovich, marele duce al Rusiei, a propus colaborarea cu forțele române. Carol I a acceptat propunerea și a fost numit mareșal al trupelor ruse la comandă trupelor române combinate cu forțele ruse pentru a respinge otomanii ce ocupaseră Plevna. După lupte grele cu otomanii, armata română a obținut victorii în bătăliile de la Grivița și Rahova, iar pe 28 noiembrie 1877, cetatea Plevnei ocupată de otomani a capitulat. Osman Pasă s-a predat și și-a oferit sabia colonelului român, Mihail Cerchez. Armata română s-a întors pe Dunăre și a obținut victorii la Vidin și Smârdan. Pe 19 ianuarie 1878, epuizat, Imperiul Otoman a cerut armistițiu, acceptat de Rusia și România. România a câștigat războiul de Independența cu costul a 10 000 de victime. . Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. Acesta a creat Principatul Bulgariei și a recunoscut independența Serbiei, Muntenegrului și a României Independența în față Porții a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878. La conferință de pace de la Berlin din 1878 s-a decis că Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mică Insula a Șerpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componentă Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856.


Primul război mondial[modificare | modificare sursă]

Campania militară a Regatului României din timpul primului război modial s-a terminat cu un dezastru; la începutul anului 1918 forțele românești mai controlau doar teritoriul Moldovei din 1859, după ce s-a reușit stoparea ofensivei Puterilor Centrale în bătaliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Când bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București . După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.

După dezintegrarea Imperiului austro-ungar și a Imperiului Rus, Regatului României i-au fost recunoscute noile granițe prin Tratatul de la Versailles. Armata română a pierdut aproximativ 400.000 de soldați: morți, răniți, dispăruți sau prizonieri iar pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.

Marea Unire[modificare | modificare sursă]

Vezi și Marea Unire.

Animație cu schimbările granițelor României între 1859-2010

Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acțiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârșitul primului război mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaționale a principiului autodeterminării naționalităților, exprimat în cele 14 puncte ale lui Woodrow Wilson.

Regatul României 1939
Basarabia

În frunte cu Partidul Național Moldovenesc, creat în martie 1917, Basarabia a rezistat tendințelor Ucrainei de a o anexa, în contextul haosului total din Rusia revoluționară. În octombrie 1917, la Chișinău are loc Congresul Ostașilor Moldoveni care proclamă "autonomia teritorială și politică a Basarabiei" și decide crearea Sfatului Țării ca organ reprezentativ. Conducerea sa executivă este încredințată Consiliului Directorilor Generali, în frunte cu Ion Inculeț. La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, membră a Republicii Federative Ruse.

Pentru a opri anarhia militară din Basarabia, Consiliul Directorilor Generali apelează la guvernul român, care trimite trupe, restabilind ordinea. Ca răspuns, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice întrerupe relațiile diplomatice cu România, sechestrându-i tezaurul. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării proclamă independența Republicii Democratice Moldovenești, care se alipește României la 27 martie 1918.

Bucovina

După semnarea păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie 1918), Ucraina ridică pretenții asupra Bucovinei. Ca răspuns la manifestul "Către popoarele mele credincioase" al Împăratului austro-ungar Carol I, deputații români din parlamentul de la Viena constituie Consiliul Național Român (CNR). La inițiativa lui Sextil Pușcariu, la 14 octombrie 1918, se convoacă la Cernăuți o adunare națională, numită "Adunare Constituantă", care proclamă "unirea Bucovinei integrale" la celelalte provincii românești. Ca organe centrale s-au creat Consiliul Național și un Birou Executiv condus de Iancu Flondor. Consiliul Național cere guvernului român intervenția militară, care este aprobată la 23 octombrie 1918, pentru a contracara presiunile Ucrainei. La 12 noiembrie 1918, CNR a votat "Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Țării Bucovinei". La 15 noiembrie se convoacă Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate, cu sprijinul locuitorilor germani și polonezi, unirea cu România.

Transilvania

În Transilvania, principalele forțe politice românești erau concentrate în jurul Partidului Național Român (PNR) și al Secțiunii Române a Partidului Social Democrat din Ungaria (PSD-R). La 29 septembrie 1918, prin Declarația de la Oradea, ele anunță hotărârea de autodeterminare și separarea politică de Ungaria. La 18 octombrie 1918 se constituie Consiliul Național Român Central (CNRC) ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din 6 membri ai PNR și 6 ai PSD-R. În noiembrie, în întregul teritoriu se formează consilii și gărzi naționale, după modelul CNRC. Acestea preiau de îndată controlul politic și administrativ, asigurând ordinea într-o perioadă tulbure. După nota ultimativă a CNRC adresată guvernului ungar, se desfșoară tratative româno-ungare la Arad în 13-14 noiembrie 1918, care însă nu dau rezultate.

