Satu Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un oraș din partea de nord-vest a României. Pentru alte sensuri, vedeți Satu Mare (dezambiguizare).
Satu Mare
Szatmárnémeti
Sathmar
—  Municipiu  —
Satu Mare: Hotel Dacia (fost Pannonia), Turnul Pompierilor, Palatul Vécsey (Muzeul de Artă), Biserica cu lanțuri, Catedrala romano-catolică
Satu Mare: Hotel Dacia (fost Pannonia), Turnul Pompierilor, Palatul Vécsey (Muzeul de Artă), Biserica cu lanțuri, Catedrala romano-catolică
Stemă
Stemă
Satu Mare is located in România
Satu Mare
Satu Mare
Satu Mare (România)
Poziția geografică
Coordonate: Coordonate: 47°47′24″N 22°53′24″E / 47.79000°N 22.89000°E / 47.79000; 22.8900047°47′24″N 22°53′24″E / 47.79000°N 22.89000°E / 47.79000; 22.89000

Țară Flag of Romania.svg România
Județ Actual Satu Mare county CoA.png Satu Mare

SIRUTA 136483

Reședință Satu Mare[*]
Componență Satu Mare[*], Sătmărel

Guvernare
 - Primar Gábor Kereskényi[*][3] (UDMR, 2016)

Suprafață
 - Total 150,30 km²

Populație (2011)[1][2]
 - Total 102411 locuitori
 - Recensământul anterior, 2002 115.142 locuitori

Localități înfrățite
 - Wolfenbüttel Germania
 - Schwaz Austria
 - Nyíregyháza Ungaria
 - Zutphen Țările de Jos
 - Rzeszów Polonia
 - Bereg Ucraina
 - Ujhorod Ucraina

Site web: http://www.satu-mare.ro/

Poziția localității Satu Mare
Poziția localității Satu Mare

Satu Mare (în maghiară Szatmárnémeti, în germană Sathmar, în ebraică și idiș סאטמאר (pronunțat Satmar, Satmer sau Sacmer), vechea denumire românească Sătmar sau Sătmar-Mintiu este municipiul de reședință al județului cu același nume, Transilvania, România, format din localitățile componente Satu Mare (reședința) și Sătmărel. În trecut a fost reședința Comitatului Sătmar și al județului interbelic Satu Mare. Are o populație de 102.411 locuitori în 2011.[2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Descoperirile arheologice din Țara Oașului, Ardud, Medieșu Aurit, Homoroade, Lazuri etc. evidențiază o serie de dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice și prezența unor comunități celtice după cucerirea romană.

Coif celtic din epoca fierului, sec. al IV-lea î.Ch., descoperit la Satu Mare. Muzeul Național de Istorie a României

Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), cucerit de Szabolcs și Tas, după cum menționează cronica lui Anonymus.

În evul mediu, pe teritoriul actualului oraș Satu Mare existau două așezări umane, Mintiu și Satu Mare, despărțite de cursul râului Somes. Primele informații scrise privind această regiune indică Satu Mare drept centrul comitatului regal cu același nume, funcționând în jurul unui castru fortificat: cetatea Satu Mare. Mintiul apare în documente la începutul secolului al XIII-lea ca o așezare de coloniști germani. În lipsa unei fortificații proprii, Mintiul nu a avut niciodată importanța strategică și militară a Sătmarului. Primul privilegiu cunoscut este acordat orașului Mintiu de către regele maghiar Andrei al II-lea, în anul 1230. Pentru Satu Mare s-a emis un privilegiu similar în anul 1264[4]. În ceea ce privesc obligațiile, orașele erau erau datoare să trimită cinci oameni înarmați în oastea regelui, să plătească decima în valoare de 12 denari și să asigure două mese regelui și însoțitorilor săi dacă aceștia ar poposi vreodată în Sătmar[5]. Drepturile acordate în schimb celor două orașe erau relativ extinse, acestea fiind extrase din punct de vedere administrativ și juridic de sub autoritatea comitelui de cetate și puse direct sub autoritatea regelui sau a vistierului regal. În același timp, locuitorii aveau posibilitatea să-și aleagă judele și preotul, beneficiind și de un vad scutit de vamă pe râul Someș[6].

