Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Drapelul NATO[1]

Statele NATO
Înființare 4 aprilie 1949
Tip Alianță militară
Sediu Bruxelles, Belgia
Apartenență
Limbi oficiale engleză
franceză
Secretar General al NATO Anders Fogh Rasmussen
Președintele Comitetului Militar NATO Giampaolo Di Paola
Website nato.int

Coordonate: 50°52′34.16″N 4°25′19.24″E / 50.8761556°N 4.4220111°E / 50.8761556; 4.4220111 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 state din Europa și America de Nord.

Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membra NATO.

La constituirea ei, ideea de baza a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifica: „Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, daca se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitand dreptul sau individual sau colectiv la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenta Partii sau Partilor atacate, prin luarea in consecinta, individual si concertat cu celelalte parti, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si a mentine securitatea zonei Nord-Atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

State membre[modificare | modificare sursă]

Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația.

Franța s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura țară membră NATO care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

Data Țara Expansiunea (Etapa) Note
4 aprilie 1949 Belgia Belgia Fondatori
4 aprilie 1949 Canada Canada [2]
4 aprilie 1949 Danemarca Danemarca
4 aprilie 1949 Statele Unite ale Americii Statele Unite ale Americii
4 aprilie 1949 Franţa Franța Franța s-a retras din structurile NATO în 1966, în timpul mandatului lui Charles de Gaulle,[3] și a revenit în 2009 în timpul președinției lui Nicolas Sarkozy.[4]
4 aprilie 1949 Islanda Islanda Islanda este singura țară membră care nu deține forțe militare (apărarea este asigurată de Forțele de Apărare Islandeze, care sunt conduse de Statele Unite și își au baza la Keflavík); ea s-a aliat cu condiția de a nu participa la niciun conflict armat.
4 aprilie 1949 Italia Italia
4 aprilie 1949 Luxemburg Luxemburg
4 aprilie 1949 Norvegia Norvegia
4 aprilie 1949 Olanda Olanda
4 aprilie 1949 Portugalia Portugalia
4 aprilie 1949 Regatul Unit Regatul Unit
18 februarie 1952 Grecia Grecia Prima Grecia și-a retras trupele din structurile NATO între 1974 și 1980 din cauza tensiunilor dintre Grecia și Turcia din 1974.
18 februarie 1952 Turcia Turcia
9 mai 1955 Germania Germania A doua Germania s-a numit Republica Federală Germania din 1955 și până la unificarea din 1990 cu Republica Democrată Germană.
30 mai 1982 Spania Spania A treia La 12 martie 1986 a avut loc referendumul popular pentru aderarea la NATO.[5]
12 martie 1999 Ungaria Ungaria A patra
12 martie 1999 Polonia Polonia
12 martie 1999 Republica Cehă Cehia
29 martie 2004 Bulgaria Bulgaria A cincea
29 martie 2004 Slovacia Slovacia
29 martie 2004 Slovenia Slovenia
29 martie 2004 Estonia Estonia
29 martie 2004 Letonia Letonia
29 martie 2004 Lituania Lituania
29 martie 2004  România
1 aprilie 2009 border Croaţia Croația A șasea
1 aprilie 2009 Albania Albania

Istorie[modificare | modificare sursă]

La 17 martie 1948 Benelux, Franța, și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o percuziune la înțelegerea NATO.

URSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe oponente în războiul rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.

NATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia și Muntenegru între 24 martie și 11 iunie 1999.

Trei foste țări comuniste, Ungaria, Republica Cehă și Polonia, s-au alăturat NATO în 1999 după ce au fost invitate, la 8 iulie 1997. La întâlnirea de vârf de la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002, șapte țări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianța: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România. Țările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice și militare și că vor trebui să aștepte. Croația a făcut o cerere abia în 2002.

Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-și dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franța la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară și cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt localizate la sud de Bruxelles în orașul Mons.

La 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înțelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianțe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.

La 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franța și Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privința momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu și-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susținea vetoul.

La 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august același an. Decizia a venit după cererea Germaniei și Olandei, cele două națiuni care conduceau ISAF la momentul înțelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toți cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizației când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAFei.




Formarea NATO și Rezoluția Vandenberg[modificare | modificare sursă]

Truman semneaza Tratatul Nord-Atlantic

Între 1945-1949, vestul era îngrijorat de expansionismul URSS care dorea să-și mențină forță militară la întreagă capacitate și să impună forme nedemocratice de guvernământ. Între 1947-1949, Norvegia, Grecia, Turcia și alte țări vest-europene sunt amenințate datorită blocadei Berlinului.

În 1947 are loc Tratatul de la Dunkirk, tratat de apărare colectivă între Franța și Marea Britanie prin care își asumau asistență mutuală în cazul unui "atac german" asupra uneia dintre ele și prevenirea Germaniei de a redeveni o mare putere.

În 1948 este încheiat Tratatul de la Bruxelles între Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg care prevedea colaborare economică, socială și culturală prin articole formale. Conform articolului 4, sunt asigurate garanțiile de securitate. Conform articolului 51 din Carta ONU, Europa dorea să demonstreze Statelor Unite că era gata să fie anihilată pentru a se apară. Aderarea se făcea prin invitație, iar tratatul trebuia ratificat de toate statele care pot ieși din tratat după 50 de ani.

Au loc negocieri cu Canada și SUA pentru formarea unei Alianțe Nord-Atlantice dintre Europa și America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia și Portugalia au fost invitate de marile puteri să participe la Tratatul de la Bruxelles.


În 1949 este încheiat Tratatul de la Washington din 1949 prin care cele 12 țări fondatoare: SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia pun bazele NATO.

Tratatul garanta principii precum democrație, libertate individuală și statul de drept:

  • rezolvarea conflictelor pe cale pașnică
  • colaborarea economică
  • garanții de securitate
  • solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO, deși SUA își asumă o garanție juridică slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict
  • apărarea teritorială în Europa și America de Nord la Nord de Tropicul Racului
  • supremația Cartei ONU
  • tratatele internaționale nu intră în contradicție cu Tratatul
  • organizarea intalniriilor Consiliului de câte ori este necesar
  • aderarea la NATO prin care statele se pun de acord și invită statul care vrea să adere, actele fiind depuse la Washington.
  • ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor votează
  • tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani
  • tratatul poate fi denunțat după 20 de ani cu notificarea SUA
  • limbile oficiale în care este încheiat tratatul
Adunarea Parlamentara NATO

Scopul NATO este:

  • asigurarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politice și militare în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei ONU
  • promovarea relațiilor de pace și prietenie în zona Nord-Atlantică
  • prevenirea războaielor

Are ca sarcini fundamentale : securitatea, consultarea, descurajarea conflictelor, apărarea, managamentul situațiilor de criză și parteneriatul.

Structura NATO

S-a structurat pe o platforma de comandamente militare  :

  • Consiliul Nord-Atlantic, condus de miniștri de externe civili ce reprezintă statele, fiind un organism de conducere suprem. Anual, aveau loc summit-uri NATO la care participau șefii de stat și șefii de guvern.
  • Comandamentul Forțelor Aliate din Europa -SHAPE, cu sediul la Paris
  • Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate-SACEUR cu cea mai înalta poziție care a devenit Comandamentul de operații american după summit-ul din 2002
  • Comandamentul Forțelor Aliate din Atlantic din Norfolk
  • Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate-SACA; după 2002 a devenit Comandamentul de Transformare American
  • Comandamentul Forțelor Aliate din Canalul Mânecii care a fost desființat
  • Adunarea Atlanticului de Nord-parlament, format din reprezentanții parlamentelor naționale , fiind un corp de dezbatere înainte de procedura de ratificare prin două faze: dezbaterea și ratificarea
  • Secretarul General NATO-cea mai înalta autoritate civilă, fiind un european

NATO a reprezentat legătură transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. NATO este o manifestare practică a efortului colectiv depus de membri pentru susținerea intereselor comune în problema securității. Statele își mențin suveranitatea și independența. Forță militară se bazează pe forță militară a statelor membre.