În acest context, la 5 noiembrie 1918, prin manifestul "Către popoarele lumii", se face cunoscută dorința națiunii române din Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. CNRC mai decide convocarea unei mari adunări plebiscitare care să adopte această hotărâre. La 7 noiembrie se publică textul convocării, Marea Adunarea Națională a Românilor întrunindu-se la 18 noiembrie 1918 la Alba Iulia. La 1 Decembrie 1918 ea decide în unanimitate unirea cu România.

România interbelică[modificare | modificare sursă]

Judeţele, orașele și plasele Regatului României, 1938

Regatul Romaniei a progresat în perioada interbelică, o nouă Constituție fiind adoptată în 1923. Majoritatea guvernelor românești din această perioadă a păstrat forma dar nu și substanța unei monarhii constituționale liberale. La 15 octombrie 1922 are loc la Alba-Iulia încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Partidul Național Liberal, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, sfătuitorul Regelui Ferdinand, a fost forța politică dominantă după Primul Război Mondial și până la moartea aproape concomitentă a Regelui Ferdinand și a lui I.I.C. Brătianu.

Criza dinastică din 1925 a fost provocată de prințul Carol, moștenitorul tronului, care, trimis în 1925 să reprezinte familia regală română la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai întors în țară, întâlnindu-se cu iubita sa, Elena Lupescu. La 12 decembrie, printr-o scrisoare, renunță la drepturile sale la tron, în favoarea fiului său Mihai. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul îl proclamă moștenitor pe prințul Mihai. După moartea regelui Ferdinand la 24 noiembrie 1927, Mihai I este proclamat Rege, domnind sub o regență formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea și primul președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Gheorghe Buzdugan. Neînțelegerile dintre cei trei subminează monarhia constituțională, încurajând agitațiile care susțineau revenirea lui Carol II la tron, ca "salvator" al țării. Datorită morții, la 24 noiembrie 1927, a lui I.I.C. Brătianu, P.N.Ț. obține la alegerile din 1927 o majoritate zdrobitoare. La 6 iunie 1930, Carol al II-lea vine în țară, fiind proclamat Rege la 8 iunie 1930.

Structura etnică a populaţiei pe judeţe conform recensământului din 1930

Domnia lui Carol al II-lea a reprezentat sfârșitul monarhiei constituționale și instaurarea unui regim de autoritate monarhică. Carol al II-lea a sprijinit cultura și modernizarea societății românești, însă nu a avut nici un respect pentru sistemul democratic al țării. În anii 1930 s-a înregistrat o creștere a numărului partidelor ultra-naționaliste, mai ales a mișcării fasciste Garda de Fier, ce exploata naționalismul, frica de comunism și resentimentul față de dominația străină și în special față de dominația evreiască asupra economiei. Alegerile din 1937 au reprezentat un moment dificil pentru democrație. Datorită confuziei alegătorilor, nici unul dintre partide nu a obținut 40% din voturi, necesare pentru prima electorală; pe locul III, cu 15,58% s-au plasat legionarii. La 28 decembrie 1938, regele îl numește pe Octavian Goga prim ministru, deși acesta conducea un partid minor, Partidul Național-Creștin.

La 10 februarie 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă miniștrii din Garda de Fier, și în directă opoziție cu sprijinul lui Adolf Hitler pentru Garda de Fier, regele Carol al-II-lea a dizolvat guvernul și a instituit o dictatură regală. Instituind starea de asediu și cenzura, el numește un guvern consultativ, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, având în componența sa pe generalul Ion Antonescu, ministru al apărării. În februarie 1938, Carol al-II-lea publică noua Constituție, care asigura baza juridică a regimului autoritar. Pentru a-și consolida puterea, el desemnează Consiliul de Coroană ca organ permanent și dizolvă partidele politice. Apreciindu-l pe Mussolini, Carol al II-lea creează breslele de lucrători, în scopul organizării corporatiste a statului român. De asemenea, el creează ținuturile, conduse de rezidenți regali, pentru a avea un control mai puternic asupra administrației locale. În decembrie 1938, el creează "Straja Țării", după modelul tineretului hitlerist. Pentru a înlocui partidele politice, în decembrie 1938 se constituie Frontul Renașterii Naționale, primul organism politic de masă din istoria României.

Carol al II-lea a luat măsuri dure împotriva Gărzii de Fier, ordonând asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu în noiembrie 1938. La 21 septembrie 1939, ca o reacție la asasinat, un grup de legionari condus de Miți Dumitrescu îl asasinează pe Armand Călinescu. În contextul situației politice internaționale grave din 1939, Carol al II-lea este silit să abdice la 6 septembrie 1940, lăsând puterea efectivă generalului Ion Antonescu, care va forma, la 15 septembrie, un guvern alături de legionari, proclamând Statul Național-Legionar.