În 1162 Ștefan al III-lea al Ungariei a donat veniturile orașului, realizate din taxe și impozite, Mănăstirii Szentjobb din Berekys (Comitatul Bihor). Prima cetate medievală a orașului a fost construită în timpul domniei lui Ștefan I al Ungariei și a fost distrusă împreună cu orașele Sătmar și Mintiu în 1242 de către tătari, în timpul primului atac mongol (Marea invazie mongolă). După retragerea mongolilor, cetatea și cele două orașe învecinate, au fost reconstruite din ordinul regelui Bela al IV-lea.

Încoronarea regelui "cel tânăr", Ștefan al V-lea al Ungariei. Tânărul Ștefan a obținut dreptul de a domni ca rege vasal la est de Dunăre, având reședința la Sătmar

În 1247 Sătmarul devine reședința regelui Ștefan al V-lea al Ungariei după ce tânărul prinț obține de la tatăl său, Béla al IV-lea, dreptul de a domni ca rege în estul regatului. Devenind unul dintre cele două reședințe regale, Sătmarul primește privilegii egale cu vechea capitală, Székesfehérvár, stăpânit de regele cel bătrân, Béla al IV-lea până în 1270. După moartea tatălui său, tânărul rege și-a mutat reședința la Székesfehérvár, Sătmarul continuând să-și mențină anumite privilegii regale (confirmate mai târziu și de urmașii lui Ștefan: în 1291 de regele Andrei al III-lea al Ungariei, iar în 1310 și de Carol Robert de Anjou).

În 1411 Sigismund de Luxemburg îi acordă despotului sârb Gheorghe Brancovici orașele Sătmar și Mintiu ca feudă în schimbul orașului Belgrad. În 1460 orașul a devenit din nou proprietate regală. După moartea lui Matia Corvin, intră în posesia fiului său, Corvin János, după care, pentru o scurtă perioadă, era stăpânit de familia Zápolya. În timpul ocupației otomane, orașul, precum și întregul teritoriu numit Partium ("părțile") era condusă de Principatul Transilvaniei, deși nu aparținea oficial acestuia. Periodic a reintrat în stăpânirea regilor Habsburgi ai Ungariei. Până în anii 40 ai secolului XVI. erau proprietatea principelui Ioan Sigismund Zápolya, după care intră sub stăpânirea Habsburgilor, care în 1543 le dăruiesc fraților Báthory: Andrei, Cristofor și Ștefan.

Plan din secolul XVIII al orașelor Sătmar și Mintiu
În Palatul Vécsey (azi Muzeul de Artă) s-a încheiat Pacea de la Sătmar, tratat care a pus capăt Răscoalei lui Rákóczi

După 1543, când cetatea intră în posesia familiei Báthory, se fac schimbări ale albiei Someșului, pentru a apăra cetatea în partea sa sudică, astfel încât fortificația rămâne așezată într-o insulă legată de principalele drumuri prin trei poduri peste Someș. La 1562 cetatea este asediată de armatele otomane conduse de pașa Ibrahim din Buda și de pașa Maleoci din Timișoara. Apoi cetatea a fost asediată de trupele habsburgice, iar armatele transilvănene, părăsind-o, o incendiază. Din însărcinarea generalului austriac Lazarus von Schwendi începe reconstruirea cetății conform planurilor arhitectului italian Ottavio Baldigara după sistemul fortificațiilor italiene în formă de pentagon cu cinci bastioane.

