Evul Mediu timpuriu în România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Evului mediu timpuriu în România actuală a început cu retragerea trupelor⁠(d) și administrației romane din provincia Dacia în anii 270. În următorul mileniu, au sosit o serie de popoare, dintre care majoritatea controlau numai două sau trei din cele aproape zece regiuni istorice care formează acum România. În această perioadă, societatea și cultura au suferit schimbări fundamentale. Viața orașelor a încetat în Dacia odată cu retragerea romană, iar în Scythia Minor  – cealaltă provincie romană de pe teritoriul actual al României  – 400 de ani mai târziu. Vasele atent lucrate pe roțile rapide de olărit au dispărut și începând cu anii 450, ceramica lucrată manual a devenit dominantă. Ritualurile de înmormântare s-au schimbat de mai multe ori de la incinerație la inhumație și viceversa până când inhumația a devenit dominantă pe la sfârșitul secolului al X-lea.

Goții și gepizii est-germanici, care trăiau în comunități sedentare, au fost primii nou-veniți. Goții au dominat Moldova și Muntenia din anii 290, și părți din Transilvania după anii 330. Puterea lor s-a prăbușit sub atacurile hunilor nomazi din 376. Hunii controlau Europa Răsăriteană și Centrală după începutul secolului al V-lea, dar imperiul lor s-a dezintegrat în 454. Ulterior, în regiunile de la vest de Munții Carpați  – Banat, Crișana și Transilvania  – și Oltenia au fost dominate de gepizi. În decurs de un secol, ținuturile de la est de munți au devenit importante centre ale anților⁠(d) și sclavinilor⁠(d). Hidronimele⁠(d) și toponimele de origine slavă demonstrează și o prezență singulară a slavilor timpurii⁠(d) în regiunile de la vest de Carpați.

Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Evul Mediu timpuriu în România
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Avarii nomazi i-au subjugat pe gepizi în 568 și au dominat Bazinul Panonic până în preajma anului 800. Bulgarii și-au fondat și ei un puternic imperiu în anii 670, cuprinzând Dobrogea și alte teritorii de-a lungul Dunării de Jos. Bulgaria a adoptat oficial creștinismul ortodox în 864. Un conflict armat între Bulgaria și maghiarii nomazi i-a forțat pe aceștia din urmă să se îndepărteze de stepele Pontice⁠(d) și a început cucerirea Bazinului Panonic în jurul 895. Invazia lor a dat naștere la cea mai timpurie atestare, înregistrată câteva secole mai târziu, în Gesta Hungarorum, a unui sistem politic condus de un duce român pe nume Gelou. Aceeași sursă menționează și prezența secuilor în Crișana în jurul anului 895. Primele referiri contemporane la români  – care erau denumiți vlahi  – în regiunile care formează astăzi România datează din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Referiri la vlahi care locuiesc pe pământurile de la sud de Dunărea de Jos abundă în aceeași perioadă.

Banatul, Crișana și Transilvania au fost integrate în Regatul Ungariei în secolul al XI-lea. Aceste regiuni au fost supuse raidurilor de pradă ale pecenegilor și cumanilor nomazi care dominau zona de șes de la est de munți. Monarhii maghiari au promovat imigrarea coloniștilor din Europa de Vest în Transilvania de prin anii 1150. Urmașii acestor coloniști, cunoscuti sub numele de sași în secolul al XIII-lea, au primit privilegii colective în 1224. Din cauza așezării sașilor în fostele lor teritorii, secuii s-au deplasat în cea mai estică zonă a regatului. Apariția Imperiului Mongol în Stepele Eurasiatice în primele decenii ale secolului al XIII-lea a avut efecte de durată asupra istoriei regiunii. Mongolii i-au subjugat pe cumani în 1230 și au distrus multe așezări de pe tot cuprinsul Regatului Ungariei în 1241 și 1242, punând capăt Evului Mediu Timpuriu.

Fundal[modificare | modificare sursă]

Provincii romane și triburi băștinașe[modificare | modificare sursă]

Map of Roman Dacia
Provincii romane în regiunile care formează acum România în al 2-lea secol AD

Contactele între Imperiul Roman  – care ajunsese cel mai mare imperiu din istoria Europei  – [1] și băștinașii din regiunile care formează astăzi România a început în secolul al II-lea î.e.n.[2] Aceste regiuni erau locuite de daci, bastarni și alte popoare[3] ale căror incursiuni reprezentau o amenințare pentru imperiu.[4] Romanii au încercat inițial să își securizeze frontierele prin diverse mijloace, inclusiv crearea de zone tampon.[4] În cele din urmă, ei au decis că anexarea a terenurilor acestor feroci „barbari” este cea mai bună măsură.[5] Teritoriul geților dintre fluviul Dunărea și Marea Neagră (Dobrogea modernă) a fost prima regiune încorporată în imperiu.[6] Acesta a fost anexat la provincia romană Moesia în 46 e.n.[6]

Dunărea reprezenta granița dintre imperiu și „Barbaricum”[7] până când împăratul Traian a decis să extindă frontierele asupra teritoriilor controlate de către Regatul Dac.[8] El și-a atins scopul prin două campanii militare, cea de-a doua încheiată cu anihilarea statul dac și constituirea provinciei romane Dacia în 106.[9][10] Acesta cuprindea Oltenia și porțiuni mari din Banat, Transilvania și Muntenia.[11] Mulți coloniști „din toată lumea romană”[12] s-au stabilit în noua provincie în următoarele decenii.[13][14]

Dacia era situat în afara granițelor naturale ale imperiului.[15] Era înconjurată de triburi băștinașe care locuiau în regiunile Crișana, Maramureș și Moldova, care sunt acum parte integrantă a României, dar nu au fost anexate de către romani.[13] Provincia Dacia a fost invadată de triburile vecine, între care carpi și sarmații din anii 230, și de către goți din anii 250.[16][17][18] Cum frontierele trebuiau scurtate pentru a putea fi mai bine apărate,[19] retragerea legiunilor romane din Dacia a început în anii 260.[20] Provincia și-a încetat oficial existența sub împăratul Aurelian (270–275),[21] care „a retras romanii din orașele și satele din Dacia”.[22][23] Garnizoanele staționate în Drobeta și Sucidava au rămas pe malul de nord al râului.[24]

Originea românilor[modificare | modificare sursă]

Românii vorbesc o limbă originară din dialectele din provinciile romane de la nord de „Linia Jireček”.[25] Această linie împărțea, în epoca romană, provinciile predominant vorbitoare de limbă greacă din sud de cele în care limba latină era limba principală de comunicare.[26] Apariția unei proto-române din latina vulgară a fost demonstrată pentru prima oară de cuvintele „torna, torna, frater” („întoarce-te, întoarce-te, frate”) consemnate în legătură cu o campanie militară a Imperiului Roman de Răsărit din 587 sau 588.[27][28] Soldatul care le-a strigat „în limba lui maternă”[29] vorbea un dialect romanic răsăritean din Munții Balcani.[30]

Grigore Nandriș scrie că vocabularul românesc⁠(d) sugerează că Românii au fost „reduși la o viață pastorală în munți și la ocupații agrare pe pășunile de la poalele lor” după prăbușirea dominației romane.[31] Un număr mare de cuvinte românești de origine incertă[32] sunt legate de creșterea animalelor. Din acest grup fac parte cuvintele baci, balegă, și brânză.[33] Mai multe cuvinte legate de o formă mai sedentară de creștere a animalelor au fost împrumutate din slavă, inclusiv coteț, grajd, și stână.[34][35] Limba română a conservat termeni latini pentru agricultură[36] și denumirile din limba latină ale anumitor culturi, dar o parte importantă a lexicului agricol al acesteia provine de la o populația vorbitoare de limbă slavă.[37] Primul grup include a ara, a semăna, a culege, a secera, grâu, in și furcă, în timp ce a croi, a plivi, brazdă, cobilă, coasă, lopată și multe altele sunt slavisme.[38]

Vocabularul religios românesc este, de asemenea, împărțit, cu un număr mic de termeni de bază păstrați din latină[36] și un număr semnificativ de împrumuturi din slavona veche.[39] Româna nu a păstrat cuvinte latine conectate de societatea urbanizată.[40] De asemenea, termenul sat ar fi fost împrumutat din limba albaneză și nu moștenit direct.[41] Cuvântul medieval românesc obște a venit din slavă,[42] iar cel despre limitele acesteia (hotar) este de origine maghiară.[43][44]

Etnogeneza românilor nu poate fi înțeleasă doar pe baza surselor scrise, deoarece cele mai vechi înregistrări despre strămoșii lor datează de la istoricii bizantini⁠(d) din secolul al XI-lea.[45] Când se referă la populația vorbitoare de limbă romanică din Europa de Sud-Est, izvoarele medievale timpurii folosesc exonimul „vlah” sau alte cuvinte înrudite⁠(d), care toate derivă din termenul slav comună pentru vorbitorii de limbă latină.[46][47] Cele mai vechi surse scriu despre vlahii din teritoriile centrale ale Peninsulei Balcanice.[46][47]

Epocă Romană Târzie[modificare | modificare sursă]

Scythia Minor și limesul de la Dunărea de Jos (c. 270–c. 700)[modificare | modificare sursă]

Map of Scythia Minor
Scythia Minor: o provincie romană târzie⁠(d) formată prin divizarea fostei provincii Moesia Inferior pe la 293

Teritoriul dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră a rămas parte integrantă a Imperiului Roman, chiar și după abandonarea Daciei lui Traian.[48] Ea a fost transformată într-o provincie distinctă, sub numele de Scythia Minor[49] în preajma lui 293.[50] Înainte de 300, romanii au ridicat mici forturi la Dierna și în alte locuri pe malul nordic al Dunării, în Banatul actual.[51][52] În regiunea lor, s-au găsit monede romane din acea perioadă—majoritatea din bronz.[53]

Existența comunităților creștine în Scythia Minor a devenit evidentă în timpul împăratului Dioclețian (284–305).[54] El și co-împărații săi au ordonat persecutarea creștinilor în tot imperiul, provocând moartea multora dintre ei între 303 și 313.[54][55] În timpul împăratului Constantin cel Mare (306–337), s-a construit un pod peste Dunăre la Sucidava, un nou fort (Constantiana Daphne⁠(d)), și s-au reparat drumurile mai vechi în Oltenia.[56][57] Dunărea de Jos a redevenit graniță nordică a imperiului cel mai târziu în 369, când împăratul Valens s-a întâlnit cu Athanaric —căpetenia goților —într-o barcă pe mijlocul râului, pentru că acesta din urmă a luat jurase „să nu pună niciodată piciorul pe pământ roman”.[58][59]

Hunii au distrus Drobeta și Sucidava în anii 440, dar forturile au fost restaurate sub împăratul Iustinian I (527–565).[60] Monede ale Imperiului Roman de Răsărit din prima jumătate a secolului al VI-lea sugerează o importantă prezență militară în Oltenia —o regiune, de asemenea, caracterizată prin predominanța ceramicii cu forme de tradiție romană.[61] Deși împărații romani răsăriteni plăteau anual popoarele vecine pentru a menține pacea în Balcani, avarii au invadat în mod regulat Scythia Minor după anii 580.[62] Romanii au abandonat Sucidava în 596 sau 597,[63] dar Tomisul, ultimul oraș din Scythia Minor care a rezistat invadatorilor, a căzut abia în 704.[64]

La nord de limes (c. 270–c. 330)[modificare | modificare sursă]

