Regatul României
.svg)
Regatul României a fost recunoscut ca stat independent în urma Războiului Ruso-Turc din 1877–1878 (cunoscut ca și Războiul de Independență al României). În anul 1878 domnitorul (titlu echivalent cu cel de principe) Carol I de Hohenzollern a primit titulatura de „alteță regală”. În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (cunoscută sub denumirea oficială de Regatul României). Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Prin tratatele de pace din 1878, de la San Stefano și Berlin, România a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța. În 1913, regele Carol I a implicat România în Al Doilea Război Balcanic, care s-a terminat prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la București din 1913 a consfințit statutul Regatului României ca putere regional-balcanică și, totodată, a adus României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, formată din județele Durostor și Caliacra. În 1914, regele Carol I moare și rege al României devine principele moștenitor, Ferdinand I, care va domni pe întreg parcursul participării României la Primul Război Mondial, și până la moartea sa în 1927.
Banatul, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României după Primul Război Mondial. După cel de-Al Doilea Război Mondial și ocuparea României de către trupele sovietice, ultimul rege al țării, Mihai I, a fost silit să abdice în data de 30 decembrie 1947, fiind proclamată Republica Populară Română.
Istoric
[modificare | modificare sursă]Vechiul Regat
[modificare | modificare sursă]
Ascendența din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza în funcția de domn al Moldovei și al Țării Românești sub suzeranitatea nominală a Imperiului Otoman a unit o parte a națiunii române în jurul unui singur conducător. În 1862 cele două principate s-au unit formal sub numele de România, cu capitala la București. Pe 23 februarie 1866 o așa-numită Monstruoasă coaliție, compusă din conservatori și radicalii liberali, l-a forțat pe Cuza să abdice. Prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost desemnat Prinț al României, în speranța asigurării sprijinului german pentru o viitoare unire și independență. Descendenții săi au devenit regii României, până la venirea la putere a comuniștilor în 1947. În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul Basarabiei a fost reanexat de Rusia țaristă. La data de 14 martie 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol a fost încoronat ca prim rege al României.[1] Noul stat, situat geografic între Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus și Regatul Serbiei, privea cu speranță înspre vest, în special spre Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. În 1918, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus s-au dezintegrat, Marea Adunare Națională în Transilvania, Sfatul Țării în Basarabia și Congresul General în Bucovina și-au proclamat Unirea cu România, iar Ferdinand a fost încoronat rege al României, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922.
Vechiul Regat este un termen colocvial utilizat pentru a nominaliza teritoriile acoperite de primul stat românesc independent – Principatele Unite Moldova și Țara Românească. Locuitorii acestor ținuturi sunt numiți regățeni. Termenul a apărut după Primul Război Mondial, când Vechiul Regat s-a unit cu Banatul, Basarabia, Bucovina și Transilvania.
Primul Război Mondial
[modificare | modificare sursă]Campania militară a Regatului României din timpul Primului Război Mondial s-a terminat cu un dezastru și astfel, la începutul anului 1918, forțele românești mai controlau doar teritoriul Moldovei din 1859, după ce s-a reușit stoparea ofensivei Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Când bolșevicii au preluat puterea în Rusia în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu Imperiul German și aliații săi Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca acesta să se încheie pe Frontul de Vest.
După dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus, Regatului României i-au fost recunoscute noile granițe prin Tratatul de la Versailles din 1919. Armata Română a pierdut aproximativ 400.000 de soldați: morți, răniți, dispăruți sau prizonieri, iar pierderile cumulate ale armatelor germane, austro-ungare, bulgare și otomane au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.[necesită citare]
Marea Unire
[modificare | modificare sursă]
Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, precum și a teritoriului denumit istoric Partium (care cuprindea teritorii din actualele județe Arad, Bihor, Caraș-Severin, Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Timiș) cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acțiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaționale a principiului autodeterminării naționalităților, exprimat în cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson, și a fost consfințită sub aspectul dreptului internațional prin semnarea Tratatului de la Trianon în 1920.
În frunte cu Partidul Național Moldovenesc, creat în martie 1917, Basarabia a rezistat tendințelor Ucrainei de a o anexa, în contextul haosului total din Rusia revoluționară. În octombrie 1917 a avut loc la Chișinău un congres al ostașilor moldoveni, care a proclamat „autonomia teritorială și politică a Basarabiei” și a decis crearea Sfatului Țării ca organ reprezentativ. Conducerea sa executivă a fost încredințată unui consiliu director în frunte cu Ion Inculeț. La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, membră a Republicii Federative Ruse.