Rezoluția Vandenberg permite președintelui SUA să între într-o relație de securitate cu Europa pe timp de pace. Această îi da autoritate președintelui să încheie alianțe colective și de apărare, alianțe încheiate doar cu scop defensiv conform art. 51 din Carta ONU.




Summit-uri[modificare | modificare sursă]

Consiliul NATO de la Bruxelles : 1994[modificare | modificare sursă]

Membrii Parteneriatului pentru Pace

În cadrul Consiliului NATO de la Bruxelles s-au luat trei decizii importante: Parteneriatul pentru Pace, Identitatea Europeană de Securitate și Apărare și Forțele Combinate Multinaționale Interarme(CJTF). [6] but events gave those concerns a new spin. In August 1994, NATO air strikes were ordered in an attempt to protect UN safe havens and deter the Bosnia Serbs from further aggression.[7]

Parteneriatul pentru Pace a lansat o nouă inițiativa majoră în sprijinul stabilității și securității europene. A lansat de asemenea un nou program cuprinzător de cooperare cu NATO, având o componentă fundamentală a securității în zona Euro-Atlantică. Fiecare partener își asumă activitățile pe baza programelor individuale de parteneriat. [8]


Identitatea Europeană de Securitate și Apărare a fost creată în interiorul NATO pentru a înfruntă probleme precum contribuția Europei la apărarea alianței și capacitatea acesteia de a rezolva crizele fără participarea propriu zisă a SUA.

Forțele Combinate Multinaționale Interarme au fost create pentru a asigura transferul de capabilități separat de altă organizație, dar nu separabil, membrii acesteia fiind membrii NATO. Atfel, când pornea o situație de criză, Europa o putea rezolva în cazul în care americanii-NATO nu vor să participe.

CJTF a devenit operațional la Berlin din 1996.


Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin - 1996[modificare | modificare sursă]

În iunie 1996, la Berlin, miniștrii de externe a statelor NATO s-au întrunit. Principalele teme dezbătute au fost :

Consolidarea unei Identități Europene de Securitate și Apărare în cadrul NATO: contribuție coerentă și eficientă la misiunile și activitățile Alianței și distribuirea egală a responsabilităților Necesitatea dezvoltării capacității Alianței de a-și asumă noi roluri și misiuni în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, intensificării eforturilor împotriva proliferării armelor de distrugere în masă și menținerii capacității de apărare colectivă Contribuția Alianței la securitatea și stabilitatea întregii zone euro-atlantice prin extinderea și intensificarea cooperării cu statele membre NATO.

Conceptul Strategic NATO, Washington 1999[modificare | modificare sursă]

Membrii Common Security and Defence Policy
Membrii EAPC
Partenerii NATO

A fost al doilea după 1991, fiind desfășurat la Roma pentru a confirmă scopul esențial al Alianței de apărare colectivă a valorilor democrației, a drepturilor omului și a legiilor.

A oferit instrucțiuni generale pentru dezvoltarea unor politici și planuri militare detaliate. A descris scopul și funcțiile alianței și a examinat Perspectivele Strategice. A stabilit abordarea problemei securității în secolul XXI de către Alianță.

Are rol în multe elemente-cheie:

  • menținerea legăturii transatlantice
  • menținerea capacităților militare eficiente
  • Identitatea Europeană de Apărare și Securitate
  • preîntâmpinarea conflictelor și crizei de management
  • parteneriatul, cooperarea și dialogul
  • extinderea și controlul armamentului, dezarmarea și neproliferarea


S-au oferit instrucțiuni pentru Forțele Alianței privind funcțiile fundamentale de securitate ale Alianței, descriind mediul strategic și evaluând pericolele și riscurile pentru securitate care puteau fi prevăzute și reafirmând că pericolul unui război general în Europa a dispărut. Însă există alte riscuri:

  • conflictele etnice
  • încălcarea drepturilor omului
  • instabilitatea politică
  • precaritatea economică
  • răspândirea armelor nucleare, biologice și chimice

Se pune accent pe dezvoltarea continuă a capacităților militare și pe combinația adecvată de forțe nucleare și convenționale cu baze în Europa, complet dotate în cazurile necesare cu un nivel minim de suficientă. Apare astfel conceptul strategic de operațiuni de gestiunea crizelor.


Declarația de la Washington, 1999[modificare | modificare sursă]

Razboiul din Kosovo

În aprilie 1999, este prezentată Declarația de la Washington pe fondul apogeului conflictului din Kosovo , când statele NATO au efectuat o campanie aeriană pentru oprirea epurării etnice și a încălcării omului de către guvernul Republicii Federative Iugoslavia.

Conflictul a încetat la sfârșitul lunii iunie 1999 în urma retragerii forțelor Serbiei și desfășurarea forței din Kosova conduse de NATO. Summit-ul de la Washington s-a axat pe criză în plină desfășurare din Kosovo și a abordat chestiuni referitoare la viitorul stabilității din Europa de Sud-Est.

S-au luat decizii precum:

  • aprobarea și publicarea unui Concept Strategic revizuit al Alianței
  • adoptarea unui Plan de Acțiune al membrilor
  • adoptarea măsurilor de îmbunătățire a programului Programului pentru Pace
  • noi inițiative care să adapteze capacitățile defensive ale țărilor membre

Evenimentele ulterioare din cadrul Alianței s-au axat pe consolidarea Identității Europene de Securitate și Apărare și pe dezvoltarea structurilor de cooperare între NATO și UE. Apărarea colectivă a rămas inima alianței. Se dorea construirea unui viitor mai bun, a unei comunități euroatlantice de democrații mai puternice unde libertățile fundamentale și drepturile omului să fie respectate, unde granițele să fie deschise omului, ideillor și comerțului, unde războiul să fie imposibil. Se dorea ca toate națiunile să rezolve orice dispută internațională pe cale pașnică. Lucrând împreună, Aliații și Partenerii, inclusiv Rusia și Ucraina, vor dezvolta cooperarea între aceștia și vor elimina divizarea impusă de Războiul Rece pentru a ajuta la formarea unei Europe libere și întregi, unde securitatea și prosperitatea sunt împărtășite și indivizibile.