Transilvania și Banatul de nord, care aparținuseră Daciei, nu au mai avut niciun contact direct cu Imperiul Roman după anii 270.[65] Nu există dovezi că acel teritoriu ar fi fost invadat în următoarele decenii.[66] Orașe ca Apulum și Ulpia Traiana Sarmizegetusa, și zonele înconjurătoare[66] au continuat să fie locuite, dar zonele urbane s-au diminuat.[67] Existența comunităților creștine locale poate fi presupusă în Porolissum, Potaissa și în alte localități.[68] Pe de altă parte, dovezile arheologice  – în special ceramică cu semne „Hi-ro(Χ-Ρ) și alte simboluri creștine  – sunt „obscure și slab înțelese”, potrivit arheologilor Haynes și Hanson.[69]

Urnele găsite în cimitirele de la sfârșitul secolului al III-lea la Bezid, Mediaș, și în alte așezări transilvănene au analogii clare cu siturile de la est de Carpați, ceea ce sugerează că primii nou-veniți în fosta provincie au fost carpii din regiunile învecinate.[51][70] Și alte grupuri de carpi, presați de goți, au plecat de pe pământurile lor și au căutat refugiu în Imperiul Roman în preajma anului 300.[71] Cu toate acestea, „carpo-dacii” au fost enumerați printre popoare „amestecate cu hunii”[72] chiar și la 379.[73][74]Sarmații din Banat[51] au fost aliați ai Imperiului, după cum demonstrează o invazie romană din 332 împotriva goților, dușmanii lor.[75][57] Sarmații au fost primiți în imperiu în 379, dar alte grupuri sarmatice au rămas în câmpia Tisei până în anii 460.[76][77]

Gutthiuda: țara goților (c. 290–c. 455)[modificare | modificare sursă]

Gutthiuda
Gutthiuda, țara thervingilor⁠(d)

Goții au început să pătrundă în teritoriile de la vest de râul Nistru după anii 230.[78][79] Ei s-au împărțit în scurt timp în două grupuri distincte separate de acest râu, thervingii și greuthungii.[80] Provincia Dacia de odinioară era stăpânită organizată de către „taifali, victohali, și thervingi”[81] pe la 350.[19][82]

Succesul goților este marcat de extinderea  culturii multietnice Sântana de Mureș-Cerneahov.[19] Așezările acestei culturi au apărut în Moldova și Muntenia la sfârșitul secolului al III-lea,[83] și în Transilvania după 330.[57] Aceste meleaguri au fost locuite de o populație sedentară care se ocupa cu agricultura și creșterea animalelor.[30] Ceramica, producția de piepteni și alte obiecte de artizanat a înflorit în sate.[84] Ceramică fină lucrată pe roată este o trăsătură distinctivă a perioadei, dar s-au păstrat și cești făcute de mână în tradiția locală.[85][86] Fiare de plug⁠(d) similare cu cele realizate în provinciile romane apropiate și broșele în stil scandinav indică contacte comerciale cu aceste regiuni.[87] Satele Sântana de Mureș-Cerneahov, acoperind uneori o suprafață de peste 20 hectarei (49 acri), nu erau fortificate[88] și cuprindeau două tipuri de case: bordeie⁠(d) cu pereți din nuiele și lut⁠(d) clădiri de suprafață cu pereți tencuiți din lemn.[88] De mai multe secole, bordeiele fuseseră caracteristice așezărilor de la est de Carpați,[89] dar acum au apărut în zone îndepărtate din stepele Pontice.[90]

Gutthiuda multietnică a fost împărțită în mici unități politice sau kuni, fiecare condusă de către căpetenii, sau reiks.[91] În caz de urgență, sfatul conducătorilor tribali alegea un conducător suprem, cunoscut sub numele de iudex regum („jude al regilor”)[92] de Sf. Ambrozie.[93] Prizonierii de război creștini au fost primii misionari printre goți.[94] Ulfilas, el însuși un descendent al unui capadochian captiv, a fost hirotonit episcop „al creștinilor din țara Goților”[95] în 341.[94][96] Expulzat din Gutthiuda în timpul persecuției creștinilor, Ulfilas s-a stabilit în Moesia în 348.[97]

Dominația goților s-a prăbușit atunci când au venit hunii[98] și i-au atacat pe thervingi în 376.[99] Majoritatea thervingilor au cerut adăpost în Imperiul Roman,[100] și au fost urmați de grupuri mari de greuthungi și taifali.[77] Toate grupurile importante de Goți au rămas în teritoriile de la nord de Dunăre.[101] De exemplu, Athanaric s-a „retras cu toți oamenii lui în Caucaland —probabil pe valea Oltului — de unde i-au „gonit pe sarmați”.[102][103] Un tezaur de monede romane emise sub Valentinian I și Valens sugerează că porțile  amfiteatrului de la Ulpia Traiana au fost blocate cam în aceeași perioadă.[104] Tezaurul de la Pietroasele, ascuns în preajma lui 450 sugerează și el prezența unei căpetenii tribale sau religioase gote în ținuturile dintre Carpați și Dunărea de Jos.[105] El conține un torc ce poartă inscripția GUTANI O WI HAILAG, interpretată de către Malcolm Todd ca „Zeu care îi apără pe goți, prea-sfânt și neprihănit”.[106]

Gepidia: țara gepizilor (c. 290–c. 630)[modificare | modificare sursă]

Map of Gepidia
Gepidia la apogeul întinderii teritoriale

Cea mai timpurie referință la gepizi  – un trib est-germanic înrudit cu goții  – se găsește într-un panegiric⁠(d) de la 291.[107][108] Autorul anonim scria că thervingii se alăturaseră la acea dată „luptei cu vandalii și gepizii”.[109][110] Centrul unei Gepidii timpurii, pe câmpiile de la nord-vest de Munții Meseș, pare să fi fost situat în apropiere de Șimleu Silvaniei, unde s-au găsit obiecte de valoare de proveniență romană de la începutul secolului al V-lea.[111][112]

Hunii și-au impus autoritatea asupra Gepizilor prin anii 420,[112] dar aceștia din urmă au rămas uniți sub conducerea regelui lor, pe nume Ardaric⁠(d).[113] Deși el era unul dintre favoriții lui Attila, regele hunilor,[114] el s-a răsculat împotriva hunilor la moartea lui Attila în 453.[115][116] Gepizii și-au recăpătat independența[117] și „au domnit ca învingători peste toată Dacia”.[118][119]

Ring from the Apahida necropolis
Inel de aur cu cruci găsit la necropola din Apahida⁠(d)

Trei morminte somptuoase⁠(d) găsite la Apahida demonstrează bogăția acumulată de regii gepizi prin legăturile lor cu Imperiul Roman de Răsărit.[120][116] Un inel de aur cu cruci găsit într-unul din morminte sugerează că proprietarul său era creștin.[121] Ioan din Biclar⁠(d) se referă la un episcop arian al gepizilor, ceea ce sugerează că ei se creștinaseră prin legătura cu goții arieni.[122]

Noi așezări apărute de-a lungul râurilor Mureș, Someș și Târnava reflectă o perioadă de liniște în Gepidia până în preajma lui 568.[123] Oamenii de rând din Biharia, Cenad, Moreşti, și alte sate trăiau în bordeie acoperite cu acoperișuri în două ape, dar fără vetre sau cuptoare.[124][125] Ei erau mai ales agricultori, dar războaiele de țesut, pieptenii, și alte artifacte demonstrează existența unor ateliere locale.[123] Legăturile comerciale între Gepidia și regiunile îndepărtate sunt demonstrate de descoperirile unor mărgele de chihlimbar și broșe fabricate în Crimeea, Mazovia sau Scandinavia.[126]

Invazia avară de la 568 a pus capăt Gepidiei independene.[127] Izvoare scrise demonstrează supraviețuirea unor grupuri gepide în Imperiul Avar.[128] De exemplu, trupele romane răsăritene „au întâlnit trei așezări gepide”[129] în Câmpia Tisei în 599 sau 600.[130][128]

Imperiul Hun (c. 400–c. 460)[modificare | modificare sursă]

Map of the Hunnic Empire
Imperiul Hun pe la 450

Hunii, popor de origine incertă,[131] erau nomazi și rătăceau „cu carurile”[132] prin anii 370.[133] Ei erau iscusiți arcași călare, și și-au impus autoritatea asupra unui număr tot mai mare de popoare vecine.[134][135] Primul lor conducător cu sediul situat în regiunea Dunării de Jos a fost Uldin, la început un aliat important, și mai târziu un dușman al Imperiului Roman de Răsărit între 401 și 408.[136][137]

Guvernul roman răsăritean a plătit un tribut anual pentru hunilor din anii 420.[138][139] Aurul venit din imperiu a transformat societate hună.[140] Introducerea unei monarhii centralizate este evidențiată într-un raport scris de Priscus din Panium⁠(d), un emisar roman răsăritean trimis la conducătorul hunilor, Attila, în 448.[141] La acea vreme, la curtea regală se vorbea foarte mult limba gotă întrucât „supușii hunilor” vorbeau „în afară de limbile lor barbare, fie hună, fie gotă, sau —atât cât fac comerț cu romanii din apus —latina”.[140][142]

Hunii și-au impus autoritatea asupra unei populații sedentare.[143] Priscus din Panium se referă la un sat unde el și suita lui au primit „cu mei în loc de grâu" și „cu medos (mead) în loc de vin”.[144] Moartea subită a lui Attila în 453[145] a provocat un război civil între fiii lui.[146] Popoarele supuse s-au răsculat și au ieșit învingătoare în bătălia de la Nedao din 454.[115][147] Rămășițele Hunilor s-au retras în stepele Pontice.[148] Unul din grupurile lor a fost primit să se stabilească în Scythia Minor în 460.[149]

După primele migrații[modificare | modificare sursă]

Între Huni și Avari (c. 450–c. 565)[modificare | modificare sursă]

Ultimele obiecte ale culturii Sântana de Mureș-Cerneahov, odinioară răspândite pe scară largă în Gutthiuda  – cum ar fi bine arme sau obiecte artizanale  – datează din perioada care se încheie în preajma lui 430.[150] Conform lui Coriolan H. Opreanu, aceeași perioadă se caracterizează prin deplasări de populații, care au provocat abandonarea multor sate și apariția de noi așezări.[151] Botoşana, Dodeşti, și alte situri de la est de Carpați demonstrează simplificarea formelor de ceramică și un declin în utilizarea roții rapide a olarului după jumătatea secolului al V-lea.[152] În acea perioadă, în Moldova și Muntenia și-au făcut apariția bordeie semi-scufundate cu cuptoare de piatră sau de lut,[153][154][155] formând așezări efemere cu o suprafață mai mică de 5 hectarei (12 acri).[156] Localnicii practicau o „formă itinerantă de agricultură”, în loc să îngrașe solul cu bălegar.[156] Diferențele din ceramica locală indică coexistența comunităților izolate unele de altele prin mlaștini, păduri sau pe dealuri.[157] De exemplu, în același timp, așezarea de la Cândești producea o cantitate semnificativă de ceramică lucrată la roată, Târgșor se caracteriza prin vase din cioburi zdrobite și arse, iar în valea Budureasca s-a găsit o mostră din cele mai comune vase „Kolocin⁠(d)”.[158]

Sunt cunoscute foarte puține cimitire din a doua jumătate a secolului al V-lea,[159] care indică utilizarea frecventă a incinerării fără utilizarea de urne sau gropi.[160] Pe de altă parte, o mare necropolă birituală de la Sărata-Monteoru a produs peste 1600 de morminte de incinerație, fie urne lucrate la roată, fie în gropi fără urne.[161][162] Mici cimitire cu morminte de înhumație au fost găsite la Nichiteni și Secuieni.[159]