Pacea de la Sătmar
Denumirea veche a orașului în limba română, adică Sătmar, pe o presă de ulei fabricată în perioada interbelică de Turnătoria de Fier și Fabrica de Mașini Fraţii Princz.
Intrarea lui Miklós Horthy la Satu Mare, în toamna anului 1940. Ca o consecință a hotărârilor Dictatului de la Viena, teritoriile nordice și estice ale Transilvaniei au fost anexate la Regatul Ungar

. În timpul Răscoalei lui Rákóczi Mintiul, locuit de germani, a luptat de partea lobonților, iar Sătmarul de partea curuților. În timpul conflictelor violente, la 28 septembrie 1703, Sătmarul a fost ars și dărâmat de lobonți, în aceeași zi, curuții distrug orașul Mintiu. Cele două tabere (cea pro-Habsburgică a lobonților și cea anti-Habsburgică a curuților) au pus capăt războiului tot la Sătmar, la 30 aprilie 1711, când în Palatul Vécsey au încheiat Pacea de la Sătmar, după ce, în prealabil, armata curuților a capitulat la Moftinu Mare.

În anul următor, la 29 decembrie 1712, Sătmarul (Szatmár) și Mintiul (Németi) au fost unite din punct de vedere administrativ sub denumirea Szatmár-Németi (Sătmar-Mintiu). Actul imperial care a consfințit unirea a fost diploma emisă de Carol al VI-lea la 2 ianuarie 1721, orașului Sătmar-Mintiu conferindu-i-se totodată și statutul de oraș liber regal.

Datorită privilegiilor economice și comerciale primite cu începere din secolul al XIII-lea, Sătmarul a devenit un însemnat centru al breslelor meșteșugărești. Secolul al XVIII-lea marchează debutul unui intens proces de urbanizare a orașului, din această perioadă datând câteva edificii reprezentative: primăria veche, hanul, o cazarmă, biserica greco-catolică, biserica reformată etc. În anul 1823 se înființează Comisia de Sistematizare a orașului, care controlează și dirijează întreaga activitate edilitară. În 1844 se intensifică lucrările de pavare a orașului începute în 1805.

În anul școlar 1859/1860 la Liceul din Satu Mare (înființat în 1642) se introduce prima catedră de limba română, cu primul profesor parohul-protopop Petru Bran. Catedra a funcționat până în anul 1907.[7]

În secolul al XIX-lea (și mai ales în cea de a doua jumătate a secolului) debuteaza o perioadă de intensă urbanizare și de dezvoltare comercială, economică, culturală și socială. În această perioadă s-a construit primul hotel (Hotel Korona), Palatul Episcopal romano-catolic, cazarma, iar la sfârșitul secolului XIX. s-a construit și prima bancă, Palatul Justiției, clădirea teatrului (1892), gara, dar și primele clădiri de piatră al unor licee confesionale. Apar și primele întreprinderi industriale: Moara cu aburi, Fabrica de căramidă, Fabrica Neuschloss de prelucrare a lemnului, fabrica de cherestea, Fabrica Princz, Fabrica de Produse de Tâmplărie și Comerț cu Lemne – Societate pe acțiuni Satu Mare (Fabrica Unio de azi), etc. Fiind la intersecția drumurilor comerciale, Satu Mare devine un important nod feroviar. În 1871 se construiește linia ferată Satu Mare - Carei, în 1872 linia Satu Mare - Sighetu Marmației, în 1894 linia Satu Mare - Baia Mare, iar după 1900 liniile ferate care legau orașul Satu Mare de diverse localități ale județului: Ardud (1900), Bixad (1906). Prosperaritatea orașului continuă până la începutul Primului Război Mondial, la începutul secolului XX. s-au construit o serie de clădiri monumentale, emblematice pentru oraș, precum Hotelul Dacia, sau Turnul Pompierilor. Clădirea Hotelului Dacia (numit pe atunci: Hotel Pannónia) proiectat de arhitecții Zoltán Bálintși Lajos Jámbor în stil secession, clădire care la vremea respectivă conținea și clădirea Filarmonicii Dinu Lipatti, și care în 1903 a primit premiul II. la Expoziția Mondială din Viena. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, dezvoltarea dinamică a orașului a încetat.

