Vlahi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Vlahi este vechea denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.[1] Această denumire provine din denumirea βλάχοι în limba greacă, care a dat și denumirile de воло́хи în rusă și oláh în maghiară. Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic recent, datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.[2]

Hartă franceză a Europei de Sud-Est în 1020, menționând (de la nord spre sud și de la vest spre est) Vlahii din Moravia, cei din Istria (Istro-Românii), cei din Carpați (Românii) și cei din Balcani (Aromânii).

Vlahi a devenit și un "endonim" (autodefiniție) la Meglenoromâni sub forma Vlași. După crearea statului modern român, Vlahi devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români. Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de Vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna pe Români înainte, dar și după apariția statului modern român.

Latinitatea Europei provine de la Imperiul roman: părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est (românii/vlahii) și sud și-au menținut latinitatea; supraviețuirea latinofonilor in zona dunăreană se datorează demografiei pozitive a insulelor latinofone din Transilvania și din Balcani; totuși insulele latinofone din Balcani sunt în pericol de dispariție[3]

Apariția cuvântului. Istorie[modificare | modificare sursă]

„Vatra străromână” a Vlahilor este controversată, fiindcă sursele nu-i menționează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-Dacilor și apariția cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes din anul 976 apoi în „Compendiul” cronicarului bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XI[4] (vezi istoria vlahilor de la sud de Dunăre). De fapt, populația romanofonă era, până atunci, și aidoma populației elenofone și albanofone, inclusă în denumirea generală de Ῥωμαίοι („Romei” în sensul de „Romani”) cuprinzând toți locuitorii băștinași din fosta „Romanie” (Ῥωμανία, adică Imperiul roman de răsărit).[5] Astfel Cassius Dio în „Istoria romană” (22,6) nu menționează „Vlahii” ci scrie: Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu - lângǎ țara tribalilor - țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.

Primele limbi romanice sunt atestate abia în perioada marilor migrații: franceza în 842 (Les serments de Strasbourg) și italiana în 960 (Carta capuana)[6] Latina populară a vlahilor si românilor s-a manifestat mai pregnant in secolul al X-lea, fiind strâns legată de menționarea vlahilor/românilor in cronici (Ibn al-Nadīm, Mutahhar al-Maqdisi, Cronica lui Nestor, Gesta Hungarorum). În decursul timpurilor, s-a folosit pentru populația latinofonă balcanică denumirile de daci, geți și apoi de vlahi.

Secolul al V-lea

Scriind despre ambasadele lui Priscus la curtea lui Atila, (probabil în Banatul de astăzi) din anul 448, istoricul Lisseanu[7] arată că bizantinii au găsit sate cu case de tip colibă spre deosebire de corturile nomazilor. Localnicii se ocupau cu agricultura fiind sedentari. În descrierea lui Priscus, localnicii sunt numiți sciți.

Istoricul Zosimos (Zosimos, Istoria contemporană, IV, 34) scrie…. Theodosius II respinse pe sciri și pe carpodacai …peste Istru. Carpodacai e o mențiune a autohtonilor daci sau carpi din secolul al V-lea.[8]

Secolul al VI-lea

Prima mențiune a unui cuvânt romanic oriental (din Europa de sud-est) apare în cronica lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!). Ulterior, Primul Imperiu Bulgar cucerește bazinul Dunărei de Jos și partea de răsărit a peninsulei Balcanice, despărțind astfel populațiile romanice de Imperiu, care între timp devine din ce în ce mai puțin roman, și din ce în ce mai grec. Apariția cuvântului βλάχοι (Vlahi) în scrierile lui Skilițes și în „Compendiul” lui Kedrenos este legată de lipsa lor din Imperiu timp de mai bine de două veacuri, datorată extinderii stăpânirii bulgare asupra teritoriilor locuite de romanofonii orientali, numiți Власи în bulgărește.

Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvântul „Vlahi” arată că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o colonie lângă capitală[9].

Istoricul Theophylact Simocatta a scris despre Blachernae în legătură cu câteva evenimente din secolul al VI-lea, din timpul împăratului Mauricius [10]

Secolul al VII-lea

Isidor din Sevilla a scris în secolul al VIII-lea lucrarea Etymologiarum Libri Viginti arătând că „dacii” din vremea lui ar fi urmașii goților[11]

Cosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, „Dacia…care se numește și Gepidia” indică venirea nomazilor gepizi. [12]

Secolul al VIII-lea

Istoricul Stelian Brezeanu scrie că primele date precise despre românii de la sud de Dunăre, numiți „vlaho-rinhini” (posibil „vlahii de la râul Rynhos”), apar într-un document istoric referitor la mănăstirea Kastamonitou, scris în secolul al XVII-lea dar bazat pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea.[13] Conform documentului, în vremea iconoclasmului (secolul al VIII-lea) la Sfântul Munte s-au așezat treizeci de familii de vlahorinchini. Aici, însușindu-și educația religioasă, sunt botezați și devin creștini.

Secolul al IX-lea

Iosif Genesios a folosit denumirea de "geți" (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821.[14]Scriind despre geți, Genesios s-a referit la un popor situat la nord de Dunăre, aflat sub ocupația slavilor[15]

O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-dunăreni cu numele de daci (anul 860): ..."gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani." [16]

Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în randul slavilor [17] rămași printre românii deja creștini din Tările Române: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopon în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina)[18][19][20]

Secolul al X-lea

Gesta Hungarorum menționează că românii din Panonia și Transilvania au fost atacați de nomazii unguri.

Lexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Dacii sunt numiti Pecenegi. Acest lucru înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat vechea Dacie, care era locuită în acel timp de români[21]

În anul 938 Ibn al-Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat „turcii, bulgarii, vlahii" (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și alte popoare. Identificarea Blagha’cu românii a fost făcută de Dodge[22] și Spinei[23] Denumirea de vlahi era deja utilizată încă din secolul al VIII-lea, când au fost identificati "vlahorinchinii" în Balcani[24]

Cronicarul arab Mutahhar al-Maqdisi,care a trait în secolul al X-lea a menționat printre vecinii popoarelor turcice pe slavi, Waladj(vlahi), alani, greci și alte poopoare.[25]

Cronica lui Nestor [26] descrie fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri "au alungat vlahii[27] (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile". Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum.