Comunicatul Summit-ului de la Washington: “O alianța pentru secolul XXI”[modificare | modificare sursă]

Organizatii defensive

Între 23-25 aprilie 1999 a avut loc cel de-al XVI-lea summit din istoria NATO la Washington. Temele majore ale Summit-ului au fost pregătirea Alianței în vederea dificultăților și oportunităților secolului XXI și dirijarea dezvoltării militare și politice pe viitor. [9]

Se dorea :

  • Dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare, o continuare a eforturilor de transformare a acesteia într-o realitate.
  • realizarea Inițiativei pentru Capacitățile de Apărare menită să ajute forțele militare ale Alianței să devină mai mobile, mai interoperabile, mai capabile să ajute și mai eficiente.
  • micșorarea prăpastiei militare SUA-UE printr-un transfer de capabilități
  • realizarea unui Plan de Acțiune pentru Membri-"manifestarea practică a Ușilor Deschise"
  • pregătirea de aderare la NATO dusă la un plan superior pe cinci paliere: politică de economie, apărare, resurse, probleme de securitate, probleme juridice.
  • inițiativa Alianței asupra Armelor de Distrugere în Masă pentru a preveni proliferarea sau deturnarea acestora prin mijloace diplomatice, Centrul MAD fiind în cadrul Statutului Major Internațional de la Sediul NATO
  • Dialogul Mediteranean al NATO privind abordarea problemei securității, în spiritul ajutorului reciproc și începerea rapidă a implementării cooperării practice și politice
  • Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic care să facă raportul "Către un Parteneriat pentru secolul XXI-Parteneriatul lărgit și mai operativ" și să aibă angajamentul față de parteneriatul cu Rusia prin Actul Fondator
  • nevoia urgentă de încheiere a conflictului din Kosovo și restabilirea drepturilor populației




Declarația cu privire la Kosovo, Washington, 1999[modificare | modificare sursă]

În aprilie 1999, obiectivele NATO au fost stabilite în declarația întrunirii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic și reconfirmate de șefii de stat și de guvern la Washington. Obiectivele și măsurile pentru îndeplinirea lor erau :

  • condiții necesare pentru încetarea suferințelor umane și a violențelor din Kosovo.
  • încetarea acțiunilor militare
  • retragerea din Kosovo a forțelor de poliție, militare și paramilitare
  • staționarea în Kosovo a unei prezente militare internaționale
  • repatrierea în siguranță și necondiționată a tuturor refugiaților și persoanelor deportate și accestul nestingherit al organizației de ajutor umanitar în scopul asistării acestora
  • stabilirea unui angajament prin cadrul politic pentru Kosovo pe baza acordurilor de la Rambouillet în conformitate cu legile internaționale și Cartei ONU

S-a emis rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate prin care Kosovo trece sub protecția ONU până la obținerea independenței și scos de sub autoritatea Serbiei.


Consiliul Nord-Atlantic de la Praga - 2002[modificare | modificare sursă]

NRF
Extinderea NATO in statele post-sovietice
Vehicul aerian NATO

Pe 21 noiembrie 2002, la Palatul Congreselor de la Praga se desfășoară un Consiliu. Sunt invitate șapte state să adere: Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România și Bulgaria.

Obiectivul fundamental al alianței s-a schimbat fundamental. De la apărarea Europei occidentale de amenințarea sovietică s-a trecut la apărarea întregului continent european de terorismul internațional și rețelele criminale.

Structura de comandă NATO a fost modificată pentru a asigura o structura de comandă mai suplă și eficientă care să fie ușor dislocată. A plasat toate responsabilitățile operaționalesub autoritatea Comandamentului Aliat pentru Operații. A clarificat confuzia generală de dublă subordonare existența anterior: Comandamentul Suprem Aliat din Norfolk din Virginia care a fost dezactivat și Comandamentul Aliat pentru Operații.

A fost creată o Forță de Răspuns NATO, o forță avansată tehnologic, flexibilă, ușor de dislocat, interoperabila și sustenabilă. Această include elemenete terestre, maritime și aeriene, fiind pregătită să se deplaseze rapid oriunde în lume unde este nevoie. Este o forță permanentă față de celelalte forțe NATO anterioare.

Prin Angajamentul Capabilităților de la Praga, statele membre și-au luat angajamentul să își îmbunătățească capabilitățile operaționale ale forțelor militare individuale și colective.

Alianța are acum capacitatea de a acționa pro-activ și nu reactiv cum o făcuse în Războiul Rece. Efectivul uman inactiv, inutil și costisitor a fost diminuat. S-a impus necesitateaadaptării continue a statelor membre pentru asigurarea rotației în cadrul Forței de Răspuns NATO-NRF, care va constitui un impuls pentru transformarea armatelor statelor membre NATO.[10]

Structura NATO[modificare | modificare sursă]

Cartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru Cartierul General este în construcție începând cu anul 2010, iar finalizarea lui este prevăzută în anul 2015.[11]

Consiliul NATO[modificare | modificare sursă]

Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord(CAN/NAC) este instanța superioară a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților Permanenți sau poate fi constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori din Primii-miniștri ai statelor membre. Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți pentru discuții informale, și în fiecare miercuri pentru ședințe ce vizează decizii.

Adunarea Parlamentară a NATO[modificare | modificare sursă]

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO Parliamentary Assembly, NATO PA / Assemblée parlementaire de l'OTAN, AP OTAN) a fost înființată în anul 1955 sub denumirea de North Atlantic Assembly (Adunarea Atlanticului de Nord) este un organism consultativ interparlamentar format din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, numărul reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre și reprezintă distribuția politică a parlamentelor naționale. Președintele în funcție al AP NATO este Karl A. Lamers.

Structuri militare[modificare | modificare sursă]

Unitățile și formațiunile militare ale NATO consituie organismul operațional al NATO.

Secretarii Generali ai NATO[modificare | modificare sursă]

Secretari Generali[12]
1 General Hastings Lionel Ismay Regatul Unit Regatul Unit 4 aprilie 195216 mai 1957
2 Paul-Henri Spaak Belgia Belgia 16 mai 195721 aprilie 1961
3 Dirk Stikker Olanda Olanda 21 aprilie 19611 august 1964
4 Manlio Brosio Italia Italia 1 august 19641 octombrie 1971
5 Joseph Luns Olanda Olanda 1 octombrie 197125 iunie 1984
6 Lord Carrington Regatul Unit Regatul Unit 25 iunie 19841 iulie 1988
7 Manfred Wörner RFG RFG 1 iulie 198813 august 1994
8 Sergio Balanzino Italia Italia 13 august 199417 octombrie 1994
9 Willy Claes Belgia Belgia 17 octombrie 199420 octombrie 1995
10 Sergio Balanzino Italia Italia 20 octombrie 19955 decembrie 1995
11 Javier Solana Spania Spania 5 decembrie 19956 octombrie 1999
12 George Robertson, Baron Robertson of Port Ellen Regatul Unit Regatul Unit 14 octombrie 19991 ianuarie 2004
13 Jaap de Hoop Scheffer Olanda Olanda 1 ianuarie 2004 – 1 august 2009
14 Anders Fogh Rasmussen Danemarca Danemarca 1 august 2009 - 1 octombrie 2014
15 Jens Stoltenberg Norvegia Norvegia 1 octombrie 2014 - prezent
Vice-secretari generali[13]
# Nume Țară Durată
1 Jonkheer van Vredenburch  Olanda 1952–1956
2 Baron Adolph Bentinck  Olanda 1956–1958
3 Alberico Casardi  Italia 1958–1962
4 Guido Colonna di Paliano  Italia 1962–1964
5 James A. Roberts  Canada 1964–1968
6 Osman Olcay  Turcia 1969–1971
7 Paolo Pansa Cedronio  Italia 1971–1978
8 Rinaldo Petrignani  Italia 1978–1981
9 Eric da Rin  Italia 1981–1985
10 Marcello Guidi  Italia 1985–1989
11 Amedeo de Franchis  Italia 1989–1994
12 Sergio Balanzino  Italia 1994–2001
13 Alessandro Minuto Rizzo  Italia 2001–2007
14 Claudio Bisogniero  Italia 2007–prezent

Aderarea României la NATO[modificare | modificare sursă]

România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.