Pentru a opri anarhia militară din Basarabia consiliul director a apelat la guvernul român, care a trimis trupe, restabilind ordinea. Ca răspuns, la 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic a întrerupt relațiile diplomatice cu România, sechestrând tezaurul României. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești, care se alipește României la 27 martie 1918.
După semnarea Păcii de la Brest-Litovsk la 18 februarie 1918, Ucraina ridică pretenții asupra Bucovinei. Ca răspuns la manifestul „Către popoarele mele credincioase” al împăratului Carol I al Austriei, deputații români din parlamentul de la Viena constituie Consiliul Național Român (CNR). La inițiativa lui Sextil Pușcariu, la 14 octombrie 1918, se convoacă la Cernăuți o adunare națională, numită „Adunarea Constituantă de la Cernăuți”, care proclamă „unirea Bucovinei integrale” la celelalte provincii românești. Ca organe centrale s-au creat Consiliul Național Român al Bucovinei și un birou executiv condus de Iancu Flondor. Consiliul Național Român al Bucovinei cere guvernului român intervenția militară, care este aprobată la 23 octombrie 1918, pentru a contracara presiunile Ucrainei. La 12 noiembrie 1918, CNR a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Țării Bucovinei”. La 15 noiembrie se convoacă Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate, cu sprijinul locuitorilor germani și polonezi, unirea cu România.
În Transilvania principalele forțe politice românești erau concentrate în jurul Partidului Național Român (PNR), condus de Iuliu Maniu, și al Secțiunii Române a Partidului Social Democrat din Ungaria (PSD-R), în frunte cu Ion Flueraș. La 29 septembrie 1918, prin Declarația de la Oradea, ele anunță hotărârea de autodeterminare și separarea politică de Regatul Ungariei. La 18 octombrie 1918 se constituie Consiliul Național Român Central (CNRC) ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din 6 membri ai PNR și 6 ai PSD-R. În noiembrie, în întregul teritoriu se formează consilii și gărzi naționale, după modelul CNRC. Acestea preiau de îndată controlul politic și administrativ, asigurând ordinea într-o perioadă tulbure. După nota ultimativă a CNRC adresată guvernului maghiar, se desfășoară tratative româno-ungare la Arad în 13-14 noiembrie 1918, care însă nu dau rezultate.
În acest context, la 5 noiembrie 1918, prin manifestul „Către popoarele lumii”, se face cunoscută dorința națiunii române din Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. CNRC mai decide convocarea unei mari adunări plebiscitare care să adopte această hotărâre. La 7 noiembrie se publică textul convocării, Marea Adunarea Națională a Românilor întrunindu-se la 18 noiembrie 1918 la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 aceasta a proclamat în unanimitate unirea cu Regatul României.
Perioada interbelică
[modificare | modificare sursă]
În perioada imediat următoare războiului, Regatul României a fost pus într-o situație sensibilă, în care necesita să balanseze politica internă cu cea externă. Importanța acestui echilibru a fost sporit de caracterul incert pe care unirile cu provinciile românești le aveau în ochii anumitor state vecine, în special ai Rusiei sovietice.
În aprilie 1921 cei mai mulți membrii ai Partidului Comunist din România sunt arestați. Vor fi judecați, alături de evreul anarhist Max Goldstein în 1922, în Procesul din Dealul Spirii. Goldstein va fi condamnat la muncă forțată pe viață însă cei mai mulți comuniști români vor fi achitați, alegere conștientă luată de Guvernul Brătianu, cu scopul de a nu spori în mod pripit tensiunile dintre România și autoritățile bolșevice de la Moscova.[2]
Regatul României a progresat în perioada interbelică, o nouă Constituție fiind adoptată în 1923. Majoritatea guvernelor românești din această perioadă au păstrat forma, dar nu și substanța unei monarhii constituționale de inspirație liberală. La 15 octombrie 1922 are loc, la Alba Iulia, încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Partidul Național Liberal, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, sfătuitorul lui Ferdinand I, a fost forța politică dominantă după Primul Război Mondial și până la moartea aproape concomitentă a regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu în 1927.