Secolul al XI-lea

Vlahii sunt menționați pentru prima dată în Moldova cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Râul Alta în apropiere de Kiev în anul 1019. Vlahii au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luând partea unui principe local. În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezența vlahilor în bătălie sub denumirea "Blokumenn"[28][29][30]

Vlahii din Moldova sunt menționați ca participanți alături de pecenegi (sau cumani) în bătăliile de la Chiraleș (Jud. Bistrița Năsăud) și Oradea Mică (Kisvarda) în Ungaria.[31][32]

Vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de "geți" și "daci" ca mercenari în Polonia participând la război în vremea ducelui Cazimir [33]

Ana Comnena descrie românii în Alexiada folosind termenii vlahi dar și daci: "dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud."[34]

Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095 utilizând denumirea de daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin "țara ungurilor". Chartres face astfel distincție între daci si unguri.[35]

Secolul al XII-lea

Cuvântul „Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatând Răscoala Asǎneștilor din 1185 : împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje în Bulgaria), pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau "misieni", iar acum se cheamă "vlahi". Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva Romeilor. [...] După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. [...] La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan...

Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlahi...).

Înainte de 1991, istoriografia română nu a folosit niciodată calcul lingvistic „Valahi”, nici pe cel de „Valahia” pentru Țara Românească ; cel mult apăreau cuvântul „Vlahi” pentru romanicii sud-dunăreni, și cuvântul „Vlahia” în titulatura bisericească „Mitropolia Ungrovlahiei”. Odată cu înmulțirea traducerilor aproximative din lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în limba română „Valahi” pentru Români înainte de 1859 și „Valahia” pentru Țara Românească. Dicționarul Enciclopedic acceptă „valahică” numai pentru pentru faza geologică astfel denumită în scara stratigrafică internațională.[36]

Etimologia și semiologia[modificare | modificare sursă]

Etimologia denumirii „Vlahi” este legată de lingvistica germanică: cuvântul germanic walh sau walah, însemnând "străin", "ne-german", care provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III-IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). La rândul său, walah duce la cuvintele Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de vloh în legătură cu toate popoarele romanice inclusiv strămoșii românilor. Mai târziu, forma cuvântului a evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită "Włochy", iar în limba maghiară "olász" sunt italienii, "oláh" fiind românii. Termenii proveniți din walh și vloh erau exonime, deci folosiți numai "în afară", în timp ce respectivii (vorbitorii limbilor romane orientale între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din "romanus" pentru a se numi pe ei înșiși: "români" "rumâni", "rumâri", "armâni", "arumâni", ș.a.m.d.

Filologul român Ilie Gherghel, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit a demonstrat o origine romano-bizantină a cuvântului “vlah”. Demonstrația se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul vlah a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit[37]

Populațiile vecine în contact cu românii sau aromânii folosesc, de obicei, pentru a-i denumi, termenul generic de « Vlahi » în diferite variante:

  • Bulgarii deosebesc Belivlasi ("românii albi", adică aromânii din sudul Dunării și din Dobrogea), de Caravlasi sau Cerni-vlasi ("românii negri", adică Daco-Românii) : aceste denumiri sunt paralele cu cele turcești de Ak-Iflak și Kara-Iflak, la Turcii otomani ak (luminos, alb) desemnând sudul, iar kara (întunecat, negru) desemnând nordul : aceasta este și originea numelor de Ak-Deniz pentru Mediterana și de Kara-Deniz pentru Marea Neagră|Pontul Euxin (Marea neagră);
  • pe lângă «vlahi», grecii mai folosesc și "kuțovlahi", denumire care poate fi regăsită și în operele cărturarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino, și a cărei etimologie, după Petre Ș. Năsturel [38], este turcă, cuvântul provenind fie din koç-iflaklar, adică "vlahii crescători de berbeci", sau din kuçuk-iflaklar, adică locuitorii "Micii Vlahii" (în opoziție cu "Marea Vlahie" cum era atunci denumită Tesalia în secolele XII-XIII), și devenită peiorativă în limba greacă (kuțo-vlahi însemnând "vlahi șchiopi" în grecește).

Cu timpul, în limbile balcanice, cuvântul « Vlahi » devine sinonim cu cel de "păstori nomazi", dar este interesant de observat cum s-a trecut de la sensul orginar etnic al cuvântului la sensul profesional (după cum arată Matilda Caragiu-Marioteanu și Theodor Capidan). « Vlahii » din Moravia, precum și cei din Croația (unde « Vlahi » mai înseamnă și "sârbi ortodocși") sunt slavizați de veacuri (excepție fac în Croația ultimii istro-români).

Regimul comunist din Serbia și din Bulgaria a folosit cuvântul « Vlahi » nu numai pentru aromâni, megleno-români sau istro-români, ci și pentru a deosebi daco-românii de acolo (în Banatul sârbesc și de-a lungul Dunării) de cei din România. Această strategie este denumită « Vlahism ». Sub denumirea de « Moldovenism », aceeași strategie este folosită și în Republica Moldova (Basarabia și Transnistria) și în Ucraina, unde se folosește cuvântul moldovenii pentru a-i deosebi pe românii de acolo, de cei din România (fără să existe vre-un acord dacă moldovenii dintre Carpați și Prut sunt "deosebiți" de ceilalți Români, sau sunt "Români deosebiți de moldovenii din Republica Moldova"). Confundând Dreptul strămoșesc (jus sanguinis) care definește comunitățile istorico-lingvistice, și Dreptul pământean (jus soli) care definește națiunile politice, naționalismul șovin și antiromânesc din aceste țări, folosește faptul că vorbitorii limbii daco-române dinafara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că nu ar aparține nici neamului (etniei și sferei culturale și istorice) românești, mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.

Românii și diaspora[modificare | modificare sursă]

Deoarece istoriografia internațională folosește în mod curent cuvintele « Germani » sau « Italieni » pentru a desemna populațiile respective în decursul istoriei lor și înainte de formarea statelor moderne unitare Germania (1871) și Italia (1870), Florin Constantiniu a estimat că și Românii ar trebuie să fie desemnați ca atare, nu ca « Valahi », în decursul istoriei lor dinainte de formarea statului român (1859). Dar, în ciuda acestei poziții, nu numai că istoriografia internațională continuă să folosească « Valahi » în loc de Români pentru perioadele anterioare secolului XIX, dar acest obicei s-a răspândit și în unele publicați românești. Trebuie așadar precizat cine sunt acești « Valahi » :