În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România și-a elaborat propriul Plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianță.

La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.

Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte șase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate.

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.



Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic[modificare | modificare sursă]

Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic supraveghează viitoarea dezvoltare a parteneriatului dintre NATO și Europa Centrală și de Est în urmă Declarației de Pace și Cooperare de la Roma din 1991. Întâlnirea inaugurală a avut loc pe 20 decembrie 1991 după desființarea URSS.

Are că rol de a facilita cooperarea în problemele de securitate între statele participante și de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor legături strânse instituționale și neprotocolare între acestea.

Implementarea s-a realizat pe baza unor planuri de lucru, inițial stabilite anual, însă începând din 1995, acestea au cuprins perioade de câte doi ani.

Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic a dus procesul mai departe, fiind un plan de acțiune că baza a viitoarei sale strategii de lucru. În 1991, au participat statele membre NATO și nouă state post-sovietice din Europa Centrală și de Est. În martie 1992, cele 11 state aflate pe teritoriul fostei URSS, formează Comunitatea Statelor Independente. În 1992 apar Georgia și Albania (care în 2009 adera la NATO). Până în 1997, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic a fost înlocuit de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic, iar numărul statelor partenere de cooperare s-a extins la 22.

Au apărut probleme regionale care au luat amploare în Moldova sau Georgia, izbucnind violente odată cu escaladarea tensiunilor, precum și în interstatele fostei Iugoslavii care puteau compromite realizarea unui nou mediu de securitate europeană.

În 1992 este emis Documentul de la Helsinki despre "Provocările Schimbării", fiind noi inițiative în crearea forumului Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa(CSCE) pentru securitate și cooperare și pentru activități de menținere a păcii, un sprijin necondiționat avându-l Consiliul Nord-Atlantic și Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic.


Parteneriatul pentru Pace (PfP)[modificare | modificare sursă]

În 1994 are loc întâlnirea la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic la Bruxelles. Are că scop întărirea stabilității și securității în Europa. Invitația este lansată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic-NACC și altor state prezente la Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa. Sunt elaborate programe individuale de parteneriat prin care fiecare partener își asumă activitățile elaborate în comun. Toți membrii PfP sunt membrii ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic și asigura cadrul general al cooperării NATO și statele partenere. Programul cuprinde cooperarea în probleme de apărare, creșterea stabilității, diminuarea amenințărilor la adresa păcii și relații de securitate de cooperare practică și angajamentul față de principiile democratice. Documentul cadru al PfP a fost emis de șefii de stat și de guvern odată cu Documentul Invitație, incluzând sarcini specifice pentru fiecare participant și presupunând participarea activă la PfP. Orice țară care dorea să se alăture PfP trebuia să semneze Documentul Cadru.

Obiectivele erau:

  • transperenta privind activitățile militare și intensificarea consultării și cooperării
  • menținerea capacității și disponibilității de a contribui la operațiunile întreprinse sub autoritatea ONU sau responsabilitatea OSCE
  • Relații militare cooperante cu NATO.

Documentul de Prezentare a fost trimis de parteneri la NATO. Indică etapele pe care le va urmă pentru a îndeplini obiectivele, resursele militare pe care le are la dispoziție în scopurile parteneriatului și domeniile specifice de cooperare pe care dorește să le urmeze alături de NATO Programul Individului de Parteneriat a fost elaborat în comun pe baza declarațiilor făcute în Documentul de Prezentare și a propunerilor suplimentare din partea NATO și a fiecărei țări partenere. Celulă de Coordonare a Parteneriatului este o structura PfP unică, având sediu la Mons unde se află și SHAPE și având că sarcina coordonarea și planificarea activităților militare reunite în cadrul PfP. Procesul de Analiză și Planificare a Parteneriatului a fost creat pentru intensificarea legăturilor dintre NATO și statele partenere și a introdus o gama largă de propuneri și activități militare și participarea la cursurile Colegiului de Apărare al NATO de la Roma, Școli NATO-Shape și Oberammergau. Țările PfP sunt invitate să desemneze candidați pentru posturile din cadrul structurilor.

În cadrul Summit-ului de la Washington de la 1999:

  • sunt stabilite planuri pentru un Parteneriat extins și operativ care să ofere instrumente pentru sprijinirea rolului Alianței în menținerea securității euro-atlantice
  • crește rolul partenerilor în planificare și procesul de decizie
  • stabilește gestionarea crizelor
  • parteneriatul contribuie la eficientă altor două inițiative

Inițiativa Capacităților de Apărare cuprinde:

  • planul de acțiune pentru aderare
  • Sunt clasificate după gradul de implicare:
  • națiuni cu potențial contribuabile
  • națiuni recunoscute că fiind potențial contribuabile
  • națiuni contribuabile
  • Întărește rolul Parteneriatului că element permanent de consolidare a securității. A marcat o nouă etapă în dezvoltarea Parteneriatului și a EAPC având că potențial gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor.

Rolul PfP:

  • contribuții aduse la operațiunile militare
  • prevenirea conflictelor și în gestionarea crizelor

Și-a folosit mecanismele în Kosovo, Albania și în Macedonia. Inițiativa NATO pentru Europa de S-E a fost creată pentru dezvoltarea cooperării regionale din Europa de S-E și aplică metodă practică. Cooperarea între aliați și parteneri are două principii:

  • oportunitățile pentru consultanță politică și cooperare practică sunt oferite tuturor aliaților și partenerilor în mod egal
  • mecanismele pentru auto-diferențiere-partenerii au posibilitatea de a decide individual nivelul și domeniile de cooperare cu Alianța, ducând activități axate pe probleme economice, de apărare, științifice, de protejare a mediului, de cooperare pentru menținerea păcii.

Activitatea EAPC se bazează pe un plan de acțiune pe 2 ani, se axeaxa pe consultări și cooperare în problemele legate de securitate și politică, jucând un rol important că for consultativ în cadrul războiului din Kosovo și susținând seminarii în Georgia, Lituania, Slovacia, Bulgaria și Uzbekistan. Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva Dezastrelor a fost creat în 1998 destinat crizei refugiaților din Kosovo și ajutorului umanitar în Ucraina.



Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic[modificare | modificare sursă]

La Sintra, în 1997, NACC este urmat de EAPC.Se reunește într-un forum care asigura consultări și cooperări regulate, având 19 aliați și 27 de parteneri. Se întrunește periodic la nivel de ambasadori și miniștri de externe și ai apărării. Șefii de Stat și de Guvern ai celor 46 de țări se pot întâlni de asemenea. Obiectivul este lansarea unei noi etape de cooperare. Principiile sunt cuprinse în documentul fundamental al EAPC:

  • trecerea colaborării comune, politice și militare, la un nou nivel calitativ.
  • pacea și stabilitatea în zona Euro-Atlantică.
  • valorile → documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace (PfP)
  • cadrul general pentru consultări legate de securitate și politică și pentru o mai largă cooperare sub tutela Parteneriatului pentru Pace
  • Două principii de importantă majoră
  • oportunitățile pentru consultanță politică și cooperare practică sunt oferite în mod egal tuturor aliaților și partenerilor;
  • mecanisme pentru auto-diferențiere: Partenerii au posibilitatea de a decide, în mod individual, nivelul și domeniile de cooperare cu Alianța.