Map of the expansion of the Early Slavs
Extinderea anților⁠(d) și sclavinilor⁠(d) în secolul al VI-lea

Iordanes, Procopius și alți autori din secolul al VI-lea foloseau termenii „sclavini⁠(d)” și „anți⁠(d)” pentru a se referi la popoarele care locuiesc pe teritoriul de la nord de Dunărea de Jos.[163] Anții au lansat prima lor campanie de-a lungul Dunării de Jos în 518.[164] După ce au încheiat un tratat cu Imperiul Roman de Răsărit în 545, sclavinii au început să jefuiască provinciile balcanice.[165] Ambele grupuri etnice au luat mulți prizonieri de război în timpul raidurilor lor, dar erau gata să-i integreze „ca oameni liberi și prieteni”.[166][167]

Nu se cunosc numele conducătorilor sclavinilor sau anților de la începutul secolului al VI-lea nu.[168] Aceasta susține afirmația autorilor antici conform cărora ambele grupuri etnice trăiau „într-o democrație”.[169][170] Aceeași concluzie poate fi trasă din relataria lui Procopius despre „escrocul Chilbudius”  – un tânăr iobag ant „vorbea limba latină”[171]  – care a fost trimis de confrații săi de trib să negocieze cu Imperiul Roman de Răsărit în 545.[172]

Dispariția monedelor din bronz și aur din siturile de la nord de Dunărea de Jos demonstrează o „închidere economică a frontierei” Imperiului Roman de Răsărit între 545 și 565.[173][174] Aceeași perioadă se caracterizează prin tendința de uniformizare culturală în Moldova, Oltenia și Muntenia.[175] Oalele lucrate de mână cu forme incizate foarte similare demonstrează „existența unui set interregional de simboluri comune”, fie de la olari, fie de la clienții lor.[176] Oalele, discurile de fus și alte obiecte decorate cu cruci sau svastici au fost descoperite la Cândești, Lozna, și în alte situri.[158][177] Utilizarea vaselor de lut lucrate manual pentru copt pâinea se răspândea din regiunile de la sud și est de Carpați spre ținuturile de peste Nistru și Dunărea de Jos.[178]

Imperiul Avar (c. 565–c. 800)[modificare | modificare sursă]

Avarii au ocupat Gepidia în 567, la mai puțin de un deceniu după sosirea lor în Europa.[179][180] Erau păstori nomazi,[181] care s-au stabilit în zona de câmpie.[182] Scările de șa găsite la Sânpetru German sunt printre cele mai vechi descoperiri din România atribuite avarilor.[183] Ei primeau produse agricole de la comunitățile agricole stabilite în domeniile lor și ale popoarelor vecine supuse autorității lor.[184] Împăratul Justin al II-lea i-a angajat, în 578, pe avari să-i atace pe sclavini,[185] care își reluaseră raidurile de jaf împotriva imperiului în acea perioadă.[186] Numele unora dintre conducătorii sclavinilor au fost consemnate pentru prima dată în perioada următoare.[187] Unul dintre ei, Musokios⁠(d), „era numit rex in limba barbară”.[188][189]

Mormintele de bărbați îngropați împreună cu caii găsite la Aiud și Band dovedesc stabilirea avarilor în Transilvania la începutul secolului al VII-lea.[183] Cimitirele lor sunt centrate în jurul minelor de sare.[190] Pintenii —care nu se găsesc niciodată în context avar, dar erau utilizați pe scară largă în teritoriile vest-slave[191] — au fost descoperite la Șura Mică și Medişoru Mare, sugerând folosirea de călăreți străini în secolul al VIII-lea.[192]

Mari necropole „avare târzii” folosite de mai multe generații între c. 700 și c. 800 implică „un grad avansat de sedentizare” a întregii societăți.[193] Imperiul Avar s-a prăbușit după ce francii au lansat trei campanii împotriva teritoriilor apusene ale avarilor între 791 și 803.[181] Curând după aceea, bulgarii i-au atacat pe avari dinspre sud-est,[194] și Carol cel Mare a colonizat grupuri de avari în Pannonia.[194]

Apariția unor noi puteri (c. 600–c. 895)[modificare | modificare sursă]

Regiunea Dunării de Jos a cunoscut o perioadă de stabilitate după fondarea Imperiului Avar.[195] Siturile arheologice din Moldova, Oltenia și Muntenia au început să fie caracterizate prin popularitatea în creștere a vaselor lucrate manual cu urme de deget[196] și printr-un declin al cimitirelor detectabile.[197] Anania din Shirak, un geograf armean din secolul al VII-lea, descria „marea țară a Daciei”, ca fiind locuită de slavi, care formau „douăzeci și cinci de triburi”.[198][199][200]

Peoples in Romania in the 700s
Distribuirea etnică în teritoriul de azi al României și în zonele învecinate, în secolul al 8-lea, potrivit lui Matjaž Klemenčič și Mitja Žagar

Sate de bordeie cu cuptoare de piatră[153] au apărut în Transilvania prin preajma anului 600.[201][202][203] Rețeaua lor se extindea de-a lungul râurilor Mureș, Olt, Someș.[201][202] Așa-numitul „grup Mediaș” de cimitire de incinerare sau mixte au apărut în această perioadă în apropierea minelor de sare.[204] Vocabularul maghiar și românesc al mineritului sării a fost preluat de la slavi, sugerând că slavii erau angajați în mine de secole.[205][206] Bistrița („repede”), Crasna („frumos” sau „roșu”), Sibiu („corn”), și multe alte râuri și localități cu nume de origine slavă, demonstrează prezența slavilor în Transilvania.[207][208]

Bulgarii turcici au ajuns în teritoriile de la vest de râul Nistru, în preajma lui 670.[209][210][211] În bătălia de la Ongal, ei l-au învins pe împăratul roman răsăritean (bizantin) Constantin al IV-lea în 680 sau 681 și au ocupat Dobrogea.[212][213] Curând ei și-au impus autoritatea asupra unora din triburile vecine.[214][215] O mare varietate de ritualuri de înmormântare demonstrează caracterul multietnic al Imperiului Bulgar.[216] Chiar și bulgarii erau împărțiți în acest sens; unii dintre ei practicau de înhumația și alții incinerarea.[217] Inițial, se făcea o distincție clară între bulgari și supușii lor, dar slavizarea⁠(d) bulgarilor a început la scurt timp.[218]

Opreanu scrie că „nouă sinteză culturală” cunoscută sub numele de „cultura Dridu”, s-a dezvoltat în regiunea Dunării de Jos în preajma lui 680.[219][220] Așezări noi[221] cu cimitire mari arată că regiunea a cunoscut o constantă creștere demografică în secolul al VIII-lea.[222] Așezările mari, neîntărite ale culturii Dridu se caracterizau prin bordeie tradiționale semi-scufundate, s-au găsit la Dodeşti, Spinoasa, și în alte locuri, și câteva case cu etajul la nivelul solului.[223]

9th-11th-century objects from the Alba Iulia region
Ceramică și obiecte din secolele al IX-lea-al XI-lea din Alba Iulia, expuse la Muzeul Național al Unirii
Persecution of Christians in Bulgaria
Omurtag ordine persecuția Creștinilor în imperiul său

Comunitățile de tip „Dridu” produceau și utilizau ceramică fină cenușie sau galbenă,[224] dar încă predominau vasele lucrate de mână.[225] Vase cenușii fine s-au descoperit și în cimitirele „Blandiana A” din secolul al IX-lea[226] din zona Alba-Iulia, ceea ce constituie o „enclavă culturală” în Transilvania.[227][228] Lângă aceste cimitire, necropolele de morminte cu orientare vest–est formează „grupul Ciumbrud”.[229][226][230] Accesoriile vestimentare feminine din „mormintele de la Ciumbrud” se aseamănă izbitor cu cele din cimitirele creștine din Bulgaria și Moravia.[229][230] De la o dată anterioară sunt cimitirele de incinerație din „grupul Nuşfalău-Someșeni” din nord-vestul Transilvaniei, tumuli din secolele al VIII-lea-al IX-lea,[201][231][232] similare kurganelor din teritoriile slave răsăritene.[203]

Autorii contemporani s-au aplecat foarte rar asupra Europei de Sud-est din Evul Mediu timpuriu.[233] De exemplu, Analele Regale France fac o referire în treacăt la abodriții⁠(d) ce trăiau „în Dacia de lângă Dunăre, în apropierea graniței cu Bulgaria”[234] cu ocazia sosirii solilor  acestora la Aachen în 824.[235] Teritoriul Bulgariei s-a extins sub Krum (c. 803–814),[236][237] care a cucerit Adrianopolul și a forțat cel puțin 10.000 de locuitori ai orașului să se stabilească la nordul Dunării de Jos în 813.[238] Ambițiile fiului său, Omurtag (814–831), în regiunile râurilor Nipru și Tisa sunt atestate de două coloane ridicate în memoria căpeteniilor militare bulgare care s-au înecat în aceste râuri în timpul campaniilor militare.[239][240] Împăratul Arnulf a trimis soli, în 894, la bulgari să „le ceară să nu le vândă sare moravilor”,[241][242][243] sugerând un control bulgar asupra minelor de sare din Transilvania[241] sau asupra drumurilor spre Moravia.[244]

În același an, maghiarii nomazi  – care au sosit în regiunea Dunării de Jos din stepele Europei de Est⁠(d) în 837 sau 838[245][246]  – s-au implicat într-un conflict între Bulgaria și Imperiul Bizantin⁠(d) de partea celui din urmă.[247][248] Bulgarii au incitat un alt trib nomad, pecenegii, să-i invadeze pe maghiari din est, în timp ce bulgarii îi atacau simultan⁠(d) din sud.[241] Cele două atacuri sincronizate i-au obligat pe maghiari să traverseze Munții Carpați în căutarea unui nou teritoriu.[241]

Map of the Carpathian Basin
Bazinul Carpatic în ajunul de „cuceririi maghiare”: o hartă bazată în primul rând pe narațiunea din Gesta Hungarorum

Aproximativ 300 de ani mai târziu, Anonymus, autorul Gesta Hungarorum, a scris o listă cuprinzătoare de sisteme politice și popoare din Bazinul Panonic, la cumpăna secolelor al IX-lea și al X-lea.[249] El a scris despre cucerirea maghiară a teritoriului, dar nu i-a menționat pe Simeon I al Bulgariei, Svatopluk al Moraviei și pe adversarii cuceritorilor cunoscuți din surse contemporane.[249] În schimb, el a descris o serie de personalități necunoscute de alți cronicari.[249][250] În Gesta Hungarorum, Menumorut domnea peste „popoarele care sunt numite Kozár[251] în Crișana.[249][252] Anonymus scria și despre secui („care au fost popoarele regelui Attila”)[253] care trăiau pe acel teritoriu de secole și care s-au alăturat invadatorilor maghiari.[254] Banatul, potrivit lui Anonymus, era condus de Glad, care venise „din cetatea de la Vidin”.[255] Se spune acolo că Glad folosea „cumani, bulgari și vlahi”[256] în armata lui.[255] Anonymus scrie și despre Gelou, „un anume vlah”[257] ce domnea în Transilvania peste o țară locuită de „vlahi și slavi”.[255][258] El spune despre supușii lui Gelou că „au suferit multe lovituri de la cumani și pecenegi”.[259]

Formarea de noi state și ultimele valuri de migrații[modificare | modificare sursă]