  • Românii, cunoscuți de asemenea și ca „dacoromâni” (denumire lingvistică) sau ca „ardeleni”, „bănățeni”, „maramureșeni”, „bucovineni”, „moldoveni”, „basarabeni”, „olteni”, „munteni”, „dicieni” („dobrogeni”), „timoceni” sau „transnistreni” (denumiri geografice regionale), vorbind limba română (denumită „moldovenească" în Republica Moldova și Ucraina), care trăiesc în :
    • România – 16.869.816[39] adică aproximativ 80% din populație;
    • Republica Moldova – 2.800.000 adică aproximativ două treimi din populație;
    • Ucraina – minoritate de 409.000 persoane (în regiunea Odessa (din care 75% în Bugeac), în oblastul Cernăuți și în Maramureșul de Nord; grupuri mici de moldoveni trăiesc și în preajma Bugului, respectiv la răsărit de acesta;
    • Serbia – minoritate de 64.600 persoane (29.000 în Voivodina, dar cea mai importantă comunitate este cea a "vlahi"lor/românilor din Timoc și Morava, ale căror drepturi naționale au fost recunoscute parțial în august 2007[40][41][42]. Numărul acestor români este estimat la aproximativ 250.000 persoane [43]). În secolele XVII-XVIII exista o populație românească numeroasă în regiunea Moravă mărginită de Pozega, Pakrac și Krievac, numită Mica Vlahie[44] Centrul acestei comunități era la Kraljeva Velika. De asemenea, ținutul dinspre actualul Muntenegru se numeste Vlahia veche (Stari Vlah/Стари Влах)[45] cu localitățile Priboj, Nova Varoš, Prijepolje, Užice, Čajetina. Tot in sud, în satul Naupara, lângă Crușevaț, peste 6% din oameni vorbesc româna. Românii din Serbia au avut de suferit numeroase tragedii în timpul războaielor dintre turci și austrieci. Peste 50 de sate românești din Serbia și Banat au fost complet distruse de austrieci si de milițiile sârbești în perioada războaielor din secolul al XVIII-lea[46].
    • Cosovo - Lazăr Duma, inspectorul șolilor aromânilor menționa în vilaetul Cosovo in 17 octombrie 1906, existenta a 7 școli cu 247 de elevi; numărul aromânilor era de circa 4340 locuitori. Astăzi, aromânii locuiesc in orase ca Mitrovița, Priștina (cu peste 1000 de aromâni) în Prizren dar si in nenumarate sate[47]
    • Ungaria – minoritate de 25.000 de români, în sud-estul țării.
Drapelul Aromânilor din Grecia.
  • Aromânii (vorbind limba aromână), cunoscuți de asemenea și ca „machedoni”, „macedoromâni”, „gramoșteni”, „fărșeroți”, „mețovoneni” sau „cuțovlahi”, care trăiesc în :
    • Grecia – mai ales în Munții Pind și în regiunile Macedonia Centrală și Macedonia de Vest. Dat fiind că aromânii din Grecia se declară ca membri a Elleniki ethniki koinonia, sti romaniki glossa ("Comunitatea națională elinică, de limbă romanică") și nu ca minoritate, nu există nici o statistică exactă. Totuși, numărul aromânilor din Grecia este estimat la câteva sute de mii de persoane, cea mai mare populație aromână din Europa trăind în regiunea grecească Ditiki Makedonia ("Macedonia occidentală" cu prefecturile (nomele) Florina, Kastoria (Castoria), Grevena și Kozani (Cojani). O altă regiune a aromânilor este Meglen, împărțită cu Macedonia. Locuitorii se numesc meglenoromâni. De origine vlahă sunt și "sărăcăcenii" care vorbesc astăzi numai grecește[48] Grecia nu a semnat "Carta europeana pentru limbile regionale sau ale minorităților" și ca rezultat limba vlahilor nu este studiată[49]
    • Republica Macedonia – 9.695 (0.5% din totalul populației); În Macedonia, în secolului al XX-lea prezența aromânilor este semnalată în: Bitolia (Monastir), Magarova, Târnova, Nijopole, Gopeș, Moloviște, Crușova, Ohrida, Iancovăț ș.a. Cel mai cunoscut aromân a fost Pitu Guli, erou al Macedoniei.
Emanuil Gojdu, pictură
    • Albania – între 10.000 și 40.000 (după unele surse 100.000); majoritatea trăiesc in jurul localității Corcea, de o parte și de alta a Alpilor Centrali albanezi, iar un al doilea grup este stabilit în câmpia litorală din Albania Centrală și din sud, plasați în jurul orașelor Fier și Vlora. Orașul Moscopole (astăzi satul Voskopojë) a fost in secolul al XVIII-lea cel mai mare oraș aromân creștin din Albania (60.000 locuitori). Avea mai multe ateliere de manufacturi, în jur de 70 de biserici, bănci, o tipografie și o Academie. A fost atacat în mod repetat și distrus iar locuitorii masacrați de către Ali, pașa din Ianina și apoi de către bandele de albanezi musulmani. Emanoil Gojdu, cel mai bogat dintre aromâni (ale cărui case din Budapesta sunt încă disputate de statul român) s-a născut în Transilvania, din părinți moscopoleni refugiați.
    • România – aproximativ 27.000 (recensământ 2002), în realitate peste 100.000, în special coloniști așezați în perioada interbelică în Dobrogea;
    • Bulgaria - în Munții Balcani, pe Valea Dunării, pe Valea Timocului și în sud-vestul tării. 4.575 de români sau etnici bulgari utilizează limba română ca limbă maternă [50] Bulgaria nu a semnat "Carta europeana pentru limbile regionale sau ale minorităților" și ca rezultat limba română nu este studiată[51]
    • Bosnia și Croatia Vlahii sunt cunoscuți și ca vlahi negri, mauro-vlahi sau morlaci. Numele vine din limba turcă, în care punctele cardinale sunt indicate prin culori: negru pentru nord si alb pentru sud[52] Mauro-vlahii sunt vlahii de nord (față de ceilalți aromâni). Majoritatea au pierdut limba românilor și vorbesc limbi slave.
    • Muntenegru - au rămas in topografia locală numele munților Durmitor si Visitor; în localitatea Donji Kraj (lângă Cetinje) a rămas o biserică românească din 1450 (Влашка Црква în limba locală) ctitorită de Radu vodă.
  • Meglenoromânii (vorbind limba meglenoromână), cunoscuți de asemenea și ca „megleniți” sau „mogleniți”, care trăiesc în nordul Greciei (aproximativ 3000) și sudul Macedoniei (aproximativ 2000), alți 5000 care trecuseră la religia musulmană, fiind transportați în Turcia în anii 1923-30 conform tratatului de la Lausanne, și fiind acum asimilați acolo.
Pitu Guli, eroul macedoromânilor
    • Turcia Unii dintre meglenoromânii din Nântî, (azi Notia in Grecia), dupa razboiul eleno-turc din 1922, conștienți de naționalitatea lor si fiind musulmani, au cerut de la consulatul României să fie colonizați în România, dar, neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât pentru Turcia. Urmașii lor sunt găsiți astăzi în zona Edirne, în localitățile următoare, cu indicarea numărului de familii: Edirne (100), Kirklareți (100), Babaeski (70), Lüleburgas (80), Uzunköprü (100), Ciorlu (100), Malkara (50), Balli (10), Gözsüzköy (50), Kalamiș (50), Hoșköy (20), Mürefte (5), Șarköy (80) [53]
  • Istroromânii (vorbind limba istroromână), cunoscuți de asemenea și ca „cicieni” sau „istrieni”, care trăiesc în peninsula Istria din Slavonia și Croația de azi, numărând aproximativ 100 - 500 de oameni ; ar putea fi ultimii urmași ale morlacilor.
  • bolohovenii, cunoscuți numai între sec. XI și XIII, pe un teritoriu aflat între Galicia (Halici) și principatul Kievului.