La finele Primului Război Mondial, orașul Satu Mare se afla într-o situație incertă câtă vreme spre deosebire de celelalte centre urbane din Transilvania, administrația românească încă nu se instaurase pe deplin în oraș deși un Comitet Național Român Comitantes a funcționat pentru o scurtă perioadă, în noiembrie-decembrie 1918. În perioada tulbure de după Primul Război Mondial, și în orașul Satu Mare s-au constituit soviete ale muncitorilor în martie 1919, la fel ca în toată Ungaria. Abia la data de 19 aprilie 1919 în oraș au intrat trupele române. În fruntea urbei a fost ales în funcția de primar Augustin Ferențiu în timp ce Traian Puticiu a fost numit secretar al primarului.[8]

Marile întreprinderi din oraș, Fabrica de vagoane Unio, Fabrica Princz, Întreprinderea textilă Ardeleana, Rafinăria de petrol Freund, Fabrica de cărămizi, Fabrica de mobilă, prosperă în această perioadă, iar municipalitatea realizează importante investiții în căi de comunicație, școli, spitale, construcții publice, uzine comunale. Tot în acea perioadă, mai exact pe 15 iulie 1919 se înființează Liceul Mihai Eminescu, prima instituție de învățământ secundar cu predare în limba română din oraș. Sistemul bancar și comerțul se dezvoltă în paralel, astfel că în 1929 se înființează Camera de Comerț și Industrie și Bursa de mărfuri, care au ca membri 25 de societăți comerciale anonime și 75 de firme industriale și de producție; în 1930 existau în oraș 33 de sucursale ale unor bănci. În perioada interbelică municipiul Satu Mare a fost reședința județului Satu Mare (interbelic).

Nicolae Ceaușescu sosește la Satu Mare, în timpul inundațiilor din 1970.

Ascensiunea fascismului în Europa și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au produs dramatice modificări ale climatului social, politic și economic al orașului. Vara anului 1940 Satu Mare, precum și toate teritoriile nord-vestice ale Transilvaniei este anexat Regatului Ungariei prin Dictatul de la Viena (în același timp Stalin anexează în urma Pactului Ribbentrop-Molotov nordul Bucovinei, Basarabia și ținutul Herța, iar Bulgaria obține Cadrilaterul). Dintre teritoriile pierdute, în urma războiului au fost recuperate doar regiunile transilvănene. Orașul Satu Mare a fost eliberat de Armata Română în toamna anului 1944 (Bătălia de la Carei).

În ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial schimbările politice din Ungaria au condus la cea mai mare tragedie din istoria evreilor sătmăreni. Prim-ministrul Miklós Kállay, deși a acceptat toate propunerile naziștilor germani și a asistat la promulgarea unor legi discriminatorii și nedrepte împotriva evreilor, totuși, a respins categoric ideea deportărilor în lagărele de exterminare. Între 1942 și 1943 a reușit să evite de 8 ori demararea deportărilor spre Germania, concesii obținute la diferitele negocieri cu naziștii. Ca urmare a tensiunilor crescânde între guvernul maghiar și conducerea nazistă, pe fondul neîncrederii Germaniei în loialitatea guvernului condus de Kállay, Ungaria a fost ocupată militar de către Germania nazistă prin Operațiunea Margareta.