Criza dinastică din 1925 a fost provocată de prințul Carol, moștenitorul tronului, care, trimis în 1925 să reprezinte familia regală a României la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai întors în țară, întâlnindu-se cu iubita sa, Elena Lupescu. La 12 decembrie, printr-o scrisoare, renunță la drepturile sale la tron, în favoarea fiului său, Mihai. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul României îl proclamă moștenitor pe prințul Mihai. După moartea regelui Ferdinand la 20 iulie 1927, Mihai I este proclamat rege, domnind sub o regență formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și primul președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Gheorghe Buzdugan. Neînțelegerile dintre cei trei subminează monarhia constituțională, încurajând agitațiile care susțineau revenirea lui Carol al II-lea la tron, ca „salvator” al țării. Ca urmare a decesului, la 24 noiembrie 1927, al prim-ministrului României și președintelui Partidului Național Liberal de la acea vreme, Ion I.C. Brătianu, Partidul Național-Țărănesc obține, la alegerile din 1927, o majoritate zdrobitoare. La 6 iunie 1930, Carol al II-lea revine în țară, fiind proclamat rege al României la 8 iunie 1930.
Domnia lui Carol al II-lea a reprezentat o trecere de la monarhia constituțională, la un regim de autoritate monarhică, instaurat prin lovitura de stat de la 10 februarie 1938. Carol al II-lea a sprijinit cultura și modernizarea societății românești, însă nu a avut nici un respect pentru sistemul democratic al țării. În anii 1930 s-a înregistrat o creștere a numărului partidelor ultranaționaliste, mai ales a mișcării fasciste de extremă dreaptă Garda de Fier, ce exploata naționalismul, frica de comunism și resentimentul față de dominația străină și în special față de dominația evreiască asupra economiei. Alegerile din 1937 au reprezentat un moment dificil pentru democrație. Din cauza confuziei alegătorilor, nici unul dintre partide nu a obținut 40% din voturi, necesare pentru prima electorală, iar pe locul III, cu 15,58% din total, s-au plasat legionarii. La 28 decembrie 1938, regele îl numește pe Octavian Goga prim-ministru, deși acesta conducea un partid minor, Partidul Național Creștin.
Dispute teritoriale
[modificare | modificare sursă]
Dacă unirea Bucovinei și a Transilvaniei fuseseră recunoscute de comunitatea internațională, cea a Basarabiei era în continuare contestată de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. De-a lungul perioadei interbelice România și Uniunea Sovietică se vor apropia sau îndepărta de un acord de recunoaștere a unirii, în funcție de politica externă a celor două state (în special cea a Bucureștiului). Cu toate acestea, la începutul anilor '30, opinia publică era că nou-încoronatul rege alături de aliații săi politici nu făceau suficient pentru a asigura recunoașterea din partea URSS. Letargia regelui în ceea ce privea chestiunea basarabeană nu a făcut decât să alimenteze ruptura dintre guvern și extrema dreaptă, care inițial se plasase de partea sa.[3]
Asemenea altor state europene în perioada interbelică, și în România va avea loc creșterea în proeminență a mișcărilor de extremă dreaptă. Dintre acestea, cele mai semnificative erau partidele Liga Apărării Național-Creștine (LANC), condusă de Alexandru C. Cuza, și Legiunea Arhanghelului Mihail, condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta din urmă va acapara întreaga scenă politică românească până la începerea războiului. Inițial, Legiunea avea un caracter romantic, acaparând regiunile de provincie (în special Moldova Occidentală și Basarabia) folosindu-se de un discurs mistic, apelând la „profunzimilie medievale ale istoriei românești”, înainte ca, odată ajunsă în Parlamentul de la București, să capete un caracter modernist, Codreanu apropiindu-se de intelectualii capitalei simpatizanți ai fascismului lui Benito Mussolini.[4]
La 10 februarie 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă miniștrii din Garda de Fier, și în directă opoziție cu sprijinul lui Adolf Hitler pentru acesta, regele Carol al II-lea a dizolvat guvernul și a instituit o dictatură regală. Instituind starea de asediu și cenzura, el numește un guvern consultativ, în frunte cu patriarhul Miron Cristea, având în componența sa pe generalul Ion Antonescu, ministru al apărării. În februarie 1938, Carol al-II-lea publică noua Constituție, care asigura baza juridică a regimului autoritar. Pentru a-și consolida puterea, el desemnează Consiliul de Coroană ca organ permanent și dizolvă partidele politice. Apreciindu-l pe conducătorul Italiei fasciste, Benito Mussolini, Carol al II-lea creează breslele de lucrători, în scopul organizării corporatiste a statului român. De asemenea, el creează ținuturile, conduse de rezidenți regali, pentru a avea un control mai puternic asupra administrației locale. La 3 decembrie 1938, Carol al II-lea restructurează organizația de tineret numită „Straja Țării”, creată de el în 1935, conform modelului Tineretului Hitlerist, cu scopul de a consolida controlul regimului său autoritar asupra tinerilor. Pentru a înlocui partidele politice, la 16 decembrie 1938 se constituie Frontul Renașterii Naționale (FRN), primul organism politic de masă din istoria României.