Există și legende bazate pe interpretări confuze conform cărora beduinii arabi care trăiesc în jurul mânăstirii grecești Sfânta-Ecaterina, în Peninsula Sinai din Egipt, ar fi de origine « vlahă », însă veridicitatea acestora nu este verificabilă.[54][55]

Românii (Vlahii) din Europa centrală[modificare | modificare sursă]

Gorali în munții Tatra în 1877

Cronica lui Nestor mentionează că in secolul al X-lea "maghiarii au alungat pe vlahi (românii din Panonia și Carpați) și le-au luat pământurile"[56]. Ipoteza deplasării românilor din secolul al X-lea spre Moravia și Polonia este sprijinită de Lozovan[57] și de N. Drăganu[58] Există și alte teorii referitoare la deplasarea românilor spre aceste zone, legate în principal de ocupația pastorală a românilor. Ca urmare a traiului în mijlocul unei populații slave, românii au devenit bilingvi și în final au uitat limba română. Totuși mai păstrează cuvinte românești legate de activitatea pastorală. De asemenea portul popular seamănă cu cel românesc.

Gorali în munţii Tatra. Fotografie de la începutul sec. XX

Este dovedit faptul că în Vlahia moravă (răsăritul Cehiei) s-a vorbit românește (un grai local) până în secolul XVIII. Din punct de vedere lingvistic, dialectul astăzi slav al vlahilor moravi, deopotrivă influențat de cehă și de slovacă, cuprinde cuvinte românești provenite din dacoromână precum bača „baci”, brynza „brânză” (care a trecut și în limbile cehă și slovacă), cap „țap”, domikát „mâncare din produse lactate” (vezi „dumicat”), galeta/geleta „găleată” (de lemn folosită la mulsul oilor), pirt’a „cărare” (a oilor) (vezi „pârtie”), kurnota „oaie cu coarne” (vezi „cornută”), košár „coșar”, murgaňa/murgaša „oaie cu lână de culoare închisă” (vezi „murg”), putira/putyra „putină” (cu rotacismul „n” > „r”), strunga/strunka „strungă” sau žinčica „jintiță”.[59] Începuturile acestei „Vlahíi” sunt discutate : ipoteza protocronistă afirmă că prezența Vlahilor în Moravia și în sudul Poloniei încă din sec. al X-lea ar fi dovedită de cronicile lui Ioan Skilițes, care menționează un schimb de populații în anul 976 inițiat de împăratul bizantin Vasile II, având ca subiect Vlahii, care au fost trimiși în Moravia Mare» și un trib de Sorabi răsculați, care au fost colonizați în locul « Vlahilor », de-a lungul Margăi (de atunci încoace denumită Morava) și care s-ar fi contopit aici în poporul sârb. Nu există însă mențiuni clare, urme toponimice sau dovezi arheologice în teritoriile respective pentru a confirma acest episod, iar scrierile lui Skilițes pot fi interpretate în mai multe moduri. Există totuși păreri că Moravia Mare era de fapt Morava de lângă Belgrad[60]

Românii din Europa centrală trăiesc în următoarele țări:[61][62][63]

Român din Moravia, 1787

În Cehia, în partea de est, românii trăiesc în Vlahia Moravă. Românii din Moravia au participat la războiul de 30 de ani de partea protestanților cehi. După război au fost distruse mai multe sate de români iar cei prinși au fost executați. Imperialii au forțat românii să treacă la catolicism.[64] Localități: Vsetin, Rožnov pod Radhoštěm (are un Muzeu al Satului Vlah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Karolinka, Slavičín, Vizovice, Zubří ș.a.

În Polonia, românii (numiți munteni sau gorali) s-au grupat in trei zone[65] Originea română a goralilor este atestată și de cronicarul polon Długosz[66]

-În apropierea localității Rzeszow; zona se numește Lasowiacy (posibil de la Vlasi, denumirea locală a vlahilor);

-În Laccy Gorale: la frontierele celor trei lanțuri muntoase largi: Carpați, Górce și Beskid Sadecki.

-În regiunea Podhale (Goralski): in extremitatea sudică a Poloniei la granița cu Slovacia, în văile de sud ale râului Dunajec; localitățile Cieszyn, Skoczow ș.a.

În Slovacia românii sunt întâlniți în zonele de munte. In regiunile Belianske Tatry și Pieniny, în satele Ždiar, Osturňa si Červený Kláštor ș.a. trăiesc descendenți ai românilor cunoscuți sub denumirea de gorali.

În Ucraina Subcarpatică de astăzi, la câțiva km de granița de est a Slovaciei, trăiesc volohii. Aceștia vorbesc o limbă românească arhaică. Locuiesc în număr mai însemnat pe valea râului Uj în localitățile Poroskove (Poroșcovo), Mirke (Mircea), Remety (Remeți), Simerky (Simeria), Kamenetz (Camineț) ș.a. Este posibil ca unii dintre aceștia să fie din neamul ienișilor.

Tot în Ucraina dar și în Polonia mai trăiesc comunități de huțuli, boiki și lemkieni care prezintă asemănări cu românii, polonezii, ungurii, slovacii și rutenii. Iorga a scris că huțulii sunt daci slavizați[67] Cercetătorii polonezi cred că lemkienii și boiki au o origine românească (vlahă)[68]

În Ungaria trăiesc peste 25000 de români si circa 200000 de țigani (băieși), foști mineri, vorbitori de limba română[69]

În Austria s-au identificat români provenind din Croația. Din cei 30.000 de croați, colonizați în Burgenland, Austria, în secolul al XVI-lea, mulți erau Români/Vlahi, care au fost colonizați în 13 sate, în plasa Oberwart, în partea de sud a dealurilor Gunser Gebirge, și care vorbesc astăzi un dialect propriu derivat din limba croată; sate valahe: Althodis, Weiden cu Parapatisch, Ober și Unterpodgoria, Rumpersdorf, Podler, Allersdorf, Allersgraben cu Raurigel, Mochmeierhof și Spitzzicken, toate așezate în plasa Oberwart[70]

Populații asemănătoare: ladinii[modificare | modificare sursă]

Nicolae Iorga a scris o lucrare despre ladini în care afirma că aceștia sunt cei mai mici (ca număr) frați ai românilor[71][72] Ladinii, vorbitori de limba ladină sunt locuitorii unei regiuni muntoase din Italia, numită și Ladinia. Sunt răspândiți în cinci văi (lângă Bolzano): la Val Badia, la Val Gardena, la Val di Fassa, l'alta valle del Cordevole e Cortina d'Ampezzo. Ca tradiții și ocupații se aseamănă cu păstorii români. Câteva denumiri în limba ladină: Canazei, Ortizei, Las­tei, Fantanaci, Ciam­pe­del, Vadra, Pecol, Pes­cul, Pianaz, Andraz, Brus­tolade, Valaccia…

Toponimia[modificare | modificare sursă]

* Roșu: câteva din Romaniile populare menționate în sursele anteriare sec. XI sau atestate toponimic. * Walha, Vlahia moravă, Bogdano-Vlahia, Ungro-Vlahia: denumirile medievale ale unor popoare sau state romanice mai tardive.