Al doilea război mondial[modificare | modificare sursă]

Romania1941.png

România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze și cedeze Basarabia , Bucovina de Nord și Ținutul Herța ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, dar țara va rămâne neutră mai bine de un an (în decursul căruia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic. Regatul își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944 (armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie), Regele Mihai își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea României la cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat așadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, și România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins. Pierderile Regatului României s-au cifrat la aproximativ 300.000 în luptele cu U.R.S.S și 169.822 în luptele cu Germania Nazistă.

De la Regatul României la R. P. România[modificare | modificare sursă]

La mai puțin de 3 ani de la Ocupația sovietică a României, la data de 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost forțat să abdice. A fost proclamată Republica Populară Română, stat comunist.

Economie și Societate[modificare | modificare sursă]

Populația[modificare | modificare sursă]

Numărul populației se afla într-o continuă creștere modestă. Populația Principatelor în anii 1840 numără 3.500 000 de locuitori. În anii 1850, populația ajunsese la numărul de 4 milioane. Din anii 1859-1860, recensămintele indicau o cifra de 4 500 000 de locuitori. În ajunul proclamării independenței, populația se ridicase la 5 milioane. Peste 85% din populație era constituită din români, populația minoritară find constituită din evrei, țigani, bulgari, sârbi, albanezi , greci, germani, maghiari. Densitatea populației era redusă: sub 40 de locuitori pe kilometru pătrat, cu mari diferențe între mediul rural și cel urban. 4/5 din populație era constituită din locuitorii lumii satelor, în timp ce 1/5 era populația orășenească. 648 168 de familii din 973 986 din câte se compunea populația se ocupau cu agricultură. Erau 60 000 de meseriași, 30 000 de comercianți. Populația Bucureștiului număra 120 000 de locuitori în timpul unirii principatelor, iar după proclamarea independenței, număra 177 000. Alte orașe precum Iași, sau orașele porturi, Brăila și Galați se dezvoltau mai lent. Din 1860 până în 1900, populația Principatelor Unite a cuoscut o creștere cu 54% . În 1900, populația României număra 5 900 000 de locuitori. La începutul secolului XX, populația a crescut la 6 200 000 de locuitori, densitatea fiind de 45 locuitori pe km2. 92% din populație era constituită din români, procentul strainilot fiind de 8%. 19% din populație erau orășeni și 81% erau țărani. Populația Bucureștiului număra 276 000 de locuitori, iar alte orașe precum Galați, Brăila, Craiova, Ploiești numărau 20 000 de locuitori.


Economia, comerțul și comunicațiile[modificare | modificare sursă]

Primul loc în economie îl ocupă agricultură ca principala ocupație. 90% din volumul exportului românesc era dat de agricultură. Culturile de porumb, grâu, orz, ovăz și secară predominau. Productivitatea era însă scăzută, tehnică modernă în agricultură fiind nesemnificativă. Unii dintre marii proprietari aveau un interes crescut pentru importul de mașini agricole mecanizate: secerători, batoze, pluguri perfecționate, deși majoritatea preferau să continue exploatarea forțelor de muncă ale țăranilor. Deși țăranii au devenit proprietari în urma reformei din 1864, au fost expuși unei legislații agrare discriminatorii.

Legea tocmelilor agricole din 1867 a fost modificată în 1872 de către guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu, care introducea clauză aducerii țăranului la lucru cu ajutorul dorobanților pentru respectarea învoielilor agricole încheiate cu proprietarii. Creșterea apreciabilă a terenurilor de arătură s-a făcut pe seama scăderii fânetelor și a islazurilor, numărul de animale fiind în scădere.Începea un proces lent de industrializare, mai ales în domeniul meșteșugurilor și a micii industrii. Numărul meseriașilor de la București a crescut de 3 ori, mai ales în domeniile industriei ușoare și alimentare, industriei zahărului, hârtiei, a extracției de sare și petrol. Apar stabilimente (fabrici timpurii), majoritatea rămânând în stadiul de ateliere. Treptat, s-au dezvoltat fabrici de ulei, de zahăr, paște făinoase, alcool, de prelucrare a lemnului, de săpun și lumânări, de postav, România participând la expoziția universală de la Paris din 1867.

Sunt progrese notabile realizate în ramurile extracției de petrol și extracției de sare, iar producția de petrol a crescut de patru ori (de la 37 000 de hectolitri la 174 000) între 1862-1872. Cantitatea de sare exploatată crescuse de la 50 de milioane kg în 1862 la 83 milioane de kg în 1873.

Se resimțea și un progres în domeniul comerțului intern și extern odată cu desființarea monopolului turcesc și reintegrarea în teritoriul național a fostelor raiale de pe linia Dunării. Se observau efectele intrării Principatelor în circuitul economic internațional. Vama dintre Țara Românească și Moldova fusese desființată în 1847 în urma deciziei luate de către domnii Gheorghe Bibescu și Mihail Sturza.În timpul lui Cuza și a constituirii statului național român, s-au înființat Camerele de Comerț și a Casei de Economii și Consemnațiuni (CEC) în 1864 și a fost introdus sistemul metric.