Pot duce activități de cooperare, activități axate pe probleme economice de apărare. PfP este element clar identificabil de colaborare practică în domenii militare și de apărare, în cadrul flexibil al EAPC. În 1997, EAPC a aprobat un Plan de acțiune care prevedea:

  • parteneriat comun mai puternic și mai operativ.
  • importantă și profunzime cooperării și consultărilor + transparență
  • Centru Euro-Atlantic de coordonare pentru riposta în caz de dezastre și a unei Unități Euro-Atlantice pentru riposta în caz de dezastre.


Activitățile EAPC au fost cuprinse într-un plan de acțiune pe doi ani:

  • chestiuni regionale
  • controlul armamentului
  • terorismul internațional
  • menținerea păcii
  • apărarea economică
  • planificarea de urgență civilă
  • subiecte științifice
  • subiecte de mediu.


În Summit-ul EAPC de la Washington (1999) s-au dezbătut:

  • pericole-cheie pentru securitate din zona EAPC și în special asupra situației din Kosovo
  • două documente referitoare la dezvoltarea viitoare a PfP:"Cadrul politico-militar al operațiunilor PfP aflate sub conducerea NATO" - recomandă implicarea țărilor partenere în consultări politice, luarea de decizii, planificarea operațională și de comandă pentru viitoare operațiuni sub conducerea NATO la care vor lua parte.

"Către un Parteneriat pentru secolul XXI – Parteneriatul Extins și mai Operativ", EAPC a jucat un rol important că forum consultativ pentru criză din Kosovo. O realizare importantă a EAPC a constituit-o înființarea Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva Dezastrelor (EADRCC) care :

  • sprijină înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați
  • asistență umanitară coordonată a NATO și a țărilor Partenere
  • susținerea de seminarii pe tema cooperării practice în problema securității regionale



Actul fondator și relațiile NATO-Rusia[modificare | modificare sursă]

Din 1991 se inițiază cooperare în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică. În 1994, Rusia s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace și a fost de acord să continue "lărgirea și îmbunătățirea dialogului și cooperării" cu NATO și în afară PfP. Au loc întruniri între țările membre NATO și Rusia → schimburi de informații și consultări într-o gama largă de chestiuni de interes comun, cum ar fi menținerea păcii, securitatea ecologică, știință.


În 1995, are loc participarea Rusiei la implementarea Acordului de pace pentru Bosnia-Herțegovina. Trupe rusești puteau colabora cu IFOR și SFOR: NATO și Rusia pot colabora efectiv la construirea securității în Europa. Pe 27 mai 1997 este încheiat Actul fondator NATO - Rusia prin care erau asigurate relații mutual de cooperare și securitate și se creează un nou forum pentru continuarea dezvoltării: Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC). PJC a fost principala instanța pentru consultări NATO-Rusia. Obiectivul era construirea de nivele superioare de încredere prin asigurarea unui mecanism pentru consultări sincere și regulate, progrese încurajatoare în intensificarea consultărilor și cooperării, dar umbrite de apariția crizei din Kosovo.

Aceste evenimente au culminat cu suspendarea de către Rusia a cooperării din cadrul PJC la 24 martie 1999, că rezultat al campaniei aeriene desfășurate de NATO pentru a pune capăt conflictului din Kosovo.După terminarea campaniei din Kosovo Rusia s-a întors la PJC,Rusia contribuie cu trupe la Forțele din Kosovo de sub comandă NATO (KFOR). Vizită la Moscova a Secretarului General al NATO, Lord Robertson, din februarie 2000 face posibilă depășirea problemei referitoare la Kosovo. NATO și Rusia sunt din nou angajate activ în implementarea obiectivelor Actului fondator prin deschiderea unui Birou de Informații NATO la Moscova.



Actul fondator NATO-Rusia este încheiat pe 10 decembrie 1996 că urmare a solicitării a Miniștrilor de Externe ai NATO după 4 luni de negocieri.

Actul fondator asupra relațiilor mutuale, cooperării și securității între NATO și Federația Rusă a fost semnat la Paris la 27 mai 1997 , un angajament de durata cu scopul obținerii unei păci cuprinzătoare și durabile în zona Euro-Atlantică pentru stabilirea unei relații mai strânse.

Preambulul documentului stabilește contextul politic și istoric al relațiilor NATO - Rusia.Cele patru secțiuni ale documentului descriu principiile și mecanismele:

  • Secțiunea I → principiile călăuzitoare
  • Secțiunea ÎI → crearea PJC
  • Secțiunea III → domeniile pentru consultări și cooperare.
  • Secțiunea IV → chestiuni politico-militare, inclusiv reiterarea angajamentului politic al statelor membre NATO, prin care acestea nu au "nici o intenție, nici un plan și nici un motiv" de-a amplasa arme nucleare pe teritoriul noilor membri ai Alianței


Pe scurt, Actul fondator reprezintă un angajament reciproc de întrajutorare pentru menținerea unui continent stabil, al păcii și nedivizat, pe baza parteneriatului și interesului mutual , fiind o înțelegere politică, nu tratat.

Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC) a fost prima dată la 18 iulie 1997 , fiind centrul eforturilor de constituire a încrederii, depășire a peceptiilor eronate și dezvoltare a unui tipar pentru cooperare și consultări regulate.PJC se întrunește lunar la nivel de ambasadori și reprezentanți militari, de două ori pe an, la nivel de miniștri ai afacerilor externe și ai apărării, precum și la nivel de șefi de Stat Major sau șefi ai apărării.Acest consiliu se poate întruni și la nivel de șefi de Stat și de Guvern.La 18 martie 1998, Federația Rusă trimite Reprezentant militar superior că făcând parte din Misiune, în scopul facilitării cooperării militare și de apărare.NATO și Rusia au folosit întregul mecanism PJC pentru consultări asupra crizei din Kosovo.



Conceptul de forțe multinaționale interarme (CJTF – Combined Joint Task Forces)[modificare | modificare sursă]

CJTF este o forță operativă, multifuncțională (interarme) și multinațională (combinată), organizată pe sarcini specifice și alcătuită în vederea acoperirii întregului spectru de misiuni militare ale Alianței, care necesită comandă și control multifuncționale și multinaționale din partea unui Cartier General CJTF.Ea poate include elemente aparținând națiunilor nemembre NATO care contribuie cu trupe.Conceptul CJTF a fost lansat la sfârșitul anului 1993 și a fost aprobat la Summit-ul de la Bruxelles, din ianuarie 1994.

viitoarea dezvoltare a conceptului să reflecte disponibilitatea lor de a pune la dispoziție activele NATO, pe baza hotărârilor de la caz la caz ale Consiliului Nord-Atlantic, pentru desfășurarea operațiunilor conduse de UEO sprijinind constituirea Identității europene de securitate și apărare. au legat dezvoltarea conceptului CJTF de cooperarea practică politico-militară, în contextul Parteneriatului pentru Pace (PfP). Necesitatea care a dus la crearea acestui concept s-a conturat în noul context de securitate din Europa viitoarele măsuri în materie de securitate să implice formațiuni militare multifuncționale, multinaționale și ușor de desfășurat Acestea includeau ajutoare umanitare, menținerea și consolidarea păcii, apărarea colectivă, adaptabile tuturor circumstanțelor, ușor de mobilizat și rapid activate în centrul conceptului CJTF → măsurile privind comanda și controlul, rolul cartierelor generale CJTF fiind de o importanță crucială

CJTF a fost deja testat de mai multe ori in: exercițiul "Allied Effort" din noiembrie 1997 exercițiul "Strong Resolve" din martie 1998, în cadrul căruia țările partenere participante au fost integrate în structura CJTF. Scopul acestor exerciții a fost validarea conceptului de Cartier general al CJTF, aflat în plin proces de consolidare.