Primul Imperiu Bulgar după convertire (864–1018)[modificare | modificare sursă]

Boris I⁠(d), domnitorul Bulgariei, s-a convertit la creștinismul ortodox în 864.[260][261] El a  promovat slujbe religioase în limba poporului său, astfel că slavona a fost declarată limbă de liturghie în Biserica Ortodoxă Bulgară în 893.[262] Una dintre cele mai vechi exemple de grafie chirilică —un alfabet puternic asociat cu liturghia slavonă —a fost găsit la Mircea Vodă în România.[263] Inscripția chirilică din 943 se referă la un anume „jupan Dimitrie”.[264]

Trupele bizantine au ocupat porțiuni mari din Bulgaria, inclusiv Dobrogea modernă, sub Împăratul Ioan I Tzimiskes (969–976).[265] După moartea lui, a izbucnit o revoltă antibizantină condusă de patru frați.[266][265] Unul dintre frați, David⁠(d), a fost ucis de vlahi la granița de astăzi dintre Grecia și Macedonia.[267] În 1018, bizantinii au cucerit întreg teritoriul Imperiului Bulgar[268] și arhiepiscopul Ohrid a dobândit în 1020 autoritate ecleziastică asupra vlahilor ce trăiau acolo.[269][270]

Maghiari din Bazinul Panonic (c. 895–c. 1000)[modificare | modificare sursă]

Calea urmată de către maghiari peste Carpați atunci când au început cucerirea Bazinului Panonic variază de la sursă la sursă.[271] Potrivit Gesta Hungarorum, maghiarii au coborât prin pasurile din nord către șes, ocolind Transilvania,[272][273] și au început invazia regiunilor de la est de Tisa abia după cucerirea regiunilor vestice.[274] Gesta Hungarorum spune că vlahul Gelou din Transilvania a murit luptându-se cu maghiarii,[275] în timp ce supușii săi și l-au ales „drept domn pe Tétény”,[276] unul dintre conducătorii maghiari.[277] Anonymus scria și despre înfrângerea lui Menumorut, dar spunea că el și-a păstrat autoritatea în Crișana, până la moartea sa, oferind pe fiica sa în căsătorie lui Zolta, moștenitorul lui Árpád, căpetenia maghiarilor.[275][273] O relatare diferită, Cronica luminată, scrie că maghiarii au fugit prin pasurile din Carpații Orientali în Transilvania,[273] unde „au rămas în liniște” și „și-au odihnit turmele”[278] pentru un timp înainte de a se muta mai la vest.[279] Așa-numitul „grup Cluj”[226] de mici cimitire de înhumație —morminte cu orientare vest–est, de multe ori conținând rămășițe de cai —[280] au apărut pe ambele părți ale Munților Apuseni preajma lui 900.[281] Caracterul lor militar demonstrează că cei care le foloseau formau o „dublă linie defensivă”, organizată împotriva pecenegilor.[281] Cimitirele transilvănene din „grupul Cluj” sunt adunate în jurul minelor de sare.[190]

Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul identifica „întreaga așezare”[282] a Ungariei cu teritoriul pe unde curg râurile Criș, Mureș, Timiș, Tisa și Toutis–posibil Bega —pe la 950.[279] Concentrația de obiecte de proveniență bizantină la confluența dintre Mureș și Tisa arată că acest teritoriu a fost un centru regional de putere.[283] Ca urmare, scaunul lui Gyula, căpetenie maghiară botezată la Constantinopol în preajma lui 952, exista probabil în această regiune.[284] Pe de altă parte, cronicile maghiare asociază familia lui Gyula cu Transilvania.[285] Toponime din stratul nomadic al toponimiei maghiare — care corespund numelor proprii sau denumirilor tribale maghiare⁠(d), inclusiv Decea, Hotoan, și Ineu —[286] dovedesc și ele că marile grupuri maghiare s-au stabilit în Transilvania prin anii 950.[287][288] Un cimitir mai timpuriu „Bijelo Brdo” aparținând unei culturi arheologice din secolele al X-lea și al XI-lea cu artifacte din tot Bazinul Carpatic a fost găsit la Deva.[289]

Patzinakia: țara pecenegilor (c. 895–c. 1120)[modificare | modificare sursă]

Patzinakia
Patzinakia la sfârșitul anului al 11 - lea

Pecenegii vorbitori de limbă turcică[247] au preluat controlul asupra teritoriilor de la est de Carpați de la maghiari în preajma lui 895.[290][291] Împăratul Constantin al VII-lea scria că două „provincii” sau „clanuri” pecenege („Kato Gyla” și „Giazichopon”)[292] se aflau în Moldova și Muntenia în preajma lui 950.[293] Schimbarea de stăpânire nu a avut niciun efect major asupra satelor sedentare Dridu[294] din regiune.[295] Așezările din Moldova și Muntenia, cele mai multe construite pe malurile râurilor sau lacurilor, au rămas neîntărite.[296] Descoperiri sporadice de cai de alamă și alte obiecte „nomade” dovedesc prezența cumanilor în comunitățile Dridu.[297] Căpestre⁠(d) cu zăbale rigide și scărițe rotunde —noutăți ale începutului secolului al X-lea —au fost descoperite și în Moldova și Muntenia.[298] Cimitirele localnicilor arată că inhumație a înlocuit incinerația pe la sfârșitul secolului al X-lea.[299]

În saga lui Eymund⁠(d) se povestește că pecenegii (tyrkir) cu blökumen⁠(d) „și multe alte popoare neplăcute”[300] au fost implicați în disputele pentru tron din Rusia Kieveană în 1019.[301] O inscripție runică din secolul al XI-lea⁠(d) pe o piatră din Gotland povestește despre un bărbat vareg care a fost ucis „într-o călătorie în străinătate” de blakumeni⁠(d).[302][303][304] Atât blökumenii cât și blakumenii pot fi referiri la vlahii care trăiau în regiunile de la est de Carpați,[305] deși traducerea de „negri” nu poate fi exclusă.[306] Graffiti reprezentând nave și dragoni în stil scandinav au fost găsite în ansamblul rupestru de la Murfatlar.[307]

Mari grupuri de Pecenegi presate de la est de uzi au primit azil în Imperiul Bizantin în 1046 și 1047.[308] Chiar și așa, populații pecenege au rămas în regiunile de la nordul Dunării de Jos, chiar și după aceea.[309] Unele dintre ele au fost primite în Regatul Ungariei în deceniile următoare, unde au fost colonizate în sudul Transilvaniei și în alte regiuni.[310]

Resurgența bizantină al Doilea Imperiu Bulgar (970–c. 1185)[modificare | modificare sursă]

A Byzantine pendant
Un pandantiv descoperit la Bizantine cetatea de la Păcuiul lui Soare

În jurul lui 971, împăratul Ioan I Tzimiskes a înființat thema de Paristrion⁠(d) în teritoriile ocupate între Munții Balcani și Dunărea de Jos.[311][312] Pe fluviu s-au construit baze navale la Capidava, Noviodunum, și la Păcuiul lui Soare.[313] Bulgarii și Vlahii care locuiesc în teritoriile anexate și-au exprimat adesea ostilitatea față de dominația imperială.[314] Anna Comnena relatează cum vlahii locali le-au arătat „drumurile prin trecătorile”[315] din Munții Balcani cumanilor care au invadat în 1094.[316] Vlahii au luptat, totuși, și în armata imperială,[317] de exemplu, în timpul unei campanii împotriva Regatului Ungariei în 1166.[318] Noile taxe impuse de autoritățile imperiale au provocat o răscoală a Vlahilor și Bulgarilor în 1185,[319] care a dus la formarea celui de al Doilea Imperiu Bulgar.[320] Rolul important al vlahilor în noul stat reiese din scrierile lui Robert de Clari și ale altor autori occidentali,[321] care se referă la noul stat sau la regiunile muntoase ca „Vlachia” până în anii 1250.[321]

Regatul Ungariei (c. 1000–1241)[modificare | modificare sursă]

Map of the Kingdom of Hungary
În Regatul Ungariei la sfârșitul anului al 11 - lea

Ștefan, primul rege al Ungariei, a cărui domnie a început în 1000 sau 1001, a unificat Bazinul Panonic.[322] În preajma lui 1003, el a lansat o campanie împotriva „unchiului dinspre mamă, regele Gyula” și a ocupat Transilvania.[323][324] Ștefan, s-a întors mai târziu împotriva lui Ahtum, „care fusese botezat în credința ortodoxă la Vidin”, și a cucerit Banatul.[325] Hartvik, hagiograful lui Ștefan, scria că monarhul „și-a împărțit teritoriile în zece episcopii”.[326][327] Pe teritoriul actual al României, s-au înființat trei dioceze romano-catolice la Alba Iulia, Biharea (din ultimele decenii ale secolului al XI-lea în Oradea), și Cenad.[328]

Administrația regală în întregul regat se bazat pe comitate organizate în jurul cetăților regale.[329] Pe teritoriul României moderne, referirile la un ispán⁠(d) sau comite de Alba[330] în 1097, și de la un comite de Bihor în 1111 demonstrează apariția sistemului de comitate.[331] Comitatele din Banat și Crișana au rămas sub autoritate regală, dar un înalt funcționar al ținutului, voievodul, îi supraveghea pe ispánii comitatelor transilvănene la sfârșitul secolului al XII-lea.[332]

Extinderea spre est a așezărilor „Bijelo Brdo” de pe Mureș a continuat în secolul al XI-lea.[289] Perioada este caracterizată prin cazane și bordeie cu vetre săpate în pământ.[333] Cu toate acestea, bordeie semi-scufundate cu cuptoare de piatră de la Sfântu Gheorghe, Şimoneşti și din alte sate demonstrează continuitatea populației locale.[333] Ținuturile dintre Carpați și Tisa au fost prădate de pecenegi în anii 1010[334] și în 1068, de uzi în 1085,[335] și de cumani în 1091.[336] Cluj, Dăbâca și alte cetăți regale construite din pământ și lemn au fost consolidate după atacurile din 1068.[337] În aceste cetăți au apărut așa-numitele „cimitire Citfalău”, dependente de legislația regală de la sfârșitul secolului al XI-lea, care îi obliga pe oamenii de rând să își amenajeze cimitirele în jurul bisericilor.[338]

Prezența timpurie a secuilor la Tileagd, în Crișana, și la Gârbova, Saschiz, și Sebeș în Transilvania este atestată prin cartă regală.[339] Grupurile de secui din Gârbova, Saschiz, și Sebeș au fost mutate în jurul anului 1150 în cele mai estice regiuni ale Transilvaniei, când monarhii au acordat teritoriile locuite de ei unor noi coloniști sosiți din Europa de Vest.[340] Secuii erau organizați în „scaune” în loc de comitate,[341] și un funcționar regal, „comitele secuilor” a devenit șeful comunității lor din anii 1220.[342] Secuii prestau servicii militare pentru monarhi, fiind în schimb scutiți de impozite.[343]

Un număr mare de „oaspeți coloniști” flamanzi, germani și valoni au sosit în Transilvania în jurul anului 1150.[344] Vasele fine lucrate la roată cu analogii în Turingia găsite la Șelimbăr demonstrează tehnologiile avansate aduse de ei în noua lor țară.[345] O relatare a veniturilor regale din anii 1190 demonstrează că aproape o zecime din toate veniturile regale proveneau din impozite plătite de aceștia.[346] În 1224, regele Andrei al II-lea a acordat privilegii colectiv celor care locuiau în regiunea dintre Orăștie și Baraolt.[347] Diploma Andreanum confirma obiceiul liberei alegeri a preoților și conducătorilor locali; numai dreptul de a numi șeful comunității, „comitele Sibiului⁠(d)”, a fost rezervat de monarh.[348] Sașii din Transilvania —așa cum erau denumiți colectiv încă din secolul al XIII-lea[345] — au primit și dreptul de a „folosi pădurile de românilor și pecenegilor”, împreună cu aceste popoare.[348]