În urma internaționalizării navigației pe Dunăre, activau în anii 1859-1860 30 000 de comercianți în orașe . Încă erau organizate târguri săptămânale sau ocazionale conform tradiției. Exportul de cereale a trecut pe primul loc în defavoarea exportului de vite, în frunte aflându-se exportul de grâu. Porumbul era destinat consumului intern.

Pe lângă cereale, mai erau exportate lână, piei, cherestea, vinuri, păcură, cele mai multe ajungând în Imperiul Otoman, în Imperiul Austriac, în Rusia, Serbia, Franța sau Marea Britanie. Porturile Brăila și Galați cunosc o deosebită animație a numărului de vapoare și corăbii ce intrau și ieșeau anual în număr de 1000.Importul era în continuare mic, el vizând doar articole de lux și produse de consum. Căile de comunicație au fost dezvoltate și îmbunătățite în timpul domniei lui Cuza. Prima cale ferată, linia Cernavodă-Constanța, a fost finisată și inaugurată pe teritoriul Dobrogei în timpul domniei lui Carol, urmată apoi de construirea liniei ferate București-Giurgiu. În timpul domniei lui Sturdza, s-a construit principalele drumuri ca : drumul Mihăilești-Iași-Tecuci-Galați, iar în timpul lui Cuza, s-a amenajat drumul Turnu-Severin-Craiova-București-Ploiești-Focșani. S-a edificat drumul național Predeal-București, extins spre Giurgiu. În 1875, rețeaua de drmuri pavate amenajate număra 5000 km, iar rețeaua de căi ferate numără 1200 km .

Autoritățile au constituit și o flotila duinareana și maritimă românească pentru a diminua patronatul companiei austriece de navigație care tindea să-și impună dominația asupra navigației pe Dunăre. În 1862 a fost elaborat Regulamentul de navigație pentru marina comercială a Principatelor, domnitorul Cuza impunând taxa pe mărfurile exportate și importate. În 1862 au fost arendate postele ce au trecut sub administrația statului, fiind înființată Direcția Centrală a Poștelor cu sediul la București. Este introdus telegraful electric în 1854-1857, fiind extins până la domnia lui Carol.

Sistemul modern al bugetului statului a fost introdus în Principate prin Regulamentele Organice. S-a stabilit separarea veniturilor cămării domnești de cele ale statului. Având în vedere că reformele presupuneau cheltuieli serioase, în timpul lui Cuza și Carol, bugetul a fost deficitar, cheltuielile depășind veniturile statului. Va fi impus un echilibru bugetar pe baza împrumuturilor externe în 1877.

Cel mai important impozit era capitația, pusă pe locuitorii săteni, urmată de patentă pusă pe meșteșugari și negustori. A apărut impozitul funciar în urmă desființării privilegiilor boierești, precum și o serie de taxe pentru operațiuni speciale. Impozitele directe și indirecte reprezentau cea mai mare parte a veniturilor statului. Prioritatea absolută acordată în anumite sectoare o deținea Ministerul de Finanțe care avea nevoie de o rețea întinsă de funcționari însărcinați cu strângerea impozitelor către stat de la contribuabili.

În 1867 a fost introdus sistemul monetar național, având că model sistemul bimetalic al Uniunii Monetare Latine, trecându-se peste opoziția Turciei. Sub guvernul liberal I.C. Brătianu, în 1880, a fost înființată Banca Națională, sistemul financiar românesc fiind susținut de două instituții: Creditul Funciar Rural și Creditul Funciar Urban.

Din 1912, 79% din populație se ocupă cu agricultură și numai 13% se ocupă cu industria și comerțul, în timp ce 5% se ocupau cu profesiuni liberale și instituții publice. Suprafețele agricole creșteau în detrimentul fânetelor și pășunilor, cea mai mare pondere revenind producției de cereale de 84%. Se observă o relativă creștere a numărului de animale. Au fost introduse tractoarele și batozele, însă baza producției agricole era tot muncă manuală a țăranilor cu mijloace rudimentare. Industria deținea 20% din venitul național, principalele ramuri fiind legate de producția agricolă și materii prime: alimentară, textilă, a lemnului, a hârtiei, extractivă. Ramurile industriei grele precum siderurgia și cea constructoare de mașini erau încă inexistente. Petrolul era în mare parte destinat exportului. În 1895 este emisă legea minelor, dezvoltându-se extracția de cărbune și industria petrolieră luând amploare cu ajutorul capitalului străin, în 1880 fiind 80 000 de tone, iar în 1913 producția ajungând la 1 900 000 de tone, rolul decisiv revenind marilor societăți cu capital străin precum Steaua Română din Câmpina, Româno-Americana din Ploiești, Vega, Astra Română. Rețeaua de cai ferate a fost edificată, rețeaua de șosele a fost amplificată, iar telefonia și telegrafia se extindeau. Navigația fluvială și cea maritimă a progresat, în 1890 fiind înființată societatea Navigația Fluvială Română, iar în 1895 fiind înființat Serviciul Maritim Român. Pe plan financiar sunt înființate bănci cu capital străin: Banca Generală Română sau Marmorosch-Blanc.