Pe baza acestor exerciții și a altor analize relevante, Alianța a declanșat, în 1999, implementarea completă a conceptului CJTF → planificat să se încheie la sfârșitul anului 2004.


Prezența NATO în Bosnia-Herțegovina (SFOR)[modificare | modificare sursă]

Baza politică a fost decisă la Sesiunea Ministerială a Consiliului Nord-Atlantic, Oslo, iunie 1992. Miniștrii de Externe, Consilii Nord-Atlantice s-au intrunit la Oslo pentru ca NATO să susțină acțiuni menținere a păcii Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE / OSCE). S-au intrunit apoi la Bruxelles ca NATO să susțină acțiuni de menținere a păcii sub autoritatea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

In anii 1992-1995 NATO adoptă mai multe decizii – practic: operațiuni: Forțele navale NATO + UEO – monitorizare + impunere embargou + sancțiuni stabilite de UN în Marea Adriatică Forțele aeriene NATO – monitorizare + impunerea zonei de interdicție aeriană stabilită de UN deasupra Bosniei-Herțegovina; NATO acordă sprijin direct forțelor UN (FORPRONU) + autorizează declanșarea loviturilor aeriene pentru a sparge asediul orașului Sarajevo și al zonelor de securitate NATO stabilește Planuri de circumstanță pentru sprijinirea activităților UN:Repsectarea zonei de interdicție aeriană, Crearea zone de ajutor + zone de siguranță pentru populația civilă din B-H si Modalități de prevenire a extinderii conflictului în Kosovo și Macedonia

In 1992 au loc Operațiuni de supraveghere maritime (embargou) si aviatice (zona de interdicție) si operațiuni de repsectare a sancțiunilor și a embargoului – eventuale încălcări si posibilitatea de a opri, inspecta sau întoarce navele din drum. In 1993 este emisa Rezoluția 816 care autorizează impunerea respectării zonei de interdicție aeriană deaspura B-H și extinide interdicția asupra tuturor zborurilor efectuate de avioane și elicoptere în acest spațiu. Se desfasoara sesiune comună cu Consiliul Nord-Atlantic și Consiliul UEO care aprobă un concept combinat de operațiuni NATO/UEO care să asigure respectarea embargoului asupra armelor în Marea Adriatică impus de UN. Ca rezultat: Sharp Guard – desfășurarea unui dispozitiv unic de comandă și control sub autoritatea Consiliilor Pentru controlul Forței multinaționale sub egida NATO și UEO a fost delegat Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR) → Comandantului Forțelor Navale Aliate pentru Europa de Sud (COMNAVSOUTH). Operațiunea a fost suspendată odată cu ridicarea embargoului UN asupra armelor. Rezoluția 836 prevede protecția generală a zonelor de securitate si măsuri dure împotriva vinovaților: atacuri aeriene (dacă Sarajevo nu era eliberat și nu se permitea acordarea de asistență umanitară în regiune).

Consiliul Nord-Atlantic are opțiuni Operaționale pentru atacurile aeriene în B-H (identificare ținte)

In 1994, Consiliul Nord-Atlantic autorizează Comandantul Forțelor Aliate din Europa de Sud (CINCSOUTH) să lanseze atacuri aeriane asupra Sarajevo.  Toate armele grele din zona de interdicție (20 km în jurul Sarajevo) să fie retrase sau să fie trecute sub control FORPRONU în 10 zile.4 avioane de luptă care încalcă zona de interdicție aeriană sunt doborâte de avioanele NATO fiind prima intervenție militară a NATO. Ajutoarele umanitare și echipele medicale pot să intre în oraș (sârbii bosniaci se retrag 3 km).La cererea FORPRONU, NATO atacă un obiectiv în interiorul zonei de interdicție de la Sarajevo; urmează alte atacuri aeriene.

In 1995 ONU cer ajutor NATO pentru protecția Căștilor Albastre: sârbii bosniaci înaintează spre Srebrenica si vor cuceri orașul. Sunt elaborate planuri de descurajare a sârbilor bosniaci (Consiliul Nord-Atlantic).Atacurile aeriene NATO se extind în Croația si Bosnia (ajutați de Forțele ONU).Operațiunile sunt decise în comun de Comandantul Șef al Forțelor Aliate din Europa de Sud (CINCSOUTH) și Comandantul Forțelor de Pace ale Națiunilor Unite (Rezoluția 836) ce duc la suspendarea atacurilor. Are loc Interceptarea unui avion al NATO de către sârbii bosniaci, iar avioanele NATO lansează 3 rachete asupra 2 stații radar si asupra unui buncăr de comandă și control al armatei sârbe din Bosnia.

Are loc Acordul pentru Pace privind Bosnia de la Dayton-Obio, semnat în SUA de: Bosnia-Herțegovina, Croația, Republica Federală Iugoslavia (Serbia, Muntenegru). Are apoi loc Acordul pentru Pace privind Bosnia de la Paris prin care NATO pune capăt operațiunilor de impunere a restricțiilor (zboruri)

Consiliul Nord-Atlantic emite Rezoluția 1031: Prevede transferul responsabilităților operațiunilor de la ONU la NATO și conferă NATO misiunea de apune în aplicare aspectele militare ale Acrodului pentru Pace, Operațiunea Joint Endeavor: sprijin aerian direct forțelor de menținere a păcii ale UN, Controlul spațiului aerian al B-H și asigurarea sprijinului aerian direct pentru misiunea UNTAES: asigurate în continuare de Forțele de Stabilizare (SFOR) care au înlocuit IFOR (după decembrie 1996) si Sprijinul aerian direct a încetat odată cu încheierea mandatului UNITAES.



Apărarea colectivă și noul rol NATO[modificare | modificare sursă]

Inițial NATO a fost înființat cu scopul de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și principiile Cartei ONU.NATO este manifestarea practitcă a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru a susține interesele comunue în problema securității

5 sarcini fundamentale de securitate: Securitate: mediu de securitate stabil în zona E-A, dezvoltarea instituțiilor democratice, rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor, împotriva folosirii forței Consultare: în conformitate cu art. 4 din Tratatul de la Washington, NATO este un forum transatlantic esențial în consfătuirile aliate asupra probl. de interes comun Descurajare și apărare: să descurajeze și să se apere în fața oricărei agresiuni Managementul situațiilor de criză: prevenirea efectivă a conflictelor + angajare activă în rezolvarea crizelor și în acțiunile de ripostă Parteneriat: promovarea parteneriatului, cooperării, dialogului – creșterea transparenței, încrederii și capacității de a acționa


Transformarea Alianței – noul mediu de securitate:

Modificarea relațiilor E-V, a RI și a mediului de securitate Începutul coincide cu a 40-a aniversare a Tratatului de la Washington (1989)

Rolul NATO: Asigură baza de apărare colectivă și securitate comună a țările membre păstrează o balanță strategică în Europa de-a lungul Războiului Rece promovează stabilitatea, respectarea drepturilor omului fundamental în îndeplinirea condițiilor de schimbare

Sursele schimbărilor: 1967: Doctrina Harmel – bazată pe politici paralele de menținere a unei apărări adecvate în încercarea de a detensiona relațiile E-V 1969: Ostpolitik (Willy Brandt) 1975: Actul final de la Helsinki – CSCE (OSCE) desfășurarea de NATO a Forțelor Nucleare cu Rază Medie de Acțiune în Europa 1979: Invadarea Afganistanului de URSS Venirea lui Gorbaciov + Revoluțiile anticomuniste și unificarea Germania