Primele carte regale care se referă la românii din Transilvania sunt legate de înființarea abației cisterciene de la Cârța în jurul lui 1202,[349] care a primit un teren până atunci posedat de români.[350] O altă cartă regală arată că românii s-au luptat pentru Bulgaria, împreună cu sașii, secuii și pecenegii, sub conducerea comitelui Sibiului, în 1210.[351] Românii ortodocși au rămas scutiți de zeciuiala pe care trebuia să o plătească țăranii catolici bisericii.[352] În plus, ei plăteau doar o taxă  specială în natură, „cincizecimea” pe turmele lor.[352]

Colonizarea a continuat cu sosirea Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei în anul 1211.[353] Lor li s-a acordat dreptul de a trece liber prin „țara secuilor și țara vlahilor” în 1222.[350] Cavalerii au încercat să se elibereze de autoritatea monarhului, așa că regele Andrei al II-lea i-a gonit din regiune în 1225.[354] După aceea, regele i-a conferit moștenitorului său, Béla,[355] titlul de duce⁠(d), pentru a administra Transilvania.[356][357] Ducele Béla a ocupat Oltenia și a înființat o nouă provincie, Banatul de Severin, în 1230.[356][357]

Cumania: teren de Cumani (c. 1060–1241)[modificare | modificare sursă]

Cuman stone statue
Statuie cumană de piatră

Sosirea cumanilor în regiunea Dunării de Jos a fost înregistrată pentru prima dată în 1055.[358] O versiune din secolul al XVII-lea a cronicii turcice Oghuzname[359] se referă că Quipchaq, un vechi erou cuman, care a luptat împotriva ulakilor (români), împreună cu alte popoare.[309] Grupuri cumane au susținut la răscoala bulgarilor și vlahilor împotriva bizantinilor între 1186 și 1197.[360]

Satele culturii Dridu din câmpiile de la est de Carpați au fost abandonate între 1050 și 1080,[361] în preajma perioadei când au apărut noi așezări pe teren mai înalt pe ambele maluri ale Prutului.[361] O scădere bruscă de la 300 la 35 a numărului de situri arheologice —așezări, cimitire și tezaure —evidențiază o scădere a populației, care a continuat și în secolul al XIII-lea.[362] Soldații bizantini în marș spre Transilvania prin teritoriul de la est de Carpați au întâlnit „o țară cu totul lipsită de bărbați”[363] în 1166.[364]

O coaliție de cnezi ruteni⁠(d) și truburi cumane a suferit o înfrângere răsunătoare în fața mongolilor în bătălia de pe râul Kalka din 1223.[365] La scurt timp după aceea, Boricius, o căpetenie cumană,[366] a acceptat botezul și supremația regelui Ungariei.[355] A fost înființată Episcopia Romano-Catolică a Cumaniei pe teritoriile lui 1228.[366] O scrisoare din 1234[355] scrisă de papa Grigorie al IX-lea se referă la „anumiți oameni din episcopia cumană numiți Walati” (vlahi), care i-a convins și pe catolicii maghiari și germani să accepte autoritatea ecleziastică a prelaților ortodocși.[367]

Invazia mongolă (1241–1242)[modificare | modificare sursă]

Mongolii, care s-au hotărât să invadeze Europa în 1235,[368] i-au atacat pe cumani în 1238.[369] Mase de Cumani s-au refugiat în Bulgaria și Ungaria.[370] Mongolii au trecut Carpații în martie 1241[371] și, în curând după aceea, au distrus „bogat sat al germanilor” (Rodna),[372] și au cucerit Bistrița, Clujul,[373] și Oradea.[371] O altă armată mongolă „a purces pe drumul qara-Ulagh” („vlahilor negri”),[374] și l-au învins pe conducătorul lor numit „Mișlav”.[371] Ei au intrat și în Transilvania, au prădat Alba Iulia, Sibiul, abațiile de la Cârța și Igriș, și Cenadul.[371]

Invazia mongolă a durat un an, iar mongolii au devastat mari suprafețe din teritoriul regatului înainte de a se retrage neașteptat în 1242.[375] Matei din Paris⁠(d) și alți cărturari contemporani considerau invazia Mongolă un „semn al apocalipsei”.[376][377] Sate întregi au fost distruse, iar multe nu au fost niciodată reconstruite.[378] Potrivit unui act regal din 1246, Alba Iulia, Harina, Gilău, Mărişelu,[379] Tășnad și Zalău au fost aproape depopulate.[380] O altă cartă de la 1252 demonstrează că Zec,[381] un sat de pe Olt, a rămas complet părăsit.[382]

„După devastarea regiunii, ei [mongolii] au înconjurat marele sat cu o forță combinată cu niște tătari împreună cu ruși, cumani și prizonieri maghiari. Ei au trimis întâi prizonierii maghiari înainte și au fost toți omorâți, rușii, ișmaeliții, și cumanii în luptă. Tătarii, stând după ei toți în spate, râdeau de greutatea și ruina lor și îi omorau pe cei care se retrăgeau din luptă și supuneau pe cât de mulți puteau săbiei lor, așa că după ce au luptat o săptămână, zi și noapte și au umplut șanțul, au capturat satul. Apoi i-au pus pe soldați și pe doamne, din care erau multe, să stea pe un câmp de o parte și pe țărani de cealaltă. După ce i-au jefuit de bani, haine și alte bunuri, i-au executat cu cruzime cu topoarele și săbiile, lăsând în viață doar câteva doamne și fete, pe care le-au luat pentru plăcerea lor.”
Master Roger's Epistle''

Urmări[modificare | modificare sursă]

Battle of Posada
Armata lui Carol Robert de Anjou prinsă într-o ambuscadă de către armata lui Basarab în 1330 la Posada (din Cronica ilustrată)

O nouă perioadă de colonizare intensivă a început în Banat, Transilvania și alte regiuni din cadrul Regatului Ungariei după retragerea mongolilor.[383] Regele Béla al IV-lea se gândea și să-i colonizeze pe Cavalerii Ospitalieri în ținuturile dintre Carpați și Dunărea de Jos.[367] Diploma acordată acestora în 1247 evidențiază existența a patru formațiuni politice românești în regiune.[384] Ele erau sub domnia voievozilor Litovoi și Seneslau, și cnejilor Farcaș și Ioan.[384]

Conflictele interne au caracterizat ultimele decenii ale secolului al XIII-lea în Regatul Ungariei.[385] De exemplu, conflictul între Regele Béla și fiul său, Ștefan⁠(d), a provocat un război civil care a durat de la 1261 la 1266.[386] profitând de anarhia produsă, voievodul Litovoi a încercat să scape de suzeranitatea monarhilor maghiari în anii 1270, dar a căzut într-o luptă împotriva trupelor regale.[387][388] Unul dintre succesorii săi, Basarab I a fost primul monarh român a cărui suveranitate a fost recunoscută pe plan internațional, după victoria sa împotriva regelui Carol I al Ungariei în bătălia de la Posada din 1330.[388]