Carol al II-lea a luat măsuri dure împotriva Mișcării Legionare, ordonând asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu în noiembrie 1938. La 21 septembrie 1939, ca o reacție la asasinat, un grup de legionari condus de Miti Dumitrescu îl asasinează pe prim-ministrul Armand Călinescu. În contextul situației politice internaționale grave din Europa ulterioare datei de 1 septembrie 1939 și mai ales a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea este silit să abdice la 6 septembrie 1940, lăsând puterea efectivă generalului Ion Antonescu, care va forma, la 14 septembrie, un guvern alături de legionari, proclamând Statul Național-Legionar.
Al Doilea Război Mondial
[modificare | modificare sursă]
România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze și sa cedeze Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Chiar și în acest context țara va rămâne neutră pentru mai bine de un an (în decursul căruia România a permis evacuarea de la Varșovia a membrilor guvernului ajuns în exil, a tezaurului și a conducătorilor Forțelor Armate Poloneze spre Egiptul britanic). Regatul României își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc Armata Română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944 (Armata Roșie pătrunzând deja în nordul Moldovei încă din luna martie a aceluiași an), regele Mihai își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Ion Antonescu, regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea României la Al Doilea Război Mondial s-a caracterizat așadar prin două campanii: cea din est, pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest, pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe plan diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în considerare, iar România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca stat dușman învins. Pierderile Regatului României s-au cifrat la aproximativ 300.000 în luptele cu URSS și 169.822 în luptele cu Germania Nazistă.
De la Regatul României la Republica Populară Română
[modificare | modificare sursă]Regatul României a continuat să existe între anii 1945-1947. Această perioadă a fost marcată de o puternică instabilitate economică (deprecierea accentuată a leului vechi și dezorganizarea economică)[5] și de sovietizarea instituțiilor politice ale statului român.
După aproximativ 3 ani de la armistițiul din 12 septembrie 1944, semnat de Regatul României la Moscova, la 30 decembrie 1947 au avut loc abdicarea regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române.
Economie
[modificare | modificare sursă]Progresul economic de pe vremea lui Carol I
[modificare | modificare sursă]După proclamarea regatului, economia României a progresat foarte mult. Odată cu încoronarea regelui Carol I au fost create o serie de industrii moderne de care țara avea nevoie pentru a progresa în stil european.
Transportul modern a progresat în această perioadă. Au fost aduse primele căi ferate, care au fost extinse pe întregul teritoriu al României de atunci. Din întinsa rețea feroviară s-a constituit societatea Căile Ferate Române (abreviat C.F.R). Astfel, s-au construit pentru C.F.R garnituri de trenuri ce transportau mărfurile românești în întreaga Europă. În contextul dezvoltării industriale și a lărgirii pieței interne a avut loc modernizarea telecomunicațiilor și extinderea rețelei de transporturi. Astfel în anul 1869 a fost dată în folosință prima cale ferată (drum de fier) din Regatul României, calea ferată București–Giurgiu, iar în 1872, calea ferată București–Galați. În 1879 a fost realizată joncțiunea liniei București–Predeal cu rețeaua feroviară din Austro-Ungaria, prin Transilvania.
În anul 1895, regele Carol I a inaugurat Podul de la Cernavodă, lucrare de marcă europeană a inginerului Anghel Saligny. La 27 septembrie 1896 împăratul Franz Joseph al Austriei, împreună cu regii Carol I al României și Alexandru I al Serbiei, a inaugurat la Orșova canalul navigabil de la Porțile de Fier, care a ușurat și a impulsionat traficul comercial pe Dunăre.