1987: Tratatul de la Washington – eliminarea totala a focoaselor 1989, Viena: negocieri privind controlul armamentului: stabliește politicile călăuzitoare ale Aliaților pe parcursul celui de-al 5-lea deceniu de cooperare stabilește un Concept Cuprinzător privitor la Controlul Armamentului și Dezarmare

Declarația Summitului: recunoaște schimbările care s-au petrecit + declară nevoia continuă de forțe de descurajare efective + de control al armamentului; adoptă măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor pe termen lung

Rol NATO: Asigură cadrul consultărilor și coordonării politicilor între țările membre cu scopul de a diminua riscul crizelor care ar fi putut afecta interesele comune de securitate Alianța își intensifică eforturile de: Îndepărtare a dezechilibrelor militare + deschidere în privința acestor probl. Sporire a încrederii prin acorduri radicale, aranjamente de control și prin mai multe contacte la toate nivelele

1990, Londra: Declarație: cea mai cuprinzătare de la fondarea NATO se dorește să pună capăt confruntării Est – Vest prefigurată de Mesajul din Tumberry – ofertă de prietenie și cooperare URSS – statele europene

Cartierul general NATO: Reprezentanții țărilor din Europa Centrală și de Est au fost invitați Au avut loc mai multe vizite – intensificarea contactelor diplomatice

1990, Paris: Carta de la Paris pentru o nouă Europă: Declarație comună de neagresiune Tratatul asupra forțelor convenționale din Europa Se pune capăt oficial relațiilor de adversitate, renunțarea la utilizarea forței În conformitate cu Carta ONU și Actul Final de la Helsinki

Discuții asupra doctrinelov și forțelor militare: Acordul Cerului Deschis (survolarea teritoriilor naționale) – sporirea încrederii, transparenței Reducerea forțelor convenționale de la Atlantic și până la Urali – limitarea efectivelor militare în Europa Intensificarea CSCE

Pe plan intern NATO începe revizuirea strategiei proprii – adaptată noilor circumtanțe


Schimbarea poziției în politica de apărare: Rolul principal al NATO rămâne același: garantarea securtății și integrității teritoriale a membrilor + asigurarea prin intimidare și apărare colectivă Capata noi roluri:Parteneriatul pentru Pace

Consiliul Permanent Reunit NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina: create pentru intensificarea cooperării:forțele militare aliate – rol în facilitarea transparenței și creșterea încrederii între NATO și Parteneri + în verificarea acordurilor privind armamentul NATO își asumă misiunea de sprijinire a rezolvării efective a crizelor și angajamentelor de prevenire a conflictelor prin implementarea Acordului pentru Pace din Bosnia si sigurarea prezenței internaționale de securitate în Kosovo, mandatată de UN

Prima misiune combatantă majoră în care NATO folosește forțele militare ca instrument de rezolvare a crizei și de a sprijini UN: conflictul din Iugoslavia (1995) NATO implementează aspectele militare ale Acordului pentru Pace prin preluare conducerii Forțelor de implementare multinațională (TFOR), apoi a Forțelor de Stabilizare (SFOR)

NATO trece de la un rol relativ limitat de sprijinire a eforturilor UN de menținere a păcii la unul de preluare a întregului control al operațiunilor complexe de menținere a păcii – implică participarea de forțe din partea a numeroase țări Partenere sau non-NATO

Acțiunea NATO în Kosovo și rolul său în atenuarea crizei umanitare din țările vecine au contribuit la întărirea rolului NATO în rezolvarea crizei: NATO contribuie prin campaniile sale aeriene și prin desfășurarea a KFOR la obiectivul comunității internaționale de creare a fundamentului pentru pace și stabilitate de lungă durată în Kosovo Adaptarea forțelor militare la noile curcumstanțe: Forțe Operative Multinaționale Interarme (CFTF) – NATO oferă mijloace flexibile la noile amenințări la securitate si Integrarea participanților non-NATO la operațiunile de sprijinire a păcii sub comanda NATO



Structurile și acordurile permit țărilor membre să beeficieze de avantajele politice, militare și de resurse ale acțiunii și apărării colective. Includerea țărilor Partenere NATO contribuie la îmbunătățirea eforturilor comune de cooperare în probleme de securitate Euro-Atlantică

Principalele caracteristici ale schimbărilor care afectează forțele militare NATO in reduceri ale ale dimensiunilor si vitezei de reacție Creșteri ale Flexibilității, Mobilității, Multinaționalității

Principii: Angajamentul față de apărarea colectivă ca funcție centrală, fundamentală a Alianței

Menținerea legăturii transatlantice ca garant al credibilității și eficienței Alianței

Rolul Forțelor Aliate: Au constituit baza apărării și intimidării în fața amenințării unui război – care a rămas principala problemă de securitate a Aliaților timp de 40 ani Rolul principal: garantarea securității și integritatea teritorială a statelor membre Asigurarea securității prin intimidare și apărare colectivă



Summit-ul de la Madrid, iulie 1997: Anunță tranziția spre o nouă fază în care structurile și politicile inovatoare introduse ca răspuns la noile conjucturi aveau să fie testate în practică Alianța – transformări externe și interne =>măsuri suplimentare concrete și cuprinzătoare în toate domeniile Programul a dovedit capacitatea NATO de a-și asuma noi resposabilități fără a aduce atingere scopurilor sale inițiale și de a-și consolida rolul în viitor pe abilitatea deja demonstratp de adaptare la cerințele unei societăți aflate în continuă transformare

Rolul operațional al NATO în menținerea Păcii: Rolul NATO în conflictul din Fosta Iugoslavie Rolul NATO în conflictul din Kosovo





Relatiile NATO cu alte organsime internationale[modificare | modificare sursă]

Relația NATO – UEO[modificare | modificare sursă]

Cooperarea NATO-UE a stat la baza procesului de reactivare a UEO. Mai 1992: prima reuniune oficială a Consiliului UEO și a Consiliului Nord-Atlantic. SG al UEO a asistat în mod regulat la reuniunile minsteriale ale Consiliului Nord-Atlantic SG al NATO a participat la reuniunile ministeriale ale UEO. Consiliile UEO și Nord-Atlantic au început să se reunească de 4 ori pe ani si suplimentar

Memorandum de întelegere NATO-UEO: UEO are acces la sistemul integrat de telecomunicații al NATO

Summitul NATO, Bruxelles, 1994: Dezvoltarea unei Identități Europene pentru Securitate și Apărare (ESDI) În 1996: va fi sprijinită pe o planificare militară adecvată și va permite crearea unor forțe mailitare coerente și eficiente, cpabile să acționeze sub controlul politic și orientarea strategică a UEO; la nevoie, se poate lua în considerare participarea completă a aliaților europeni Adoptă conceptul Forțelor operative multinaționale Interarme (CJTF): instrument de facilitare a operațiunilor determinate de anumite circumstanțe sunt alocate capcități militare separabile, dar nu separate, care pot fi defășurate de NATO sau UEO – contribuie la securtatea Alianței

2000: exercițiu comun de gestionare a crizelor UEO/NATO Testarea conceptelor și angajamentelor legate de ESDI, specifice operațiunilor de sub comanda UEO care sunt efectuate cu activele și capacitățile NATO