Societatea[modificare | modificare sursă]

S-au remarcat diverse schimbări de la elaborarea Regulamentelor Organice. Convenția de la Paris din 1858 consemna desființarea rangurilor și privilegiilor boierești. Boierimea își înceta existența juridic, dar continuă să ocupe un rol important în societatea românească că o clasa privilegiată. Din rândurile boierimii s-au ridicat mulți lideri ai revoluției de la 1848. Pe plan economic, o parte din boierime a trecut la alte activități economice, mergând pe calea îmburghezirii.Inegalitatea fiscală consemnată în Regulamentele Organice era ștearsă. Burghezimea (negustorii, meseriașii, funcționarii, intelectualii) ocupă poziții tot mai importante în societatea românească și avea să devină un element de sprijin pentru Partidul Liberal, în timp ce moșierimea se integrase în Partidul Conservator. În 1864 a fost aplicată Reforma Agrară, țăranii fiind eliberați din servituți.Țărănimea clacasa și-a încetat existența, în plan juridic devenind o țărănime liberă. Reforma agrară a fost o dispută dintre boierimea conservatoare care acceptă degrevarea țăranilor clăcăși de servituții feudale, dar consideră că pământurile aparțineau de drept proprietarilor. S-au înscris legiuirile agrare din Principate ce-i considerau pe țăranii clăcăși că fiind “chiriași” pe domeniile boierești. Se pleda pentru emanciparea țărănimii odată cu împroprietărirea pe loturile avute în folosință. Reforma agrară din 1864 a dus la împroprietărirea a 400 000 de clăcăși, pe o suprafață de 1 600 000 hectare. Se afirmă o nouă categorie socială: muncitorii, care lucrau că angajați în agricultură și în diverse ramuri ale industriei, ca extracția petrolului, a sării, în diverse ramuri ale industriei ușoare sau în activitățile de construire a rețelei de cai ferate sau de amenajare a șoselelor. Concentrată în orașe, începeau să apară primele frământări privind obținerea drepturilor precum limitarea zilei de muncă, asigurările sociale, în 1872 fiind constituția ’’Asociația Generală a Lucrătorilor din România’’.


Țărănimea[modificare | modificare sursă]

Țărănimea popula mediul rural în proporție de 80% . Țăranii se ocupau predominant cu agricultură. Gradul de analfabetism era crescut, iar igiena era la standarde joase. Natalitatea și mortalitatea infantilă erau ridicate.Speranța de viață era mică. Alimentația se baza doar pe carbohidrați.

Existau puține forme de divertisment: hore, mersul la biserică, petrecerile de la cârciumă, festivalurile de târg, jocurile de noroc, bătăile. Țăranii înfruntau dificultăți pe timp de iarnă, iar când rezervele de hramă se epuizau în luna februarie, statul împărțea porumb pentru care se formau cozi lungi. Foametea se acutiza și revoltele izbucneau. Cerealele reprezentau 85% din exporturi. România se clasa pe locul 4 la exportul de grâu și pe locul 3 la exportul de porumb în lume. Vin primii ingineri agricoli pentru a-i instrui pe țărani să-și valorifice producția prin utilizarea îngrășămintelor naturale, însă țăranii erau refractari căci îngrășămintele naturale, mai ales grăsimea animală, erau utilizate pentru încălzirea sobelor. Utilajele erau foarte scumpe. Forță de muncă era excedentară în mediul rural. Până în 1874 au devenit proprietari funciari. Aceștia au primit mai puțin pământ decât li se încredințaseră. Se căutau suplimente la moșieri particulari. Țăranii nu erau independenți în totalitate chiar dacă nu mai erau clăcăși și aveau libertatea juridică și acces la educație.Moșierii nu se înghesuiau să achiziționeze utilaje agricole din moment ce erau scumpe și forța de muncă umană era mai ieftină.Fenomenul arendășiei a crescut. 57 % din proprietăți aveau 500 de hectare. 72% din moșii aveau 3000 de hectare. Arendașul provenea din rândul minorității etnice, în special evrei. Țăranii nu s-au răsculat datorită conștiinței naționale, ci datorită situației economice. Arendașii erau intermediari țărani-moșieri, având rol de a exploata moșia proprietarului pentru a obține profit. Subarenda terenurile și creștea cota de produse țăranilor. Între 1870-1906 au crescut sumele aferente arendei cu 150-160% . Învoielile agricole presupuneau îndeplinirea obligațiilor agricole pentru că țăranii să primească un lot de pământ:

  • Țăranii veneau cu propriile semințe
  • Transportau recolta pe cheltuiala proprie
  • Arendașul decidea împărțirea și dijma
  • Țăranii se supuneau abuzurilor arendașilor în lipsa de alternative
  • Accesul la pășune era contra-cost, precum și la bălți
  • Plăteau daune pentru absența
  • Cu voia arendașului, procurau materiale pentru construirea locuințelor

În Muntenia, țăranii se răsculau din lipsa de hrană și de pământ, dar și datorită nelegiuirilor primarilor, perceptorilor și lăcomiei proprietarilor și atitudinii guvernului. Câteodată, nu se revoltau datorită amenințărilor, fie datorită mentalității religioase și conservatoare, fie se mulțumeau cu puțin și li se părea firesc și comod traiul. Dar în timpul guvernării liberale, când accesul la educație s-a lărgit, au aflat că cei de la conducere profitau de pe urma analfabetismului acestora, autoritățile profitând de oportunitatea de-ai convinge pe țăranii analfabeți să semneze orice act, chiar și în defavoarea lor indiferent că li se spunea că este favorabil. În 1905 era o disproporție dintre posesorii de pământ și suprafețele pe care le dețineau. Era un grup restrâns de marii proprietari funciari cu moșii de peste 100 de hectare, în totalitate rezultând 4 milioane de hectare. Erau mici proprietari cu suprafețe sub 10 hectare-în totalitate 3 milioane de hectare deținute de 900 000 de familii. 400 000 de familii nu dețineau pământ. În 1907 a izbucnit Răscoala Țărănească datorită creșterii sarcinilor de muncă, dar care a fost reprimată sângeros. În 1910, țăranii posedau 90% din vite și 30% din pășuni. În 1889, s-a emis o lege pentru vinderea către țărani a loturilor de 5,10 sau 25 hectare din domeniile statului. În 1891 au fost înființate bănci populare.În 1907 a fost emisă o lege privind învoielile agricole. În 1908 este înființată Casa Rurală și s-a emis o lege contra trusturilor arendaresti. Multe cârciumi au fost închise pentru a împiedică planificarea unor comploturi și răscoale. Numărul de jandarmi a crescut în localitățile rurale. Se constată că după răscoala din 1907, are loc o modificare la nivelul structurii muncitorilor agricoli, care din 1906 fiind 25% au crescut la 35% în 1913. Salariații agricoli erau țărani lipsiți de pământ care erau plătiți să muncească pământurile altora .


Satul românesc și locuințele țăranilor[modificare | modificare sursă]

Prin legea din 1864, s-a stabilit că igienă să fie predată în școli. S-au luat măsuri pentru îmbunătățirea vieții la sat. În 1864 s-a emis o lege pentru înmormântare prin care se stabilea adâncimea de 2 metri pentru groapă și s-au luat măsuri în privința stabilirii decesului persoanelor. În 1888 s-a emis un regulament pentru alinierea satelor și pentru construirea locuințelor țărănești pe baza unei autorizații și numai de o parte și de altă a șoselei.În 1924 s-a emis un regulament pentru alimentarea cu apă în comunele rurale. Locuințele satului românesc aveau câte o singură cameră, în care țăranii dormeau cu animalele pe podea. Casele erau mici, strâmte, întunecoase, așezate direct pe suprafața solului, fără nicio dușumea sau pardoseală. Nu erau dotate cu sobe sau cu ferestre, având tavane joase cu uși mici care se închideau incomplet. Țăranii se îmbolnăveau de variolă, rujeolă, scarlatină, difterie, tușe convulsivă, dizenterie, râie, pelagră. Anual, 20-30% dintre copii mureau. Doar 50% din copii se nășteau vii, și mulți mureau înainte de împlinirea vârstei de 5 ani. S-au luat măsuri pentru sănătatea publică, în 1859 fiind interzisă vindecarea prin „descântece”. Chiar dacă în sate erau medici, aceștia nu aveau clientelă, țăranii neavând încredere în ei. Neîncrederea a fost alimentată și de șarlatanii care vindeau”leacuri”. Din 1863, învățătorii se implicau în vaccinarea elevilor, căci de multe ori, când veneau medicii în sat, mamele fugeau cu copii lor în pădure în timpul perioadei de vaccinare. În 1881 sunt amenajate primele spitale rurale.