Noul guvern fascist, condus de Döme Sztójay a sprijinit fără condiții planul lui Adolf Hitler în privința exterminării evreilor europeni și a asistat la punerea lui în practică, prin concentrarea evreilor în ghetouri și predarea lor autorităților germane. Politica guvernului Sztojay a dus la deportarea a 19.000 de evrei din zona municipiului, transferați între 19 mai și 1 iunie 1944 prin 6 transporturi în diferite lagăre din Germania și Polonia. Cei mai mulți evrei sătmăreni au ajuns în Auschwitz-Birkenau, alții în Bergen-Belsen și alte lagăre de exterminare. Dintre cei 18.863 evrei deportați au supraviețuit doar câteva mii de persoane. După război, majoritatea lor au emigrat în SUA și Israel în timpul regimului comunist.

În septembrie 1944 orașul a fost grav afectat de bombardamente care au ruinat pe lângă uzinele și podurile orașului și o parte semnificativă a clădirilor publice importante. O parte a clădirilor ruinate, îndeosebi cele de pe actualul Bulevard Brătianu nu au mai fost refăcute după încheierea războiului, preferându-se înlocuirea lor cu clădiri moderne.

După Conferința de la Yalta din 1945, în România - ca și în alte țări ale Europei Centrale, abandonate sferei de influență sovietice de către Puterile Aliate - a fost instaurat comunismul.

Fabricile Unio, Princz și alte întreprinderi importante din oraș au fost naționalizate în anul 1948, dezvoltarea orașului urmând cadrul planurilor cincinale. Începând cu anii 1960, ca urmare a industrializării forțate, numărul locuitorilor Sătmarului crește semnificativ, determinând și extinderea teritoriului orașului. În această perioadă începe construirea primelor cartiere și apariția primelor blocuri cu patru iar mai târziu cu zece etaje, cea mai spectaculoasă dezvoltare cunoscând-o partea orașului situată pe malul drept al Someșului. Primul cartier construit a fost Cartierul 14, cunoscut sub denumirea Micro 14, cu un număr suficient de apartamente pentru găzduirea a 20.000 de oameni. A urmat Cartierul 15, cu apartamente pentru 15.000 de oameni. Pentru legarea acestor zone de nucleul vechi al orașului s-a realizat cel de-al doilea pod peste Someș, podul Golescu[6].

În inundațiile din primăvara anului 1970 au decedat 56 de sătmăreni și s-a distrus o parte însemnată a orașului, viiturile provocând prăbușirea a peste 2.000 de case. Pentru familiile sinistrate au fost ridicate două cartiere: Soarelui și Carpați I. Tot în urma inundațiilor au fost ridicate și locuințele din zona Pieței 14 Mai și din cartierul Solidaritatea.

Începând cu anii '80 au fost construite alte trei cartiere: Micro 16, Micro 17 și Carpați II.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Municipiul Satu Mare se află în județul Satu Mare, în nord-vestul României, pe râul Someș, la 13 km de granița cu Ungaria și 27 km de granița cu Ucraina. Coordonatele exacte sunt:

  • paralela 47o47'30"
  • meridianul 22o52'30"
  • altitudinea 126 metri.

Demografie[modificare | modificare sursă]


Circle frame.svg

Componența etnică a municipiului Satu Mare

     Români (54.2%)

     Maghiari (34.6%)

     Romi (1.24%)

     Germani (1.01%)

     Necunoscută (8.62%)

     Altă etnie (0.3%)


Circle frame.svg

Componența confesională a municipiului Satu Mare

     Ortodocși (44.56%)

     Romano-catolici (18.04%)

     Reformați (17.53%)

     Penticostali (1.38%)

     Greco-catolici (7.29%)

     Necunoscută (8.92%)

     Altă religie (2.24%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Satu Mare se ridică la 102.411 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 115.142 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (54,2%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (34,61%), romi (1,24%) și germani (1,02%). Pentru 8,62% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, nu există o religie majoritară, locuitorii fiind ortodocși (44,57%), romano-catolici (18,05%), reformați (17,53%), greco-catolici (7,29%) și penticostali (1,38%). Pentru 8,93% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[9]

Evoluție istorică[modificare | modificare sursă]