Notele de subsol[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Heather 2006, p. xi.
  2. ^ Opreanu 2005, p. 59.
  3. ^ Bolovan et al. 1997, pp. 11-13.
  4. ^ a b Opreanu 2005, pp. 59-60.
  5. ^ Opreanu 2005, p. 60.
  6. ^ a b Bolovan et al. 1997, pp. 28-29.
  7. ^ Opreanu 2005, pp. 60, 67.
  8. ^ Bolovan et al. 1997, p. 24.
  9. ^ Georgescu 1991, p. 4.
  10. ^ Treptow & Popa 1996, p. 87.
  11. ^ Haynes & Hanson 2004, pp. 12, 19-21.
  12. ^ Eutropius: Breviarium (8.6.), p. 50.
  13. ^ a b Georgescu 1991, p. 6.
  14. ^ Haynes & Hanson 2004, pp. 15-16.
  15. ^ Opreanu 2005, p. 102.
  16. ^ Bolovan et al. 1997, p. 42.
  17. ^ Tóth 1994, p. 52.
  18. ^ Wolfram 1988, pp. 44-45.
  19. ^ a b c Heather 2010, p. 112.
  20. ^ Tóth 1994, p. 54.
  21. ^ Georgescu 1991, p. 8.
  22. ^ Eutropius: Breviarium (9.15.), p. 59.
  23. ^ Tóth 1994, pp. 55-56.
  24. ^ MacKendrick 1975, p. 163.
  25. ^ Opreanu 2005, p. 128.
  26. ^ Hall 1974, p. 70.
  27. ^ Georgescu 1991, p. 13.
  28. ^ Vékony 2000, pp. 206-207.
  29. ^ The Chronicle of Theophanes Confessor (258.10-21.), p. 381.
  30. ^ a b Opreanu 2005, p. 129.
  31. ^ Nandris 1951, p. 13.
  32. ^ Mallinson 1998, p. 413.
  33. ^ Spinei 2009, p. 228.
  34. ^ Kopecký, Peter (2004–2005), „Caractéristique lexicale de l'élément slave dans le vocabulaire roumain: Confrontation historique aux sédiments lexicaux turcs et grecs [=Lexical characteristics of the Slavic elements of the Romanians language: A historical comparison with the Turkic and Greek lexical layers]”, Ianua: Revista Philologica Romanica 5: 43–53, http://www.romaniaminor.net/ianua/Ianua05/ianua05_04.pdf 
  35. ^ Petrucci 1999, pp. 142-143.
  36. ^ a b Nandris 1951, p. 12.
  37. ^ Spinei 2009, p. 224.
  38. ^ Petrucci 1999, pp. 142-144.
  39. ^ Bărbulescu 2005, pp. 142-143.
  40. ^ Spinei 2009, p. 202.
  41. ^ Orel 1998, p. 104.
  42. ^ obşte”. Dicţionar explicativ al limbii române pe internet. dex-online.ro. 2004–2008. http://dexonline.ro/definitie/obsti. Accesat la 28 iulie 2012. 
  43. ^ Spinei 2009, pp. 249-250.
  44. ^ hotár”. Dicţionar explicativ al limbii române pe internet. dex-online.ro. 2004–2008. http://dexonline.ro/definitie/hotar. Accesat la 28 iulie 2012. 
  45. ^ Georgescu 1991, pp. 8, 13.
  46. ^ a b Georgescu 1991, p. 14.
  47. ^ a b Vékony 2000, p. 209.
  48. ^ Opreanu 2005, pp. 110-111.
  49. ^ MacKendrick 1975, pp. 55-56, 221.
  50. ^ Treadgold 1997, pp. 17-18.
  51. ^ a b c Bărbulescu 2005, p. 185.
  52. ^ Curta 2005, p. 178.
  53. ^ Ellis 1998, pp. 231-232.
  54. ^ a b Opreanu 2005, p. 115.
  55. ^ Treadgold 1997, p. 33.
  56. ^ MacKendrick 1975, pp. 165, 221.
  57. ^ a b c Wolfram 1988, p. 61.
  58. ^ Heather 2010, pp. 72, 75.
  59. ^ Ammianus Marcellinus: The Later Roman Empire (27.5.), p. 337.
  60. ^ MacKendrick 1975, pp. 165-166, 222.
  61. ^ Teodor 2005, pp. 216, 223-224.
  62. ^ Curta 2006, pp. 54-55, 64-65.
  63. ^ MacKendrick 1975, p. 166, 222.
  64. ^ MacKendrick 1975, pp. 178, 222.
  65. ^ Bărbulescu 2005, p. 181.
  66. ^ a b Haynes & Hanson 2004, p. 24.
  67. ^ Bărbulescu 2005, p. 183.
  68. ^ Bărbulescu 2005, pp. 186-187.
  69. ^ Haynes & Hanson 2004, pp. 22-24.
  70. ^ Bóna 1994, p. 65.
  71. ^ Wolfram 1988, pp. 56-57.
  72. ^ Zosimus (2002), The History, http://www.tertullian.org/fathers/zosimus04_book4.htm, accesat la 18 iulie 2012 
  73. ^ Heather 2010, pp. 166, 660.
  74. ^ Thompson 2001, p. 30.
  75. ^ Heather 2010, p. 168.
  76. ^ Heather 2006, p. 330.
  77. ^ a b Heather 2010, p. 151.
  78. ^ Heather 2010, pp. 112, 117.
  79. ^ Todd 2003, p. 142.
  80. ^ Heather 2010, p. 61.
  81. ^ Eutropius: Breviarium (8.2.), p. 48.
  82. ^ Bóna 1994, p. 67.
  83. ^ Heather & Matthews 1991, pp. 51-52.
  84. ^ Heather & Matthews 1991, pp. 64, 79.
  85. ^ Ellis 1998, p. 230.
  86. ^ Heather & Matthews 1991, pp. 65, 79.
  87. ^ Curta 2005, pp. 188-191.
  88. ^ a b Heather & Matthews 1991, p. 53.
  89. ^ Heather 2010, p. 118.
  90. ^ Heather & Matthews 1991, p. 54.
  91. ^ Wolfram 1988, pp. 94, 96.
  92. ^ Ambrose: On the Holy Spirit (Preface 17), http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf210.iv.ii.ii.i.html, accesat la 23 iulie 2013 
  93. ^ Wolfram 1988, pp. 94, 416.
  94. ^ a b Todd 2003, p. 119.
  95. ^ Philostorgius: Church History (2.5.), p. 20.
  96. ^ Wolfram 1988, pp. 75-78.
  97. ^ Wolfram 1988, pp. 79-80.
  98. ^ Bóna 1994, p. 75.
  99. ^ Thompson 2001, p. 28.
  100. ^ Wolfram 1988, pp. 71-72.
  101. ^ Todd 2003, p. 164.
  102. ^ Wolfram 1988, p. 73.
  103. ^ Ammianus Marcellinus: The Later Roman Empire (31.4.), p. 418.
  104. ^ Bărbulescu 2005, p. 182.
  105. ^ Todd 2003, pp. 125-126.
  106. ^ Todd 2003, p. 126.
  107. ^ Wolfram 1997, pp. 57-59, 246, 401.
  108. ^ Genethliacus of Maximian Augustus, p. 76.
  109. ^ Genethliacus of Maximian Augustus, p. 100.
  110. ^ Wolfram 1997, pp. 57-59.
  111. ^ Bărbulescu 2005, pp. 190-191.
  112. ^ a b Bóna 1994, p. 77.
  113. ^ Todd 2003, p. 220.
  114. ^ Todd 2003, pp. 220, 223.
  115. ^ a b Heather 2006, p. 354.
  116. ^ a b Todd 2003, p. 223.
  117. ^ Heather 2010, p. 224.
  118. ^ Bóna 1994, p. 80.
  119. ^ The Gothic History of Jordanes (50:264), p. 126.
  120. ^ Bărbulescu 2005, p. 191.
  121. ^ Bóna 1994, p. 84.
  122. ^ Curta 2008, pp. 87, 205.
  123. ^ a b Bóna 1994, pp. 86, 89.
  124. ^ Bóna 1994, pp. 86-87.
  125. ^ Curta 2001, p. 194.
  126. ^ Curta 2001, pp. 195, 201.
  127. ^ Curta 2006, p. 63.
  128. ^ a b Todd 2003, p. 221.
  129. ^ The History of Theophylact Simocatta (viii. 3.11.), p. 213.
  130. ^ Curta 2006, p. 62.
  131. ^ Wolfram 1997, p. 123.
  132. ^ Ammianus Marcellinus: The Later Roman Empire (31.2.), p. 412.
  133. ^ Thompson 2001, pp. 47, 50.
  134. ^ Thompson 2001, pp. 30, 40-41.
  135. ^ Wolfram 1997, pp. 123-124.
  136. ^ Heather 2006, p. 196.
  137. ^ Wolfram 1997, p. 126.
  138. ^ Wolfram 1997, pp. 127-128.
  139. ^ Treadgold 1997, pp. 93-94.
  140. ^ a b Heather 2006, p. 329.
  141. ^ Heather 2006, pp. 325-329, 485.
  142. ^ Bury, J. B., Priscus at the court of Attila, http://www9.georgetown.edu/faculty/jod/texts/priscus.html, accesat la 15 iulie 2012 
  143. ^ Maenchen-Helfen 1973, p. 177.
  144. ^ Wolfram 1997, p. 131.
  145. ^ Maenchen-Helfen 1973, p. 143.
  146. ^ Heather 2006, pp. 353-354.
  147. ^ Maenchen-Helfen 1973, p. 144.
  148. ^ Heather 2006, p. 356.
  149. ^ Heather 2006, pp. 359-360.
  150. ^ Heather 2010, p. 200.
  151. ^ Opreanu 2005, p. 119.
  152. ^ Teodor 1980, p. 19.
  153. ^ a b Curta 2001, p. 285.
  154. ^ Teodor 1980, p. 7.
  155. ^ Barford 2001, p. 48.
  156. ^ a b Curta 2006, p. 57.
  157. ^ Teodor 2005, pp. 216-222.
  158. ^ a b Teodor 2005, pp. 221-222.
  159. ^ a b Teodor 1980, p. 11.
  160. ^ Barford 2001, pp. 201, 402.
  161. ^ Teodor 2005, pp. 234-235.
  162. ^ Barford 2001, p. 202.
  163. ^ Curta 2008, p. 201.
  164. ^ Curta 2001, pp. 81, 115.
  165. ^ Curta 2001, p. 81.
  166. ^ Barford 2001, p. 58.
  167. ^ Maurice's Strategikon (11.4.4-5), p. 120.
  168. ^ Curta 2005, p. 184.
  169. ^ Curta 2005, p. 332.
  170. ^ Procopius: History of the Wars (7.14.22.), p. 269.
  171. ^ Procopius: History of the Wars (7.14.33.), p. 275.
  172. ^ Curta 2001, pp. 79-80, 331-332.
  173. ^ Curta 2005, pp. 186, 196.
  174. ^ Barford 2001, p. 52.
  175. ^ Curta 2001, p. 309.
  176. ^ Curta 2008, pp. 185, 309.
  177. ^ Curta 2008, p. 185.
  178. ^ Curta 2001, pp. 295-297, 309.
  179. ^ Heather 2010, pp. 213, 401.
  180. ^ Treadgold 1997, pp. 220-221.
  181. ^ a b Engel 2001, pp. 2-3.
  182. ^ Urbańczyk 2005, p. 144.
  183. ^ a b Bóna 1994, p. 93.
  184. ^ Curta 2006, p. 65.
  185. ^ Barford 2001, p. 57.
  186. ^ Curta 2001, p. 115.
  187. ^ Barford 2001, pp. 60-61.
  188. ^ Curta 2001, p. 101.
  189. ^ The History of Theophylact Simocatta (vi. 9.1.), p. 172.
  190. ^ a b Madgearu 2005a, pp. 103, 117.
  191. ^ Barford 2001, pp. 79, 84.
  192. ^ Madgearu 2005a, p. 106.
  193. ^ Curta 2006, p. 92.
  194. ^ a b Fine 1991, p. 78.
  195. ^ Bolovan et al. 1997, p. 52.
  196. ^ Curta 2001, p. 291.
  197. ^ Teodor 1980, pp. 63-64.
  198. ^ Spinei 2009, pp. 80-81.
  199. ^ Bóna 1994, pp. 98-99.
  200. ^ The Geography of Ananias of Şirak (L1881.3.9), p. 48.
  201. ^ a b c Bărbulescu 2005, p. 197.
  202. ^ a b Bóna 1994, p. 99.
  203. ^ a b Barford 2001, p. 76.
  204. ^ Madgearu 2005a, pp. 105, 119.
  205. ^ Madgearu 2005a, p. 104.
  206. ^ Kristó 2003, p. 36.
  207. ^ Bóna 1994, p. 98.
  208. ^ Kristó 2003, pp. 37-38.
  209. ^ Fine 1991, p. 43.
  210. ^ Fiedler 2008, p. 152.
  211. ^ Treadgold 1997, pp. 165-166.
  212. ^ Curta 2006, p. 80.
  213. ^ Fiedler 2008, pp. 153-154.
  214. ^ Curta 2006, p. 81.
  215. ^ Fiedler 2008, p. 154.
  216. ^ Fine 1991, p. 68.
  217. ^ Fiedler 2008, p. 157.
  218. ^ Fine 1991, p. 69.
  219. ^ Spinei 2009, pp. 50, 87.
  220. ^ Opreanu 2005, p. 127.
  221. ^ Fiedler 2008, p. 200.
  222. ^ Curta 2006, p. 89.
  223. ^ Teodor 1980, pp. 60-61.
  224. ^ Spinei 2009, p. 236.
  225. ^ Teodor 1980, p. 68.
  226. ^ a b c Opreanu 2005, p. 122.
  227. ^ Fiedler 2008, p. 159.
  228. ^ Madgearu 2005b, p. 68.
  229. ^ a b Fiedler 2008, p. 161.
  230. ^ a b Madgearu 2005b, p. 134.
  231. ^ Bóna 1994, pp. 101-102.
  232. ^ Kristó 2003, p. 35.
  233. ^ Curta 2006, pp. 17-20.
  234. ^ Royal Frankish Annals (year 824), p. 116.
  235. ^ Curta 2006, p. 157.
  236. ^ Curta 2006, p. 149.
  237. ^ Fine 1991, p. 99.
  238. ^ Spinei 2009, p. 56.
  239. ^ Spinei 2009, p. 57.
  240. ^ Curta 2006, pp. 154, 156-157, 159.
  241. ^ a b c d Curta 2006, p. 178.
  242. ^ Madgearu 2005b, p. 132.
  243. ^ Annals of Fulda (year 892), p. 124.
  244. ^ Spinei 2009, p. 59.
  245. ^ Spinei 2009, pp. 58, 64.
  246. ^ Sălăgean 2005, p. 145.
  247. ^ a b Fine 1991, p. 138.
  248. ^ Stephenson 2000, p. 39.
  249. ^ a b c d Engel 2001, p. 11.
  250. ^ Madgearu 2005b, p. 39.
  251. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 11.), p. 33.
  252. ^ Sălăgean 2005, p. 140.
  253. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 50.), p. 109.
  254. ^ Macartney 1953, p. 81.
  255. ^ a b c Sălăgean 2005, p. 141.
  256. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 44.), p. 97.
  257. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 24.), p. 59.
  258. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 25.), p. 61.
  259. ^ Sălăgean 2005, p. 142.
  260. ^ Curta 2006, p. 168.
  261. ^ Treadgold 1997, p. 452.
  262. ^ Curta 2006, p. 177.
  263. ^ Curta 2006, pp. 221-222.
  264. ^ Sălăgean 2005, p. 143.
  265. ^ a b Stephenson 2000, pp. 51-58.
  266. ^ Fine 1991, pp. 187-189.
  267. ^ Sălăgean 2005, p. 152.
  268. ^ Fine 1991, pp. 198-199.
  269. ^ Curta 2006, pp. 102-103.
  270. ^ Stephenson 2000, p. 75.
  271. ^ Spinei 2003, p. 55.
  272. ^ Curta 2006, p. 188.
  273. ^ a b c Sălăgean 2005, p. 146.
  274. ^ Madgearu 2005b, pp. 21-22.
  275. ^ a b Georgescu 1991, p. 15.
  276. ^ Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (ch. 27.), p. 65.
  277. ^ Madgearu 2005b, p. 92.
  278. ^ The Hungarian Illuminated Chronicle (ch. 28), p. 98.
  279. ^ a b Bóna 1994, pp. 114-115.
  280. ^ Madgearu 2005b, pp. 108-109.
  281. ^ a b Kristó 2003, p. 52.
  282. ^ Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (ch. 40), p. 177.
  283. ^ Stephenson 2000, pp. 43-44.
  284. ^ Curta 2006, p. 190.
  285. ^ Kristó 2003, pp. 61-62.
  286. ^ Vistai, András János, Tekintő: Erdélyi helynévkönyv, Második kötet, I–P (""Tekintő": Book on Transylvanian Toponymy, Volume II, I–P "), http://www.fatornyosfalunk.com/helynevkonyv_-_2._kotet_I-P.pdf, accesat la 22 iulie 2012 
  287. ^ Bóna 1994, p. 118.
  288. ^ Kristó 2003, pp. 58-59.
  289. ^ a b Curta 2006, p. 250.
  290. ^ Spinei 2009, p. 90.
  291. ^ Curta 2006, pp. 180, 183.
  292. ^ Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (ch. 37), p. 169.
  293. ^ Curta 2006, pp. 182-183.
  294. ^ Spinei 2003, p. 120.
  295. ^ Curta 2006, pp. 185-186.
  296. ^ Spinei 2009, p. 200.
  297. ^ Curta 2006, p. 186.
  298. ^ Curta 2006, p. 184.
  299. ^ Curta 2006, pp. 186-187.
  300. ^ Eymund's Saga (ch. 8.), pp. 79–80.
  301. ^ Spinei 2003, pp. 105, 125.
  302. ^ Spinei 2009, p. 54.
  303. ^ Curta 2006, p. 303.
  304. ^ Jesch 2001, pp. 257-258.
  305. ^ Spinei 2009, pp. 54-55.
  306. ^ Jesch 2001, p. 258.
  307. ^ Spinei 2009, pp. 52-53.
  308. ^ Stephenson 2000, pp. 89-90.
  309. ^ a b Spinei 2009, p. 117.
  310. ^ Spinei 2009, pp. 126-127.
  311. ^ Fine 1991, p. 187.
  312. ^ Stephenson 2000, p. 55.
  313. ^ Stephenson 2000, p. 57.
  314. ^ Spinei 2009, pp. 121-122.
  315. ^ Anna Comnena: The Alexiad (10.3.), p. 299.
  316. ^ Vékony 2000, p. 212.
  317. ^ Vékony 2000, p. 215.
  318. ^ Spinei 2009, p. 132.
  319. ^ Sălăgean 2005, p. 168.
  320. ^ Treptow & Popa 1996, p. xv.
  321. ^ a b Vékony 2000, pp. 27-29.
  322. ^ Engel 2001, p. 27.
  323. ^ Kristó 2003, p. 66.
  324. ^ Sălăgean 2005, pp. 150-151.
  325. ^ Curta 2006, pp. 248-250.
  326. ^ Kristó 2003, p. 42.
  327. ^ Hartwick, Life of King Stephen of Hungary (8), p. 383.
  328. ^ Curta 2006, p. 432.
  329. ^ Engel 2001, pp. 40-41.
  330. ^ Curta 2006, p. 355.
  331. ^ Sălăgean 2005, p. 160.
  332. ^ Kristó 2003, pp. 97-98.
  333. ^ a b Bóna 1994, p. 169.
  334. ^ Kristó 2003, p. 99.
  335. ^ Kristó 2003, p. 100.
  336. ^ Curta 2006, pp. 250-252.
  337. ^ Bóna 1994, pp. 162-163.
  338. ^ Curta 2006, pp. 250-251, 351.
  339. ^ Engel 2001, pp. 116-117.
  340. ^ Sălăgean 2005, p. 162.
  341. ^ Engel 2001, p. 115.
  342. ^ Kristó 2003, p. 133.
  343. ^ Kristó 2003, pp. 136-137.
  344. ^ Curta 2006, p. 352.
  345. ^ a b Curta 2006, p. 353.
  346. ^ Kristó 2003, p. 122.
  347. ^ Sălăgean 2005, p. 163.
  348. ^ a b Sălăgean 2005, p. 164.
  349. ^ Curta 2006, p. 354.
  350. ^ a b Makkai 1994, p. 189.
  351. ^ Kristó 2003, p. 140.
  352. ^ a b Engel 2001, p. 119.
  353. ^ Sălăgean 2005, pp. 171-172.
  354. ^ Spinei 2009, p. 147.
  355. ^ a b c Makkai 1994, p. 193.
  356. ^ a b Engel 2001, p. 95.
  357. ^ a b Sălăgean 2005, p. 173.
  358. ^ Spinei 2009, p. 246.
  359. ^ Spinei 2009, p. 257.
  360. ^ Vásáry 2005, pp. 42-47.
  361. ^ a b Curta 2006, p. 306.
  362. ^ Spinei 2009, pp. 193-194.
  363. ^ Deeds of John and Manuel Comnenus by John Kinnamos (6.3.261), p. 196.
  364. ^ Curta 2006, p. 317.
  365. ^ Spinei 2009, p. 298.
  366. ^ a b Curta 2006, p. 406.
  367. ^ a b Curta 2006, p. 408.
  368. ^ Spinei 2009, p. 409.
  369. ^ Vásáry 2005, p. 64.
  370. ^ Vásáry 2005, pp. 64-65.
  371. ^ a b c d Curta 2006, p. 410.
  372. ^ Master Roger's Epistle (ch. 20), p. 167.
  373. ^ Makkai 1994, p. 195.
  374. ^ The Successors of Genghis Khan (ch. 1.), p. 70.
  375. ^ Spinei 2009, pp. 436-442.
  376. ^ Spinei 2009, p. 447.
  377. ^ Curta 2006, pp. 413-414.
  378. ^ Curta 2006, p. 414.
  379. ^ Vistai, András János, Tekintő: Erdélyi helynévkönyv, Első kötet, A–H (""Tekintő": Book on Transylvanian Toponymy, Volume II, A–H "), http://www.fatornyosfalunk.com/helynevkonyv_-_1._kotet_A-H.pdf, accesat la 27 iulie 2012 
  380. ^ Kristó 2003, pp. 156-157.
  381. ^ Vistai, András János, Tekintő: Erdélyi helynévkönyv, Harmadik kötet, Q–Zs (""Tekintő": Book on Transylvanian Toponymy, Volume II, Q–Zs"), http://www.fatornyosfalunk.com/helynevkonyv_-_3._kotet_Q-Zs.pdf, accesat la 27 iulie 2012 
  382. ^ Kristó 2003, p. 157.
  383. ^ Kristó 2003, p. 2003.
  384. ^ a b Spinei 2009, p. 163.
  385. ^ Sălăgean 2005, pp. 179-183.
  386. ^ Sălăgean 2005, pp. 177-178.
  387. ^ Sălăgean 2005, p. 192.
  388. ^ a b Georgescu 1991, p. 17.