Credințe și obiceiuri populare[modificare | modificare sursă]

Căsătoria era considerată ca fiind tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facerea de copii, să trăiască într-o întovărășire nedespărțită, conform Codurilor lui Caragea și Calimah. Perioada de căsătorie la fete era vârstă de 12 ani, la băieți-14 ani. Ulterior, vârstă a crescut la 16 ani la fete, și 19 ani la băieți. Nu se putea oficia căsătorii între rude de până la a șaptea generație. Căsătoriile nu se puteau încheia decât în anumite perioade ale anului. În perioada posturilor nu se puteau încheia căsătorii. Existau și excepții când unul dintre parteneri era foarte bătrân și există riscul să moară înainte de încheierea postului sau când unul între parteneri era grav bolnav. Prima etapă a nunții era pețitul, prin care părinții unui băiat trimiteau un alt tânăr să o convingă pe față să se logodească . Părinții își întrebau tinerii dacă erau de acord cu viitorul mariaj, chiar dacă cordul era însă făcut deja între părinții celor doi parteneri. Copii puteau fi dezmoșteniți dacă refuzau căci la baza relațiilor era întotdeauna zestrea. Tinerii primeau binecuvântarea și începea logodna care dura timp de câteva săptămâni, câteva luni sau ani. Logodna însemna că viitorii miri de față cu martorii își schimbau inelele, însemne ale relației lor. Dacă un băiat sărută o față de față cu alții, trebuia să se căsătorească cu ea. Existau cazuri în care logodnă era ruptă. Izbucneau scandaluri nu pentru că se găseau defecte în caracterul sau fizicul unui partener, ci pentru că părinții ambiilor parteneri nu se mai înțelegeau în privința zestrei. Părinții căutau întotdeaua parteneri mai bogați pentru copii lor. Dacă logodna nu se rupea și trecea de perioada postului, se organiza nuntă. Mirii erau pregătiți. Mirele era bărbierit și i se depunea o bancnotă sub talpă, fără să o piardă pentru a-și demonstra forța. Slujba religioasă era întotdeauna organizată duminică, pregătirile fiind făcute sâmbătă. După slujba religioasă, urmă evident petrecerea și oferirea de daruri.

În vechiul regim demografic, infertilitatea masculină era de neconceput, iar dacă un cuplu nu reușea să facă un copil, femeia era întotdeauna învinovățită. Femeia considerată ideală în lumea satelor poștea, muncea, făcea copii, era fidelă, respectă regulile. În perioada sarcinii, o femeie nu trebuia să asiste la înmormântare sau la cununie. Trebuia să muncească cât mai mult și zilnic. Femeia nu avea voie să se uite la oameni cu defecte fizice pe perioada sarcinii (astfel, copilul se năștea cu defectele respective), să nu stea pe sub pragul ușii, să nu fure (pentru că obiectul furat apărea pe corpul copilului). Când avea loc nașterea, de femeie se ocupa moașa satului, neavând încredere în medici. Moașele le spuneau femeilor gravide să împingă ușile cu piciorul, și toate lăcățele erau descuiate pentru a deschide nașterea. Pentru că nașterea să fie mai ușoară, erau împinse obiecte grele (o găleată prin casă sau prin curte) sau i se dădea femeii să bea apă cu recipiente cu lacăte sau să bea apă din opincă și pumnii bărbatului. După manevrele respective , toate ușile și ferestrele erau închise că să nu între duhurile rele, apoi era adus un braț de paie din grajd pentru a se reitera momentul nașterii biblice, pentru ca femeia să nască pe ele. Se aduceau obiecte religioase: cruci, apă neîncepută, busuioc, trifoi cu patru foi. Timp de 40 de zile de la naștere, femeia nu avea voie să iasă din casă. Trebuia să facă o baie ritualică. Până când erau chemate ursitoarele, mama nu avea voie să-și alăpteze pruncul. Copilul era hrănit cu lapte de vacă, îndulcit cu zahăr sau miere. La momentul nașterii, cordonul ombilical era tăiat cu un obiect ascuțit găsit pe drum. Pentru a se asiura sănătatea pruncului, i se punea pe cerul gurii sângele rezultat de la naștere. Dacă se năștea vara, era îmbăiat cu apă rece din fântână. Dacă se năștea iarnă, era frecat cu zăpadă. Dacă pielea să se făcea albăstruie-violet, se consideră că era un semn rău. Pruncul primea binecuvântări de la ursitoare care aduceau pâine. Vin, miere, aur și argint. Copilul, de la naștere, era plasat sub protecția divinității și era dat unei femei cu mai mulți prunci sănătoși, fiind scos pe fereastră și primind un nume, apoi era înapoiat mamei sale. Se rosteau rugăciuni, și după un timp, copilul primea un alt set de rude spirituale-nașii, care îl botezau.

La înmormântare, bradul decorat cu hainele decedatului, era înfipt la căpătâiul mormântului, fiind un punte pentru suflet că să poată ajunge în lumea de dincolo și apoi era pus în sicriu. Participanții se imbrăcau cât mai bine cu putință. Veneau și bocitoare profesioniste. Se presupunea că dacă participanții plângeau excesiv, împiedicau sufletul să treacă în lumea de dincolo, rămânând într-o zona intermediară, devenind o fantomă care să-i deranjeze pe cei vii. Baia ritualică era efectuată de rudele din apropiere. Dacă mortul era bărbat, era ras, unghiile îi erau tăiate și așezate și agățate în apropierea casei. Clopotele băteau, iar la înmormântare, erau aduse colivă făcută din grâu, care simboliza moartea și învierea. Se efectua priveghiul pentru că cei prezenți să-și aducă aminte de faptele bune ale celui decedat.