Industria, care până atunci era inferioară statelor occidentale, a cunoscut o deosebită evoluție. Datorită descoperii petrolului, s-au construit primele rafinării, creându-se astfel domeniul industrial petrolier. Fabricile din domeniul textil, forestier și alimentar s-au dublat ca număr și au ridicat economia noii țări de la gurile Dunării. Totuși, influența capitalului străin în industrie a dus la concentrarea ei în anumite zone și a lăsat regiuni întregi ale României să rămână în urmă cu dezvoltarea economică.
Agricultura românească a fost impulsionată prin utilarea cu mașini agricole achiziționate din țările mai dezvoltate din vestul Europei. Câmpia Bărăganului, care era o întinsă stepă, a fost colonizată și cultivată, devenind cel mai însemnat grânar al Europei. Grâul românesc era vândut în afară, împreună cu alte culturi, ca porumbul, sfecla de zahăr și cartoful. Tratatul comercial cu Austro-Ungaria, semnat în 1875 pe o perioadă de 10 ani, stipula că România putea exporta produse agricole în condiții avantajoase pe piață largă din acest imperiu.
Criza economică din anii 1929-1933
[modificare | modificare sursă]Refacerea economiei
[modificare | modificare sursă]Economia s-a refăcut greu, dar in puțin timp. România hrănea toată Europa din propria agricultură ceea ce a contribuit la redresarea economiei.[necesită citare]
Demografia
[modificare | modificare sursă]Urbanizarea
[modificare | modificare sursă]Conform recensământului din 1930, cele mai populate orașe erau: București – 570.881 locuitori (639.040 - incluzând 12 comune suburbane), Chișinău – 114.896 locuitori, Cernăuți – 112.427 locuitori, Iași – 102.872 locuitori, Cluj – 100.844 locuitori, Galați – 100.611 și Timișoara – 91.580 locuitori.
Componența etnică
[modificare | modificare sursă]Comunități etnice în România (1930) | ||
|---|---|---|
| Grup etnic majoritar | Români (71,9%) |  |
| Comunități etnice mari (4-10%) | ||
| Comunități etnice mici (1-4%) | ||
| Comunități etnice foarte mici (sub 1%) | ||
Cronologie
[modificare | modificare sursă]| Istoria României | |
 Acest articol este parte a unei serii | |
| Preistoria pe teritoriul României | |
|---|---|
| Epoca pietrei | |
| Epoca bronzului | |
| Epoca fierului | |
| Dacia | |
| Cultura și civilizația dacică | |
| Războaiele daco-romane | |
| Dacia romană | |
| Originile românilor | |
| Evul Mediu timpuriu în România | |
| Formarea statelor medievale | |
| Țările Române în Evul Mediu | |
| Țara Românească | |
| Principatul Moldovei | |
| Dominația otomană | |
| Țările Române la începutul epocii moderne | |
| Epoca fanariotă | |
| Modernizarea țărilor române | |
| Regulamentul Organic | |
| Revoluția Română de la 1848 | |
| Principatele Unite | |
| Războiul de Independență | |
| Regatul României | |
| Primul Război Mondial | |
| Unirea Basarabiei cu România | |
| Unirea Bucovinei cu România | |
| Unirea Banatului cu România | |
| Unirea Transilvaniei cu România | |
| România în al Doilea Război Mondial | |
| Comunismul în România | |
| Ocupația sovietică a României | |
| R.P. Română/R.P. Romînă | |
| R.S. România | |
| Revoluția Română din 1989 | |
| România după 1989 | |
| Vezi și | |
| Istoria românilor | |
| Istoria militară a României | |
| Istoriografia română | |
Portal România |
| 1859 | Unirea Principatului Moldovei cu Țara Românească, sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. |
| 1862 | Unirea formală a Moldovei cu Țara Românească, formându-se principatul României. |
| 1866 | Cuza este forțat să abdice în favoarea lui Carol I. |
| 1877 | (9 mai) Este declarată independența României. |