Comunitățile românofone medievale, numite de istorici „Romaniile populare”, erau denumite de proprii locuitori țări iar de popoarele sau puterile vecine "valahii". Au existat astfel (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime)[73] :

Cultura[modificare | modificare sursă]

La fel ca și limba, legăturile culturale dintre « Vlahii » nordici (românii) și « Vlahii » sudici (aromânii) au fost rupte aproximativ în secolul X și de atunci au integrat influențe culturale diferite:

  • Cultura română are asimilări provenite de la slavi și mai târziu de la unguri și de la germani (mai ales în Transilvania). În secolul XIX, o dată cu cristalizările naționale europene, a apărut o importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special legăturile culturale cu Franța, pe fondul latinității ambelor limbi. Influența slavonei bisericești apare după introducerea alfabetului chirilic; până atunci, statele bulgarilor turcici și ale slavilor de sud aveau ca limba oficială limba greacă.[74]
  • Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, a fost influențată de culturile bizantină și greacă.

Religia[modificare | modificare sursă]

Religia « Vlahilor » este predominant creștină ortodoxă, dar sunt unele regiuni unde sunt catolici (Istro-Românii din Croația), iar o minoritate din cadrul Megleno-Românilor sunt musulmani (trăind în Turcia de la schimbul de populație din 1923 cu Grecia). În cazul românilor din România, trebuie să menționăm și religiile greco-catolică (unită), protestantă și romano-catolică.

Personalități[modificare | modificare sursă]

Personalități de origine română din Serbia

Branislav Nușici (1864, Belgrad - m.1938); Radu Flora (1922, Satul Nou - m.1989); Vasile popa (1921, Grebenaț - m.1992); Branislav Nușici (1864, Belgrad - m.1938); Ioan Flora, (1950, Satul Nou - m. 2005, Slavco Almăjan poet, romancier, eseist, publicist din Voivodina; Ionel Stoiț, scriitor; Bogdan Ciplic, scriitor; Ioan Baba scriitor; Kosta Djurasinov, artist plastic.