Populația istorică (cifre absolute) începând din 1880[10]
An Total Români Maghiari Germani Evrei Romi Alte etnii
1880 19.708 955 17.028 737 988
1890 20.736 717 19.587 267 165
1900 26.881 914 25.080 586 301
1910 34.892 986 33.094 629 183
1920 37.376 4.543 24.671 156 7.855 151
1930 51.495 16.251 21.916 939 10.693 642 1.054
1941 52.011 2.079 48.293 215 1019 253 152
1956 52.096 18.120 31.204 129 2.390 10 243
1966 68.246 31.696 34.490 540 466 804 250
1977 101.860 51.205 48.842 993 256 321 243
1992 130.584 71.502 53.917 3.681 61 1.031 392
2002 115.142 66.638 45.298 1.607 30 1.115 454
2011 102.411 55.509 35.441 1.044 28 1.272 9.117
Evoluția structurii etnice începând din 1880[11]
An Total Români Maghiari Germani Evrei Țigani Alte etnii
1869 18.353 5,4% 88% 5,4% 1,1%
1880 19.708 5% 88,9% 3,8% 2,3%
1890 20.736 3,5% 94,5% 1,3% 0,8%
1900 26.881 3,4% 93,3% 2,2% 1,1%
1910 34.892 2,8% 94,8% 1,8% 0,5%
1920 37.376 12,2% 66% 0,4% 21% 0,4%
1930 51.495 31,6% 42,6% 1,8% 20,8% 1,2% 2,1%
1941 52.011 4% 92,9% 0,4% 2% 0,5% 0,2%
1956 52.096 34,8% 59,9% 0,2% 4,6% - 0,5%
1966 68.246 46,4% 50,5% 0,8% 0,7% 1,2% 0,3%
1977 101.860 50,3% 48% 1% 0,3% 0,3% 0,2%
1992 130.584 54,8% 41,3% 2,8% 0,05% 0,8% 0,3%
2002 113.697 57,5% 39,8% 1,4% 0,03% 0,9% 0,4%
2011 102.411 58,9% 34,6% 1% 1,2%
Satu Mare - evoluția demografică

Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia


Monumente[modificare | modificare sursă]

În Satu Mare există mai multe obiective turistice care pot fi vizitate, printre care:

Biserici[modificare | modificare sursă]

  • Catedrala romano-catolică - catedrala cu hramul "Înălțarea Domnului", este biserica catedrală a Episcopiei Romano-Catolice de Satu Mare. Monumentul a fost edificat la începutul secolului al XIX-lea în stil clasicist. Construit din inițiativa episcopului Hám János și proiectat de renumitul arhitect maghiar Hild József, biserica este unul dintre cele mai importante obiective turistice ale orașului.
  • Biserica Reformată cu lanțuri - proiectat de Preinlich Zsigmond și construit între 1788 și 1807 în stil baroc german (copf), Biserica cu lanțuri este cea mai veche biserică a orașului.
  • Catedrala Greco-Catolică „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” - este cea de-a doua biserică greco-catolică română a orașului. Vechea biserică, folosită inițial și de greco-catolicii ruteni, a fost construită în 1803 în stil baroc fiind demolată în 1932 pentru a face loc unui lăcaș mai cuprinzător. Noua biserică a fost construită pe locul bisericii demolate între 1932 și 1937, după planurile arhitecților Victor Smigelschi și G. P. Liteanu. Stilul construcției este inspirat de arhitectura românească tradițională.
  • Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” („catedrala”) - construită între 1932 și 1937, după planurile arhitectului bucureștean G. P. Liteanu, biserica este cea mai veche și cea mai monumentală biserică ortodoxă română din oraș, fiind totodată catedrala protopopiatului ortodox. Clădirea îmbină armonios stilul bizantin cu elemente tradiționale, respectând stilul bisericilor românești cu brâul exterior specific.