Surse primare[modificare | modificare sursă]

  • Ammianus Marcellinus: The Later Roman Empire (AD 354–378) (Selectat și tradus în engleză de Walter Hamilton, cu introducere și note de Andrew Wallace-Hadrill) (2004). Penguin Books. ISBN: 978-0-14-044406-3.
  • Anna Comnena: The Alexiad (Tradus de E. R. A. Sewter) (1969). Penguin Books. ISBN: 978-0-14-044958-7.
  • Anonymus, Notary of King Béla: The Deeds of the Hungarians (Editat, tradus și adnotat de Martyn Rady și László Veszprémy) (2010). În: Rady, Martyn; Veszprémy, László; Bak, János M. (2010); Anonymus and Master Roger; CEU Press; ISBN: 978-963-9776-95-1.
  • Constantine Porphyrogenitus: De Administrando Imperio (Text în greacă editat de Gyula Moravcsik, traducere în engleză de Romillyi J. H. Jenkins) (1967). Dumbarton Oaks Center for Byzantine Studies. ISBN: 0-88402-021-5.
  • Deeds of John and Manuel Comnenus by John Kinnamos (Tradus de Charles M. Brand) (1976). Columbia University Press. ISBN: 0-231-04080-6.
  • Eymund's Saga (1989). În Vikings in Russia: Yngvar's Saga and Eymund's Saga (Traducere și introducere de Hermann Palsson și Paul Edwards). Edingburgh University Press. pp. 69–89. ISBN: 0-85224-623-4.
  • Eutropius: Breviarium (Traducere cu introducere și comentariu de H. W. Bird) (1993). Liverpool University Press. ISBN: 0-85323-208-3.
  • Genethliacus of Maximian Augustus by an Anonymous Orator (291) (Traducere și note de Rodgers) (1994). În: In Praise of Later Roman Emperors: The Panegyrici Latini (Introduction, Translation, and Historical Commentary with the Latin Text of R. A. B. Mynors by C. E. V. Nixon and Barbara Saylor Rodgers) (1994); University of California Press; ISBN: 0-520-08326-1.
  • Hartvic, Life of King Stephen of Hungary (Translated by Nora Berend) (2001). In: Head, Thomas (2001); Medieval Hagiography: An Anthology; Routledge; ISBN: 0-415-93753-1.
  • Master Roger's Epistle to the Sorrowful Lament upon the Destruction of the Kingdom of Hungary by the Tatars (Tradus și adnotat de János M. Bak și Martyn Rady) (2010). În: Rady, Martyn; Veszprémy, László; Bak, János M. (2010); Anonymus and Master Roger; CEU Press; ISBN: 978-963-9776-95-1.
  • Maurice's Strategikon: Handbook of Byzantine Military Strategy (Traducere de George T. Dennis) (1984). University of Pennsylvania Press. ISBN: 0-8122-1772-1.
  • Philostorgius: Church History (Traducere cu introducere și note de Philip R. Amidon, S. J.) (2007). Society of Biblical Literature. ISBN: 978-1-58983-215-2.
  • Procopius: History of the Wars (Books VI.16–VII.35.) (Cu traducere în engleză de H. B. Dewing) (2006). Harvard University Press. ISBN: 0-674-99191-5.
  • Royal Frankish Annals (1972). În: Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard's Histories (Tradus de Bernhard Walter Scholz și Barbara Rogers); The University of Michigan Press; ISBN: 0-472-06186-0.
  • The Annals of Fulda (Ninth-Century Histories, Volume II) (Tradus și adnotat de Timothy Reuter) (1992). Manchaster University Press. ISBN: 0-7190-3458-2.
  • The Chronicle of Theophanes Confessor: Byzantine and Near Eastern History, AD 284–813 (Tradus cu introducere și comentariu de Cyril Mango și Roger Scott cu asistența lui Geoffrey Greatrex) (2006). Oxford University Press. ISBN: 978-0-19-822568-3.
  • The Geography of Ananias of Širak (AŠXARHAC’OYC’): The Long and the Short Recensions (Introducere, traducere și comentariu de Robert H. Hewsen) (1992). Dr. Ludwig Reichert Verlag. ISBN: 3-88226-485-3.
  • The Gothic History of Jordanes (versiune în engleză cu introducere și comentariu de Charles Christopher Mierow, Ph.D., profesor de limbi clasice la Princeton University) (2006). Evolution Publishing. ISBN: 1-889758-77-9.
  • The History of Theophylact Simocatta (Traducere în engleză cu introducere și note: Michael și Mary Whitby) (1986). Clarendon Press. ISBN: 0-19-822799-X.
  • The Hungarian Illuminated Chronicle: Chronica de Gestis Hungarorum (Editat de Dezső Dercsényi) (1970). Corvina, Taplinger Publishing. ISBN: 0-8008-4015-1.
  • The Successors of Genghis Khan (Tradus în engleză din persana lui Rashīd Al-Dīn de John Andrew Boyle) (1971). Columbia University Press. ISBN: 0-231-03351-6.