Personalități de origine română din Bulgaria

Nicolay Marinov Patchev, scriitor; Pavlina Boiceva, cercetator, filologie; Rumiana Stanceva, cercetator, filologie; Ivo Filipov Gheorghiev, activist pentru drepturile românilor/vlahilor din Bulgaria.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • “Bibliografie aromâna “ préf. Petre S. Nasturel [coord. Rodica Moschinski]. Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1984. ISBN 3-925132-21-X. – 345 p.
  • ANGELOPULOS A. “Population distribution of Grece today according to language, national consciousness and religion” in Balkan Studies 20 (1979).
  • ARGINTEANU Ion, “Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais” Bucarest : 1919.
  • ARGINTEANU Ion, “Istoria Aromânilor din timpurile cele mai vechi pâna în zilele noastre” 2 vol. Bucuresti : Tip. L’indépendance roumaine : 1904.
  • ARS G.L., “Albanija i Epir v konce XVIII-nacale XIX v. “ in Zapadno-balkanskie pasalyki osmanskoj imperii. Moskva : 1963.
  • BACU Mihaela, “ Entre acculturation et assimilation : les Aroumains au XXe siècle” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 153-167.
  • BALACI Emanuela, “ Chez les Valaques du Pinde” in Revue des études sud-est européennes no 6. Bucarest : 1968. P. 671-681.
  • BACILA I.C. “ Harti cu privire la elementul românesc din Peninsula balcanica” in Revista aromâneasca no 1 (Bucuresti : 1929). P. 74-80.
  • BARBA V. “Juridische und öconomische Aspekte der Transhumanz bei den Aromunen von Livedz” in Odredbe pozitivnog zakonodatstva i obikajno prava o sezonskim kretajnima stocara u Jugostocnoj Evropi kroz vekove. Beograd : 1976. P. 5-22.
  • BELDICEANU Nicoara, “Sur les valaques des Balkans slaves à l’époque ottomane (1450-1550) “ in Revue des études islamiques, no 34 (Paris : 1966). P. 83-132.
  • BOBICH G. “Romanità vivente in Grecia 1 : Valacchi del Pindo” in Rivista di scienza, vol. 72 (Bologna : 1942).
  • BOLINTINEANU Dimitrie, “Calatorie la românii din Macedonia si Muntele Atos sau Santa Agora” Bucuresti : 1863
  • BOURCARD Jacques, “ Les peuples des Balkans” in La Géographie, no 4 (Paris : 1921).
  • BURADA Teodor, “O colonie de vlahi în Arabia” in Buletinul Societatii române regale de geografie, no 1 (Bucuresti : 1915).
  • BURNOUF Emile, “ Le brigandage en Grèce. Le drame de Marathon, les Vlaques, leurs origines et leurs moeurs “ in Revue des deux mondes, t. 87. Paris : 1870. P. 987-1008.
  • CAMPBELL J.K. “Honour, family and patronage : a study of institutions and moral values in Greek mountain community” Oxford : Oxford University Press, 1964.
  • CANDREA I.A. “Texte meglenite” in Grai si suflet, no 1 (Bucuresti : 1929). P. 100-127.
  • CAPIDAN Theodor, “Aromânii : dialectul aromân” studiu lingvistic. Bucuresti : Academia româna, 1932 (Studii si cercetari ; 20).
  • CAPIDAN Theodor, “Farserotii : studiu lingvistic asupra românilor din Albania” in Dacoromania : buletinul Muzeului limbii române, no 6 (Cluj : 1930). P. 1-210.
  • CAPIDAN Theodor, “Meglenoromânii” Bucuresti : Academia româna, 1925 ; 1928 (Studii si cercetari ; 7). 3 vol. [1 : Istoria si graiul lor ; 2 : Literatura populara la meglenoromâni ; 3 : Dictionar meglenoromân.]
  • CAZACU Matei, “ Les Valaques dans les Balkans occidentaux (Serbie, Croatie, Albanie, etc.) : la pax ottomanica (XVe-XVIIe siècles)” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 81-96.
  • CVIJIC Jovan, “Aromuni i Cincari u zapdnoj Makedonij“, in Pregled no 1(1911).
  • CVIJIC Jovan, “La péninsule balkanique, géographie humaine” Paris, Libr. A. Colin, 1918.
  • CVIJIC Jovan, “Osnove za geografiju i geologiju Makedonije i stare Srbije” 3 vol., Beograd : 1911.
  • CVIJIC Jovan, “Grundlinien der Geographie und Geologie vom Mazedonien und Altserbien nebst Beobachtungen in Trazien, Thessalien, Epirus und Nordalbanien” Gotha : 1908.
  • DASCALESCU C. “ Scrisori din teara tintereasca si poesii noue [caractere chirilice]” Iasi : 1847.
  • DIAMANDI Vasile, “Despre Românii din Thesalia” in Lumina no 1 (1903) .[semneaza V. Diamandi Metovitu] Monastir (Bitolia).
  • DIMA Nicholas 1978 “Romance minorities in South-East Europe” in Buletinul bibliotecii române, vol. VI, serie noua, Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1978. P. 337-366.
  • DJUVARA Neagu, “La Diaspora aroumaine aux XVIIIe et XIXe siècles “ in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 95-125.
  • ECKERT Georg, “Griechische Fadenspiele” Thessalonika : 1944.
  • FILIPOVIC Milenko, “Cincari u Bosni” in Zbornik radova etnografskog Instituta srpske Akademije nauka, 14, no 2 (1952), Beograd, P. 53-106.
  • FONTAINE Marcel “Frères de malheur : Acadiens français et Macédo-Roumains“ in Noul Album macedo-român, no 1. Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1959. P 111-114.
  • GHERGHEL Ilie, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach". București, Convorbiri Literare, 1920,p 4-8
  • GOSSIAUX Jean-François 1996 “Un ethnicisme transnational : la résurgence de l’identité valaque dans les Balkans “ in L’Europe entre culture et nations, sous la dir. de Daniel Fabre, Paris : Ed. de la Maison des sciences de l’homme, P. 191-198. (Ethnologie de la France. Cahier ; 10) (Regards sur l’Europe). ISBN 2-7351-0719-1
  • HAGIGOGU Steriu T. “ Emigrarea Aromânilor si colonizarea Cadrilaterului” Bucuresti : 1927.
  • HILCKMANN A. “Die Aromunen, ein nomadisches Volk im Herzen des Balkans “ in Europa ethnica, no 3, Wien : 1968, P. 98-114.
  • IORGA Nicolae, “Histoire des Roumains de la Péninsule des Balkans (Albanie, Macédoine, Epire, Thessalie, etc.)” Bucuresti : Imprimeria Cultura neamului românesc, 1919.
  • KOLTSIDAS Antonis “I Koutsovlachi : ethnologiki ke laographiki meleti” Thessaloniki : 1976.
  • LABBE Morgane “Dénombrer les minorités enjeux politiques et jeux de catégories dans les recensements grecs “ in Old and new Minorities = Anciennes et nouvelles minorités / éd. Jean-Louis Rallu, Youssef Courbage et Victor Piché. – Paris : John Libbey Eurotext ; INED, 1997, P. 73-88 (Congresses & Colloquia ; 17). ISBN 2-7420-0172-7
  • LACEA Constantin “Sânt în Transilvania asezari de Români veniti din sudul Dunarii sau nu sunt ? “in Dacoromania : buletinul Muzeului limbii române, no 4 (1924-1926) P. 353-370. Cluj.
  • LOZOVAN Eugen “Byzance et la romanité scythique “ in Geschichte der Hunnen, vol. 2, P.197-224, Berlin : 1960.
  • MARGARIT Apostol “Scoalele române din Macedonia” Bucuresti : 1895.
  • ANONYME, “Mémoire présenté par les délégués vlaques d’Epire et de Thessalie aux ambassadeurs à Constantinople” Péra : ministère des Affaires étrangères, documents diplomatiques, 1881.
  • NASTUREL Petre S. “Vlacho-Balcanica “ in Byzantinische-Neugriechische Jahrbücher, XXII (1978) P. 221-248. Athènes ; Berlin.