| 1878 | Sub Tratatul de la Berlin, Imperiul Otoman recunoște independența României, dar sudul Basarabiei este reanexat de Rusia. |
| 1881 | Carol I este încoronat rege al României. |
| 1907 | Răscoala Țărănească din 1907
Proteste ale țărănimii izbucnesc în întreaga Românie, 421 țărani sunt uciși conform autorităților. |
| 1914 | (28 iulie) Începutul Primului Război Mondial. România se declară neutră. |
| 1916 | (2 martie) Moare Regina Elisabeta a României. (27 august) România intră în Primul Război Mondial, de partea Antantei. |
| 1918 | „România Mare”
(27 martie) Unirea Basarabiei cu România. |
| 1919 | Conflict între România și Ungaria aflată sub regimul comunist al lui Bella Kun. Armata română ocupă Budapesta la 4 august 1919, care se va afla sub administrație militară până pe 16 noiembrie 1919. |
| 1920 | (4 iunie) Tratatul de la Trianon consfințește unirea României. |
| 1921 | Reforma agrară. |
| 1922 | (15 octombrie) Are loc, la Alba Iulia, încoronarea Regelui Ferdinand I și Reginei Maria ca suverani ai tuturor românilor. |
| 1923 | Constituție adoptată pe baza proiectului Partidului Național Liberal care garanta cetățenia evreilor și altor minorități lipsite de drepturi. Este fondată Liga Apărării Național Creștine (LANC). |
| 1924 | Membru al LANC (mai târziu fondator al Gărzii de Fier) Corneliu Zelea Codreanu îl asasinează pe șeful poliției Iași, dar este achitat. |
| 1925 | Carol al II-lea renunță pentru a doua oară la tronul României, stabilindu-se în Franța. |
| 1926 | Este adoptată Legea electorală liberală. "Mica Antantă" cu Cehoslovacia și Iugoslavia |
| 1927 | Partidul Național Țărănesc (24 iunie) Corneliu Zelea Codreanu se desprinde de LANC, formând Legiunea Arhanghelul Mihail, mai târziu numită și Garda de Fier. |
| 1929 | Începutul Marii Crize. |
| 1930 | Carol al II-lea este încoronat rege al României. |
| 1931 | Prima interzicere a Gărzii de Fier. |
| 1933 | (16 februarie) Muncitorii de la Atelierele Grivița protestează violent, dar sunt reprimați de poliție. (10 decembrie) Prim-ministrul Ion Duca dizolvă Garda de Fier, arestând mii de membri ai acesteia; 19 zile mai târziu este asasinat de o echipă de legionari, numită Nicadori. |
| 1935 | LANC și Partidul Național Agrar se contopesc, formând Partidul Național Creștin (PNC), cu o doctrină fascistă. Partidul se declară încă de la început o formațiune naționalistă, antisemită și anticomunistă, iar sloganul este „România a românilor!” |
| 1937 | „Pactul de non-agresiune electorală” între Partidul Național Țărănesc și Garda de Fier, mai târziu incluzând Partidul Național Liberal georgist, Uniunea Agrară și Partidul Evreiesc. Partidul Comunist Român denunță pactul, dar în practică, îi susține pe țărăniști. PNC formează un guvern, dar intră repede în conflict cu Carol al II-lea asupra minorității evreiești. |
| 1938 | (10 februarie) Dictatura regală este declarată. Noua constituție este adoptată la 27 februarie. (18 iulie) Moare Regina Maria a României. |
| 1939 | (7 martie) Armand Călinescu formează un guvern. Pactul Molotov-Ribbentrop stipulează „interesele sovietice” în Basarabia. |
| 1940 | (4 septembrie) Generalul Ion Antonescu devine prim-ministru al României. (6 septembrie) Carol al II-lea abdică și cedează tronul fiului său, Mihai. |
| 1941 | (21-23 ianuarie) Are loc Rebeliunea legionară. România intră în război de partea Germaniei, și eliberează teritoriile anexate de URSS în urma ultimatumului din seara zilei de 26 iunie 1940. |
| 1944-1945 | (23 august) Regele Mihai I ordonă arestarea Mareșalului Ion Antonescu România luptă contra Germaniei. |
| 1947 | Abolirea Monarhiei la 30 decembrie.