Demografia[modificare | modificare sursă]

Urbanizarea[modificare | modificare sursă]

Conform recensământului din 1930, cele mai populate orașe erau: București - 570.881 locuitori (639.040 - incluzând 12 comune suburbane), Chișinău - 114.896 locuitori, Cernăuți - 112.427 locuitori, Iași - 102.872 locuitori, Cluj - 100.844 locuitori, Galați - 100.611 și Timișoara - 91.580 locuitori.

Componența etnică[modificare | modificare sursă]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 
1859 Alexandru Ioan Cuza unește Moldova și Țara Românească sub conducerea sa.
1862 Unirea formală a Moldovei cu Țara Românească, formându-se principatul României.
1866 Cuza este forțat să abdice în favoarea lui Carol I.
1877 (10 mai) Este declarată independența României.
1878 Sub Tratatul de la Berlin, Imperiul Otoman recunoște independența română, dar sudul Basarabiei e reanexat la Rusia.
1881 Carol I este încoronat Rege al României.
1907 Proteste ale țărănimii izbucnesc în întreaga Românie, 421 țărani sunt uciși conform autorităților.
1914 Moartea regelui Carol I, urmat la tron de nepotul său Ferdinand.
1916 (August) România intră în Primul Război Mondial, de partea Antantei.
1918 "România Mare"
1919 Conflict între România și Ungaria aflată sub regimul comunist al lui Bella Kun. Armata română ocupă Budapesta la 4 aug. 1919 care se va afla sub administrație militară până pe 16 nov. 1919.
1920 Tratatul de la Trianon consfințește unirea Românei.
1921 Reforma agrară
1923 Constituție adoptată pe baza proiectului Partidului Național Liberal care garanta cetățenia evreilor și altor minorități lipsite de drepturi.

Liga Apărării Național Creștine (LANC) este fondată.

1924 Membrul LANC (mai târziu fondator al Gărzii de Fier) C.Z. Codreanu îl asasinează pe șeful poliției Iași, dar este achitat.
1926 Este adoptată Legea Electorală Liberală.

"Mica Antantă" cu Cehoslovacia și Iugoslavia
Tratatul Franco-Român.

1927 Partidul Național Țărănesc

Corneliu Zelea Codreanu se desprinde de LANC, formând Legiunea Arhanghelul Mihail, mai târziu numită și Garda de Fier.
Regele Mihai urcă pe tron, la numai 5 ani.

1929 Începutul Marii Crize
1930 Carol al II-lea este încoronat rege.
1931 Prima interzicere a Gărzii de Fier
1933 (16 februarie) Atelierele de mașini de la Grivița protestează violent, dar sunt suprimați de poliție.

(10 decembrie) Prim-ministrul Ion Duca "dizolvă" Garda de Fier, arestând mii de membri ai acesteia; 19 zile mai târziu este asasinat de o echipă legionară (Nicadorii).

1935 LANC și Partidul Național Agrar se contopesc, formând Partidul Național Creștin (PNC), cu o doctrină fascistă. Partidul se declară încă de la început o formațiune naționalistă, antisemită și anticomunistă, iar sloganul este "România a românilor!"
1937 "Pactul de non-agresiune electorală" între Partidul Național Țărănesc și Garda de Fier, mai târziu incluzând Partidul Național Liberal georgist, Uniunea Agrară și Partidul Evreiesc. Partidul Comunist Român denunță pactul, dar în practică, îi susține pe țărăniști.

PNC formează un guvern, dar intră repede în conflict cu Carol al II-lea asupra minorității evreiești.

1938 (10 februarie) Dictatura regală este declarată. Noua constituție este adoptată la 27 februarie.

(29-30 noiembrie) Liderul Gărzii de Fier, Codreanu și alți legionari sunt asasinați din ordinele regelui.

1939 (7 martie) Armand Călinescu formează un guvern.

Pactul Molotov-Ribbentrop stipulează "interesele sovietice" în Basarabia.
(1 septembrie) Germania invadează Polonia. Începutul celui de Al Doilea Război Mondial.
(21 septembrie) Călinescu este asasinat de către un grup de legionari condus de Miți Dumitrescu.

1941 România intră în război de partea Germaniei și elibereaza teritoriile anexate de către URSS in urma ultimatumului din seara zilei de 26 iunie 1940.
1944-1945 23 august regele Mihai I a organizat arestarea mareșalui Ion Antonescu

România luptă contra Germaniei.

1947 Abolirea monarhie la 30 decembrie.

Cei patru regi ai României[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Florin Constantiniu, O Istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, București 2002
  • Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), editura Meronia, București 2003
  • Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Editura Enciclopedică, 2010

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]