  • NASTUREL Petre S. “Les Valaques de l’espace byzantin et bulgare jusqu’à la conquête ottomane” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 47-81.
  • NULAS Vassilis (Hrsg.), “Aromounische Hirtenerzählungen aus dem Pindusgebirge : von Nereiden, Moiren, Dämonen, Drachen, Toten und Träume gesammelt” Zürich : Verlag Madliger-Schwab, 1981
  • OBERLEITNER Wolfgang “ Die Rumänen au dem Balkan : die Mazedorumänen” in Nation und Staat, no 16, P.261-267, Viena : 1943.
  • PAPAGAGI Valeriu, “Aromânii moscopoleni si comertul venetian în secolele XVII si XVIII” pref. Nicolae Iorga. București : 1935.
  • PAPANACE Constantin, “L’origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur grecque en Macédoine) “ Roma : Editura Armatolii, 1955.
  • PEYFUSS Max Demeter “Die aromunische Frage : ihre Entwicklung von den Ursprüngen bis zum Frieden von Bukarest (1913)” und die Haltung Österreich-Ungarns. Wien ; Köln ; Graz : Hermann Böhlaus, 1974 (Wiener Archiv für Geschichte des Slawentums und Osteuropas ; 8).
  • “Chestiunea aromâneasca : evolutia ei de la origini pâna la pacea de la Bucuresti (1913) si pozitia Austro-Ungariei “ trad. Nicolae-Serban Tanasoca. Bucuresti : Editura enciclopedica, 1994 * (Bibiloteca enciclopedica de istorie a Roamâniei). ISBN 973-45-0073-2.]
  • PEYFUSS Max Demeter “Les Aroumains à l’ère des nationalismes balkaniques “ in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 131-152.
  • PICOT Emile, “Les Roumains de la Macédoine” Paris : Ernest Leroux éditeur, 1875.
  • POPOVIC Dușan, “O Cincearima : prilozi pitanju postanka nase carsije” [Des Tsintsars : contribution à la question de l'origine de notre bourgeoisie] Beograd : 1937.
  • POULTON H., “The Balkans : States et Minorities in Conflict” Londra : 1991.
  • SACERDOTEANU Aurelian “Vlahii din Calcidica” în Memoria lui Vasile Pârvan, P. 303-311, București : 1934.
  • TANAȘOCA Anca și Nicolae-Șerban, “Unitate romanică și diversitate balcanică, contribuții la istoria romanității balcanice”, Ed. Fundatiei Pro, București : 2004, 285 pp.
  • TEGA Vasile, “Aromânii vazuti de calatori englezi (pâna la 1900) “ , in Buletinul Bibliotecii român, vol. X, serie noua, Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1983. P.129-224.
  • TRIANTAPHYLLOU Anna, “ Quelques observations sur la vie et l’économie du village Kallarytes (Grèce) “ in Etudes et documents balkaniques et méditerranéens, vol. 6, Paris : 1983. P. 153-165.
  • TRIFON Nicolas “ L’odyssée balkanique des Aroumains “ in Revue Esprit, no 288, Paris : 2002. pp. 168-172.
  • TRIFON Nicolas “Les Aroumains, plus grecs que les Grecs ?” in Géographie et cultures no 16, Paris : L’Harmattan, 1995. P. 105-121.
  • TRIFON Nicolas, “Notes sur les Aroumains en Grèce, Macédoine et Albanie” Paris : Acratie, 1993 (Cahiers Iztok ; 2/3).
  • TRIFON Tadei, “Congresul românilor otomani tinut la Bitolia (Monastir) în zilele de 10-11 iulie 1909, cu ocazia primei aniversari a proclamarii Constitutiei “ Bucuresti : 1909.
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Cincarska naselja u Makedoniji “ in Geografski horizont, no 3 (Zagreb : 1959). P. 21-27.
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Maloviste i Gopes “ Skopje : 1957.
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Varosica Krusevo “ in Glasnik etnografskog Instituta srpske Akademije nauka i umetnosti, IV-VI (Beograd : 1955-1957).
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Die heutigen aromunischen Katunen in Mazedonien “ in Sonderausgaben der wissenschaftlichen Gesellschaft, B. 2. Sarajevo : 1963.
  • UBICINI Abdolonyme “Les Valaques de la Macédoine et de l’Epire” in Revue d’Orient, no 9 (1859). P. 225-230.
  • VAKALOPOULOS Apostolos “Recherches historiques à Samarina de la Macédoine occidentale” in Grégoire Palamas XXI (1937) pp; 316-323, 363-369, 424-438.
  • WACE Alan, THOMSON Maurice A. “The Nomads of the Balkans : an account of life and customs among the Vlachs of Northern Pindus” London : Methuen and Co Ltd, 1914.
  • WINNIFRITH T.J. “The Vlachs : history of a Balkan people” London : Duckworth, 1987.
  • WINNIFRITH T.J. “ Shattered Eagles : Balkan Fragments” London : Duckworth, 1995. ISBN 0-7156-2635-3
  • XENOPOL Alexandru D. “Les Roumains et les Grecs “ in Revue de géographie, no 14 (1891).P. 38-50
  • ZOGRAFSKI Danco “Krusevska republika” Skopie, 1948.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vezi DEX.
  2. ^ calcul lingvistic „Valahi” nu este socotit de Academia Română ca fiind un cuvânt românesc: Dicționarul Enciclopedic (vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4) îl definește ca o denumire dată de străini iar DEX-ul ca un nume dat în evul mediu românilor din stânga și din dreapta Dunării de către alte popoare: vezi [1].
  3. ^ Lucien Musset. — Les invasions. Le second assaut contre l'Europe chrétienne (VIIe-XI siècles), Presses Univ. France, 1965, p.195
  4. ^ Ghiorghios Kedrenos, Compendium, vol. III, p. 141.
  5. ^ Nicolae Iorga, Les plus anciens états slavo-roumains sur la rive gauche de Danube (VIIe siècle) în: „Revue des Études Slaves”, 1925 (vol. V, fasc. 3-4, p. 173).
  6. ^ Ecaterina Goga - Introducere în filologia romanică - Studiu socio-linvistic. Editura Didactică și Pedagogică.(1980) p.223-232
  7. ^ G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor. Vol. VIII, 1936
  8. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XI
  9. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8
  10. ^ Theophylact Simocatta, 8.4.11-8.5.4 (ed. C. de Boer, 1972)
  11. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.VII
  12. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XVIII
  13. ^ Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2005, p.126
  14. ^ Genesios,(l.Engleza) On the reign of emperors, Australian Association of Byzantine Studies,Canberra, 1998, p.29
  15. ^ Juan Signes Codoñer, The Emperor Theophilos and the East, 829–842: Court and Frontier in Byzantium during the Last Phase of Iconoclasm, Routledge, 2016, p. 51
  16. ^ Matila Ghyka. A Documented Chronology of Roumanian History: From Pre-historic Times to the Present Day. Translated from the French by Fernand G. Renier and Anne Cliff, B. H. Blackwell, 1941, p.26
  17. ^ Pandele Olteanu, Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie de Nord et le Maramureș, «Romanoslavica», I, 1958, p. 169-197.
  18. ^ Radu MÂRZA,Contribuția lui Chiril și Metodie ladezvoltarea culturii europene”Romanoslavica, 49, 2, 2013
  19. ^ Józef Maksymilian Ossoliński, Samuel Bogumił Linde "Vincent Kadłubeck: E. Historisch-kritischer Beytrag zur Slavischen Literatur" Biblioteca Bavareză de Stat, 1822, p 565
  20. ^ Fruchtbarkeit des Wort Gottes, sowohl in den Anhören als Verkündigen derselben: Lobr. am Feste der H. H. Cyrilli und Methudii, Wien, Bavarian State Library, 1740, p.232 (scanat in 2010, Disponibil pe Google Books)