Dezvoltarea ESDI în cadrul NATO => măsuri care acoperă toate aspectele sprijinului acordat de NATO într-o operațiune de sub comanda UEO: Luarea în calcul a cerințelor UEO referitoare la noile proceduri de planif. a apărării Stabilirea unor acorduri europene de comandă multinațională în interiorul NATO Introducerea unor consultări și a unor facilităță de acces la informații

=> scop: a avea certitudinea că, în cazul unei crize în care UEO va hotărî să intervină, iar NATO, nu, UEO va putea solicita ccesul la activele și capacitățile alianței

→ Întâlnirea la nivel înalt a UE, Cologne, 1999: o Decizii de acordare de către UE de mijloace și capacități necesare implementării unei politici europene comune de securitate și apărare (ESDP) o Rolul asumat de UEO cu privire la ESDI va fi preluat progresiv de UE o NATO va continua să lucreze alături de UEO în această perioadă

→ Întâlnirea de la Marsillia, 2000: o miniștrii UEO decid să suspende mecanismele NATO-UEO pentru consultările de rutină, separat de cele care vor fi necesare pe parcursul perioadei de tranziție


Relatia NATO – U.E.[modificare | modificare sursă]

- întâlnirea de la Helsinki a Consiliului Uniunii Europene – decembrie 1999  "Obiectiv global" al statelor membre UE, referitor la capacitățile lor militare destinate operațiunilor de rezolvare a crizelor.  Scopul: a permite UE să desfășoare, până în anul 2003, și să susțină, minim un an, forțe militare de până la 60000 de soldați, care să efectueze întreaga gamă de așa-numite "activități Petersburg", stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997.  Acestea constau în • sarcini umanitare și de salvare; • sarcini de menținere a păcii; • sarcini ale forțelor combatante în rezolvarea crizelor, inclusiv, de menținere a păcii.  Rolul acestora ar fi acela de a efectua operațiunile militare sub conducerea UE, ca răspuns la crizele internaționale, în circumstanțe în care NATO, în întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar.

→ hotărârea UE: politică europeană comună de securitate și apărare:  Procesul va elimina suprapunerea, inutilă, peste structurile NATO și nu presupune crearea unei armate europene.  Crearea de structuri politice și militare permanente: un Comitet politic și de securitate, un Comitet militar și un Stat Major militar.  acorduri de cooperare, transparență și consultări complete cu NATO → dialogul, cooperarea și consultările necesare cu membrii europeni ai NATO, care nu sunt membri ai UE

- Dialog NATO – UE:  întâlnirile Consiliului Europei de la Nisa și cea a Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, din decembrie 2000, au înregistrat progrese în acest sens.  Parteneriat real între NATO și UE în rezolvarea situațiilor de criză.  Consultări și relații de cooperare în probleme de interes comun, referitoare la securitate, apărare și rezolvarea crizelor, astfel încât crizele să fie înfruntate cu cea mai adecvată ripostă militară și cu asigurarea unei gestionari eficiente.  Cel puțin trei întâlniri la nivel de ambasadori și o întâlnire la nivel ministerial la fiecare șase luni.  Astfel, acum au loc ședințe regulate ale Comitetului poliție și de securitate al UE și Consiliului Nord-Atlantic, iar cele două organizații parcurg rapid drumul de la teoria ESDI/ESDP la consultări și cooperare, pe probleme concrete și specifice, cum ar fi situația din vestul Balcanilor.

- De la mijlocul anului 2000, grupuri de lucru ad hoc NATO-UE au susținut întâlniri pentru a discuta  probleme legate de securitate (de exemplu, proceduri de schimb de informații clasificate, inclusiv secrete);  modalități de acces al UE la activele și capacitățile Alianței;  obiective legate de capacități (inclusiv probleme referitoare la sistemul Alianței de planificare a apărării)  acorduri permanente de consultări.

- Pe parcursul celei de-a doua jumătăți a anului 2000, experții Alianței au oferit consultanță tehnică și militară experților UE care lucrau la întocmirea unui catalog de forțe și capacități pentru "Obiectivul global" al UE, în perspectiva Conferinței UE privind acordul asupra capacităților, care a avut loc în noiembrie 2000.

- La intâlnirea din decembrie 2000, miniștrii de externe ai Alianței au afirmat disponibilitatea NATO de a oferi în continuare consultanță de specialitate la cererea UE, supunându-se deciziilor necesare.

- în primăvara lui 2001, Secretarul General al NATO a fost invitat, pentru prima oară, să informeze Consiliul UE pentru afaceri generale asupra politicii NATO.

- In interiorul NATO continuă lucrările asupra chestiunilor principale care privesc dezvoltarea viitoare a ESDI, în special o identificarea unui număr de opțiuni de comandă europeană; o prezumția de disponibilitate a activelor și capacităților identificate în prealabil; o accesul asigurat la capacitățile NATO de planificare a operațiunilor; o adaptarea planului de apărare al Alianței




Paradoxul NATO

- NATO nu a fost facuta pentru a castiga razboaie, ci ca sa previna/preintampine razboaiele

- Desi garantiile de securitate sunt extreme de slabe dpdv juridic in conditiile in care exista un pericol sovietic, URSS nu a ajuns niciodata la un razboi cu statele NATO => pace solida → pentru ca nu erau curiosi sa afle pana unde merge SUA in apararea tarilor libere → potential imens in spatele acestor garantii


Noul Concept Strategic al NATO, Roma, 1991

Conceptul strategic pe ansamblu - Conceptul Strategic a fost publicat pentru prima oară în 1991 (la fel ca in 1999) → declararea oficială a obiectivelor Alianței și oferă instrucțiuni la vârf despre mijloacele politice și militare care trebuie folosite pentru a le îndeplini.

- oct 1949 - apr 1950: "Conceptul strategic pentru apărarea zonei Nord-Atlantice"

- Mid ‘50s : "represalii/ retalieri masive" → tactica de descurajare bazată pe amenințarea că NATO va răspunde oricărui act de agresiune împotriva țărilor membre prin orice mijloc aflat la dispoziția sa, inclusiv armele nucleare.

- 1967 : înlocuit cu "riposta flexibilă" → ofera garanții că orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile.

- Raportul Harmel, publicat în 1967 → metodele de apărare și dialogul, care includea controlul armamentului = cei doi indicatori ai poziției Alianței în problema securității. (*)


Conceptul strategic 1991 - Patru intâlniri la nivel înalt → calea de adaptare a Alianței: • Roma, în noiembrie 1991 • Bruxelles, în ianuarie 1994 • Madrid, in iulie 1997 • Washington, în aprilie 1999

- Conceptul strategic de la Roma a schițat o abordare largă a problemei securității, bazată pe cooperare și pe menținerea unei capacități colective de apărare:  reducerea numărului de arme nucleare  schimbări majore în forțele militare integrate în NATO  reduceri substanțiale ale dimensiunilor și pregătirii acestora,  îmbunătățiri ale mobilității, flexibilității și adaptabilității în cazul eventualelor incidente  folosire mai largă a formațiunilor multinaționale.

- sublinia cooperarea cu foștii adversari, în locul confruntării cu aceștia (URSS) - menținea securitatea națiunilor membre ca obiectiv fundamental al NATO + eforturi pentru extinderea și întărirea securității în întreaga Europă. - infiintarea NACC = North Atlantic Cooperation Council - riscuri multifatetate, mai greu de prezis → dificultati economice, politice si entice → conflicte armate => cel mai mare risc a aparut la caderea URSS


























Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]