Printr-o lovitură de stat comunistă, Regele Mihai I este forțat să abdice șă să renunțe la conducerea statului. |
Cei patru regi ai României
[modificare | modificare sursă]
Carol I (1881-1914)
Ferdinand I (1914-1927)
Carol al II-lea (1930-1940)
Mihai I (1927-1930; 1940-1947)
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Manifestatie la proclamarea regatului, 18 apr 2008, Emanuel Bădescu, Ziarul de Duminică, accesat la 13 decembrie 2011
- ↑ Cioroianu, pp. 22-23
- ↑ O. J. Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea "Căpitanului", traducerea de Wilkeum Tauwinkl, București, editura Humanitas, 2016, p. 118
- ↑ O. J. Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea "Căpitanului", traducerea de Wilkeum Tauwinkl, București, editura Humanitas, 2016, p. 138
- ↑ Cioroianu, pp. 71-72
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Cioroianu, A. Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, București, editura Curtea Veche, 2007;
- Florin Constantiniu, O Istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, București 2002
- Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), editura Meronia, București 2003
- Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Editura Enciclopedică, 2010
- Schmitt, O. J. Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea "Căpitanului", traducerea de Wilkeum Tauwinkl, București, editura Humanitas, 2016
Bibliografie suplimentară
[modificare | modificare sursă]- Cristescu, Sorin, Carol I - corespondența privată 1878 -1912, București, Editura Tritonic, 2005 ISBN 973-733-057-9
- Cristescu, Sorin, Carol I și politica României (1878 - 1912), București, Editura Paideia, 2007, ISBN 978-973-596-370-5
- Cristescu, Sorin, Scrisorile Regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen 1878 -1905, București, Editura Paideia, 2012, ISBN 978-973-596-677-5
- Cristescu, Sorin, Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877 - 1914, vol. I 1877 - 1896, București, Editura Paideia, 2013 ISBN 978-973-596-899-1
- Cristescu, Sorin, Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877 - 1914, vol. II 1896 - 1908, București, Editura Paideia, 2014 ISBN 978-973-596-924-0
- Cristescu, Sorin, Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877 - 1914, vol. III 1908 - 1913, București, Editura Paideia, 2016 ISBN 978-606-748-105-1
- Cristescu, Sorin, Ultimele 67 de zile din domnia Regelui Carol I al României, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016 ISBN 978-606-537-315-0
- Cristescu, Sorin, Die Briefe König Karls I. von Rumänien an seine Familie, Band I 1878 - 1888, București, Editura Paideia, 2013, ISBN 978-973-596-868-7
- Cristescu, Sorin, Die Briefe König Karls I. von Rumänien an seine Familie, Band II 1888 - 1895, București, Editura Paideia, 2013 ISBN 978-973-596-869-4
- Cristescu, Sorin, Die Briefe König Karls I. von Rumänien an seine Familie, Band III 1895 - 1912, București, Editura Paideia, 2013 ISBN 978-973-596-870-0
- Cristescu, Sorin, Scrisorile Regelui Ferdinand I al României, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, vol. I, ISBN 978-606-537-295-5
- Cristescu, Sorin, Misiunea contelui Czernin în România (10 octombrie 1914 - 27 august 1916), București, Editura Militară, 2016
- Cristescu, Sorin, Queen Marie of Romania - Letters to Her KIng, București, Editura Tritonic, 2016, ISBN 978-606-749-102-9
- Cristescu, Sorin, Queen Marie of Romania - Letters to Her Mother vol. I 1901 -1906, București, Editura Tritonic, 2016 ISBN 978-606-749-145-6
- Cristescu, Sorin, Queen Marie of Romania - Letters to Her Mother vol. II 1907 -1920, București, Editura Tritonic, 2016 ISBN 978-606-749-153-1
- Cristescu, Sorin, Carol al II-lea - scrisori către părinți, București, Editura Tritonic, 2015, ISBN 978-606-749-049-7
Vezi și
[modificare | modificare sursă]Legături externe
[modificare | modificare sursă]- In vremea Regilor – cei mai buni ani din Istoria Romaniei, 4 mai 2009, Descoperă
- Cum au trăit românii în timpul regalității Arhivat în , la Wayback Machine., 10 mai 2011, Laurențiu Gheorghe, Forbes - România - articol Adevărul
- DEZBATERE EVZ: România, monarhie sau republică?, 26 octombrie 2009, Andreea Dogar, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei
- România la început de secol XX, 15 ianuarie 2007, Paula Mihailov Chiciuc, Jurnalul Național
- Acum 100 de ani[nefuncțională] - viața la 1912, selecție în Jurnalul Național