Surse secundare[modificare | modificare sursă]

  • Barford, P. M. (2001). The Early Slavs: Culture and Society in Early Medieval Eastern Europe. Cornell University Press. ISBN 0-8014-3977-9. 
  • Bărbulescu, Mihai (2005). "From the Romans until the End of the First Millenium AD". În Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas. The History of Transylvania, Vol. I. (until 1541). Romanian Cultural Institute. pp. 137–198. ISBN 973-7784-04-9. 
  • Bolovan, Ioan; Constantiniu, Florin; Michelson, Paul E.; Pop, Ioan Aurel; Popa, Cristian; Popa, Marcel; Scurtu, Ioan; Treptow, Kurt W.; Vultur, Marcela; Watts, Larry L. (1997). A History of Romania. The Center for Romanian Studies. ISBN 973-98091-0-3. 
  • Bóna, István (1994). "From Dacia to Transylvania: The Period of the Great Migrations (271–895); The Hungarian–Slav Period (895–1172)". În Köpeczi, Béla; Barta, Gábor; Bóna, István; Makkai, László; Szász, Zoltán; Borus, Judit. History of Transylvania. Akadémiai Kiadó. pp. 62–177. ISBN 963-05-6703-2. 
  • Curta, Florin (2001). The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube Region, c. 500–700. Cambridge: Cambridge University Press. 
  • Curta, Florin (2005). "Frontier Ethnogenesis in Late Antiquity: The Danube, the Tervingi, and the Slavs". În Curta, Florin. Borders, Barriers, and Ethnogenesis: Frontiers in Late Antiquity and the Middle Ages. Brepols. pp. 173–204. ISBN 2-503-51529-0. 
  • Curta, Florin (2006). Southeastern Europe in the Middle Ages, 500–1250. Cambridge: Cambridge University Press. 
  • Curta, Florin (2008). "Before Cyril and Methodius: Christianity and Barbarians beyond the Sixth- and Seventh-Century Danube Frontier". În Curta, Florin. East Central & Eastern Europe in the Early Middle Ages. The University of Michigan Press. pp. 181–219. ISBN 978-0-472-11498-6. 
  • Ellis, L. (1998). "Terra deserta: population, politics, and the [de]colonization of Dacia". În Shennan, Stephen. Population and Demography (World Archaeology, Volume Thirty, Number Two). Routledge. pp. 220–237. ISSN 0043-8243. 
  • Engel, Pál (2001). The Realm of St Stephen: A History of Medieval Hungary, 895–1526. I.B. Tauris Publishers. ISBN 1-86064-061-3. 
  • Fiedler, Uwe (2008). "Bulgars in the Lower Danube region: A survey of the archaeological evidence and of the state of current research". În Curta, Florin; Kovalev, Roman. The Other Europe in the Middle Ages: Avars, Bulgars, Khazars, and Cumans. Brill. pp. 151–236. ISBN 978-90-04-16389-8. 
  • Fine, John V. A (1991). The Early Medieval Balkans: A Critical Survey from the Sixth to the Late Twelfth century. The University of Michigan Press. ISBN 0-472-08149-7. 
  • Georgescu, Vlad (1991). The Romanians: A History. Ohio State University Press. ISBN 0-8142-0511-9. 
  • Hall, Robert A., Jr. (1974). External History of the Romance Languages. American Elsevier Publishing Company. ISBN 0-444-00136-0. 
  • Haynes, I. P.; Hanson, W. S. (2004). "An introduction to Roman Dacia". În Haynes, I. P.; Hanson, W. S. Roman Dacia: The Making of a Provincial Society (Journal of Roman Archaeology Supplementary Series, Number 56). Journal of Roman Archaeology, L.L.C. pp. 11–31. ISBN 1-887829-56-3. 
  • Heather, Peter; Matthews, John (1991). The Goths in the Fourth Century (Translated Texts for Historians, Volume 11). Liverpool University Press. ISBN 978-0-85323-426-5. 
  • Heather, Peter (2006). The Fall of the Roman Empire: A New History of Rome and the Barbarians. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-515954-7. 
  • Heather, Peter (2010). Empires and Barbarians: The Fall of Rome and the Birth of Europe. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-973560-0. 
  • Jesch, Judith (2001). Ships and Men in the Late Viking Age: The Vocabulary of Runic Inscriptions and Skaldic Verse. Boydell & Brewer. ISBN 978-0-85115-826-6. 
  • Kristó, Gyula (2003). Early Transylvania (895-1324). Lucidus Kiadó. ISBN 963-9465-12-7. 
  • Macartney, C. A. (1953). The Medieval Hungarian Historians: A Critical & Analytical Guide. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-08051-4. 
  • MacKendrick, Paul (1975). The Dacian Stones Speak. The University of North Carolina Press. ISBN 0-8078-1226-9. 
  • Madgearu, Alexandru (2005a). "Salt Trade and Warfare: The Rise of Romanian-Slavic Military Organization in Early Medieval Transylvania". În Curta, Florin. East Central & Eastern Europe in the Early Middle Ages. The University of Michigan Press. pp. 103–120. ISBN 978-0-472-11498-6. 
  • Madgearu, Alexandru (2005b). The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum: Truth and Fiction. Romanian Cultural Institute, Center for Transylvanian Studies. ISBN 973-7784-01-4. 
  • Maenchen-Helfen, Otto J. (1973). The World of the Huns: Studies in Their History and Culture (Edited by Max Knight). University of California Press. ISBN 0-520-01596-7. 
  • Makkai, László (1994). "The Emergence of the Estates (1172–1526)". În Köpeczi, Béla; Barta, Gábor; Bóna, István; Makkai, László; Szász, Zoltán; Borus, Judit. History of Transylvania. Akadémiai Kiadó. pp. 178–243. ISBN 963-05-6703-2. 
  • Mallinson, Graham (1998). "Rumanian". În Harris, Martin; Vincent, Nigel. The Romance Languages. Oxford University Press. pp. 391–419. ISBN 0-19-520829-3. 
  • Nandris, Grigore (1 decembrie 1951). „The Development and Structure of Rumanian”. The Slavonic and East European Review (London: Modern Humanities Research Association & University College of London (School of Slavonic and East European Studies)) 30 (74): 7–39. 
  • Opreanu, Coriolan Horațiu (2005). "The North-Danube Regions from the Roman Province of Dacia to the Emergence of the Romanian Language (2nd–8th Centuries AD)". În Pop, Ioan-Aurel; Bolovan, Ioan. History of Romania: Compendium. Romanian Cultural Institute (Center for Transylvanian Studies). pp. 59–132. ISBN 978-973-7784-12-4. 
  • Orel, Vladimir (1998). Albanian Etymological Dictionary. BRILL. ISBN 90-04-11024-0. 
  • Petrucci, Peter R. (1999). Slavic Features in the History of Rumanian. LINCOM EUROPA. ISBN 3-89586-599-0. 
  • Sălăgean, Tudor (2005). "Romanian Society in the Early Middle Ages (9th–14th Centuries AD)". În Pop, Ioan-Aurel; Bolovan, Ioan. History of Romania: Compendium. Romanian Cultural Institute (Center for Transylvanian Studies). pp. 133–207. ISBN 978-973-7784-12-4. 
  • Spinei, Victor (2003). The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century. Romanian Cultural Institute (Center for Transylvanian Studies) and Museum of Brăila Istros Publishing House. ISBN 973-85894-5-2. 
  • Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5. 
  • Stephenson, Paul (2000). Byzantium's Balkan Frontier: A Political Study of the Northern Balkans, 900–1204. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-02756-4. 
  • Teodor, Dan Gh. (1980). The East Carpathian Area of Romania in the V-XI Centuries A.D. (BAR International Series 81). B. A. R. ISBN 0-86054-090-1. 
  • Teodor, Eugen S. (2005). "The Shadow of a Frontier: The Wallachian Plain during the Justinian Age". În Curta, Florin. Borders, Barriers, and Ethnogenesis: Frontiers in Late Antiquity and the Middle Ages. Brepols. pp. 205–245. ISBN 2-503-51529-0. 
  • Thompson, E. A. (2001). The Huns. Blackwell Publishers. ISBN 0-631-15899-5. 
  • Todd, Malcolm (2003). The Early Germans. Blackwell Publishing Ltd. ISBN 0-631-16397-2. 
  • Tóth, Endre (1994). "The Roman Province of Dacia". În Köpeczi, Béla; Barta, Gábor; Bóna, István; Makkai, László; Szász, Zoltán; Borus, Judit. History of Transylvania. Akadémiai Kiadó. pp. 28–61. ISBN 963-05-6703-2. 
  • Treadgold, Warren (1997). A History of the Byzantine State and Society. Stanford University Press. ISBN 0-8047-2630-2. 
  • Treptow, Kurt W.; Popa, Marcel (1996). Historical Dictionary of Romania. Scarecrow Press, Inc. ISBN 0-8108-3179-1. 
  • Urbańczyk, Przemysław (2005). "Early State Formation in East Central Europe". În Curta, Florin. East Central & Eastern Europe in the Early Middle Ages. The University of Michigan Press. pp. 139–151. ISBN 978-0-472-11498-6. 
  • Vásáry, István (2005). Cumans and Tatars: Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1185–1365. Cambridge University Press. ISBN 0-521-83756-1. 
  • Vékony, Gábor (2000). Dacians, Romans, Romanians. Matthias Corvinus Publishing. ISBN 1-882785-13-4. 
  • Wolfram, Herwig (1988). History of the Goths. University of California Press. ISBN 0-520-06983-8. 
  • Wolfram, Herwig (1997). The Roman Empire and Its Germanic Peoples. ISBN 0-520-08511-6. 

Lecturi suplimentare[modificare | modificare sursă]

  • Brezeanu, Stelian (2001). History and Imperial Propaganda in Rome during the 4th Century a. Chr, A Case Study: the Abandonment of Dacia. In: Annuario 3; Istituto Romano di cultura e ricerca umanistica.
  • Pop, Ioan Aurel (1999). Romanians and Romania: A Brief History. Columbia University Press. ISBN: 0-88033-440-1.
  • fr Durandin, Catherine (1995). Historie des Roumains. Librairie Artheme Fayard. ISBN: 978-2-213-59425-5.
  • ro Madgearu, Alexandru (2008). Istoria Militară a Daciei Post Romane, 275–376. Editura Cetatea de Scaun. ISBN: 978-973-8966-70-3.

Legături externe[modificare | modificare sursă]