  21. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5. p. 94
  22. ^ Ibn al Nadim, al-Fihrist. English translation: The Fihrist of al-Nadim. Editor și traducător: B. Dodge, New York, Columbia Unicersity Press, 1970, p. 37 with n.82
  23. ^ Spinei, Victor, The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth Century. Brill. 2009, p.83
  24. ^ Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia București,2005, p.126
  25. ^ A. Decei, V. Ciocîltan, “La mention des Roumains (Walah) chez Al-Maqdisi,”in Romano-arabica I, Bucharest, 1974, pp. 49–54
  26. ^ Samuel Hazzard Cross et Olgerd P. Sherbowitz-Wetzor (limba engleză), The Russian Primary Chronicle. Laurentian Text, The Medieval Academy of America, CambridgeMassachusetts, 2012, p.62
  27. ^ C. A. Macartney, The Habsburg Empire: 1790-1918, Faber & Faber, 4 sept. 2014, paragraf.185
  28. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5.
  29. ^ K. Horedt, “Blökumana-land si Blakumen”, AM,6 (1969), pp. 179–185
  30. ^ Curta, Florin (2006). Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-89452-4. p.303
  31. ^ Русскій хронографъ, 2, Хронографъ Западно-Русской редакціи,in PSRL, XXII, 2, Petrograd, 1914, p.241
  32. ^ V. Spinei, The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to Mid-Thirteen Century, Brill, 2009, p.118
  33. ^ Vincentius Kadlubko, Martinus Gallus, Scriptores Historiae Polonae, Bibliothecae Heilsbergensis, pag.14
  34. ^ Anna Comnena, The Alexiad, English translation: Elisabeth Dawes, London, 1928, p.253
  35. ^ M. Guizot, Collection des Memoires relatifs a l'histoire de France. Chapitre: Histoire des croisades par Foulcher de Chartres, Briere, Paris, 1825, p.33 si pag.16
  36. ^ Vezi Dicționarul Enciclopedic, vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4 (pag. 313).
  37. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8
  38. ^ Petre Ș. Năsturel, „Vlahii din spațiul bizantin și bulgăresc până la cucerirea otomană“ in vol Aromanii. Istorie, Limba. Destin. Bucuresti,Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996
  39. ^ Conform recensământului din 2011
  40. ^ Vlahii din Serbia recunoscuți ca minoritate națională, publicat de BBC la 17 august 2007
  41. ^ Știrile Pro TV: „Limba română recunoscută drept limbă maternă în Serbia, reportaj video realizat de Știrile Pro TV la 19 august 2007
  42. ^ „Serbia a recunoscut că «vlahii» din Timoc vorbesc românește”, publicat de Gardianul la 3 august 2007
  43. ^ http://www.dprp.gov.ro/serbia/]
  44. ^ Picot, Emile, Les serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privileges, leur église, leur état politique et social. Prague. Grégr & Dattel libraires éditeurs. 1873. p.351
  45. ^ https://en.wikipedia.org/wiki/Raška_(region)
  46. ^ Picot, Emile, Les serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privileges, leur église, leur état politique et social. Prague. Grégr & Dattel libraires éditeurs. 1873. p.113
  47. ^ Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians from Kosovo, ediția română-engleză-franceză, editată de Societatea Academică Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin Tambozi, București și Editura cartea Aromână, Constanța, 2002
  48. ^ Gheorghe Bogdan, Memory, identity, typology: an interdisciplinary reconstruction of Vlach ethnohistory, B.A., University of Northern British Columbia, 2011
  49. ^ https://en.wikipedia.org/wiki/European_Charter_for_Regional_or_Minority_Languages
  50. ^ http://censusresults.nsi.bg/Reports/2/2/R7.aspx Recensamantul din 2011 din Bulgaria]
  51. ^ https://en.wikipedia.org/wiki/European_Charter_for_Regional_or_Minority_Languages
  52. ^ Cosma Ela, "Vlahii Negri. Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor." In: Silviu Dragomir-120 ani de la nastere, Editura Universității din Oradea, Cluj Napoca, 2008, p.124
  53. ^ Thede Kahl, "Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Sudosteuropa" Doc Thesis, Munster, 1999, p.41
  54. ^ Popescu-Belis A. (2001) - Légende des origines, origines d'une légende : les Gabaliya du mont Sinaï. In J.-M. Mouton, éd., Le Sinaï : de la conquête arabe à nos jours, coll. Cahiers des Annales Islamologiques, 21, IFAO, Le Caire, p.107-146
  55. ^ http://andreipb.free.fr/textes/sinai-downloads.html
  56. ^ Samuel Hazzard Cross și Olgerd P. Sherbowitz-Wetzor (Trad. și editori), The Russian Primary Chronicle. Laurentian Text, THE MEDIAEVAL ACADEMY OF AMERICA CAMBRIDGE, MASSACHUSETTS, 2012, p.62
  57. ^ Eugen Lozovan, Dacia sacra, Editura Saeculum, Bucuresti, 2015, p.175
  58. ^ Draganu, N. Românii in veacurile IX-XIV pe baza toponimiei si a onomasticei [The Romanians in the IX-XIVth centuries based on toponimy and onomatology]. București: Imprimeria Nationala.1934, p.21
  59. ^ Exemple din Josef Fabián, Slovník nespisovného jazyka valaského (Dicționar al limbii nescrise a vlahilor), Občanské sdružení Valašské Athény, Valašské Meziříčí, 2009 ISBN 80-239-7990-6 (accesat la 21 noiembrie 2013).
  60. ^ Gheorghe Șincai, Hronica românilor, Editura pentru literatură. 1969, p.255
  61. ^ http://glasul.info/2014/12/14/din-nou-despre-gorali-valahii-din-sudul-poloniei-si-nordul-slovaciei/
  62. ^ https://danielvla.wordpress.com/tag/gorali/
  63. ^ http://www.caietesilvane.ro/articole/2092/Valahii-si-goralii-din-Carpatii-Nordici.html
  64. ^ https://en.wikipedia.org/wiki/Vlach_uprisings_in_Moravia
  65. ^ http://www.eliznik.org.uk/RomaniaHistory/Vlach-poland.htm:
  66. ^ Jan Długosz, Historiae Poloniae, Przedziecki edition, tom I, Kraków, 1863, page 320
  67. ^ Nicolae Iorga, Românismul in trecutul Bucovinei, BUCURESTI, 1938, pag.1
  68. ^ Ewa Kocój, HERITAGE WITHOUT HEIRS? TANGIBLE AND RELIGIOUS CULTURAL HERITAGE OF THE VLACH MINORITY IN EUROPE IN THE CONTEXT OF AN INTERDISCIPLINARY RESEARCH PROJECT, BALCANICA POSNANIENSIA • Special volume IUS VALACHICUM, Poznań – Bucharest 2015, p.141
  69. ^ István Kenesei, Minority languages in Hungary, Conference "The Relationship between Official Languages and Regional and Minority Languages in Europe", Dublin, 4 - 6 November 2009, p 64-72
  70. ^ Gerhard Baumgartner, „6 x Österreich. Geschichte und aktuelle Situation der Volksgruppen in Österreich" (De 6 ori Austria, istorie și situația actuală a grupurilor etnice) volumul.I. ediția „Minorități”, editura „Drava”, Klagenfurt,ISBN 3-85435-2395
  71. ^ Nicolae Iorga, Cei mai mici frați ai noștri: romanii "ladini"Editura Universul, 1938
  72. ^ https://www.iberlibro.com/buscar-libro/titulo/cei-mai-mici-frati-ai-nostri-romanii-ladini-conferinta-la-radio-30-septembrie/autor/iorga-nicolae-1871-1940/
  73. ^ Nicolae Iorga, Teodor Capidan, C. Giurescu : "Istoria Românilor"
  74. ^ Denis Zakythinos, ΒΥΖΑNCE ÉTAT NATIONAL OU MULTI - NATIONAL ? EKT, Αthenes 1981, p.35

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]