Statui[modificare | modificare sursă]

Muzee[modificare | modificare sursă]

  • Atelierul memorial Aurel Popp, strada Aurel Popp nr. 13
  • Casa memorială „Vasile Lucaciu”
  • Muzeul Județean

Cultură[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește viața culturală, județul Satu Mare are o tradiție bogată și o rețea de instituții de cultură constând în teatre, o filarmonică, 60 de biblioteci publice (la nivel de județ) cu un fond de carte de peste 1.000.000 exemplare, 2 cinematografe, patru case de cultură multi-funcționale, 17 muzee (inclusiv unul dedicat păstrării tradițiilor populației de origine germană), două galerii de artă și un centru de promovare a creației.

Sistemul educațional al orașului este bine dezvoltat în județ, existând 274 de școli și licee.

Mass media sunt, de asemenea, bine reprezentate de trei cotidiene, două reviste de literatură, trei posturi de radio și două de televiziune..

Atelierul Memorial Erdõs. Erdõs Imre Pál (1916-1987)laureat al Premiului de Stat (1962), maestru emerit al artei (titlu ce i se acorda in 1963), este una dintre personalitatile de seama ale orasului.

Instituții culturale[modificare | modificare sursă]

Evenimente culturale[modificare | modificare sursă]

Politică[modificare | modificare sursă]

Primarul municipiului este Gábor Kereskényi din partea UDMR.
Viceprimarii sunt Adrian Albu (PNL) și Doina Feher (PNL)

Consiliul Local Satu Mare[modificare | modificare sursă]

În urma alegerilor locale din 2016 Consiliul Local a fost compus din 23 consilieri, împărțiți astfel:

    Partid Consilieri Componența Consiliului
40,7% Uniunea Democrată Maghiară din România 10                    
25,9% Partidul Social Democrat 7                    
12,4% Partidul Național Liberal 3                    
10,4% Partidul Alianța Liberalilor și Democraților 3                    

Evenimente[modificare | modificare sursă]

regele cel tânăr Ștefan al V-lea
reprezentarea ciocnirilor dintre curuți și lobonți pe o hartă din timpul războiului de independență al lui Rákóczi
trupa teatrului vechi în 1865
Grădina Kossuth (azi Grădina Romei) în 1903
întâlnirea regelui Carol al II-lea al României cu marele rabin Joel Teitelbaum în 1936 la Satu Mare
adunare în fața Bisericii cu lanțuri în 1991, la doi ani după revoluție

Personalități[modificare | modificare sursă]

Vezi și Lista personalităților sătmărene, Lista episcopilor romano-catolici de Satu Mare, Lista directorilor teatrului din Satu Mare.

Următoarele personalități s-au născut sau au trăit în Satu Mare:

S-au născut în Satu Mare[modificare | modificare sursă]

Au trăit în Satu Mare[modificare | modificare sursă]

Vezi și Lista episcopilor de Satu Mare.

Orașe înfrățite[modificare | modificare sursă]

Municipiul Satu Mare duce o politică de stabilire de contacte la nivel european. În acest scop, au fost stabilite parteneriate cu următoarele orașe:

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație). http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/etnii2002.zip. Accesat la 6 august 2013. 
  2. ^ a b c Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_Tab_8.xls. Accesat la 5 august 2013. 
  3. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2016, Biroul Electoral Central[*] 
  4. ^ Diana Iegar, Sarandi Tamas, Szoc Peter Levente, Satu Mare, Studii și comunicări, nr. XXVI, 2010, pg. 19.
  5. ^ Ibidem.
  6. ^ a b Ibidem.
  7. ^ Revistele "Familia" nr.5-6 din 1938 și nr.2-3 din 1939, pp.39-50 și pp.61-71.
  8. ^ Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, ''PNL Satu Mare. Tradiție și contemporaneitate'', Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2011.
  9. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_TAB_13.xls. Accesat la 5 august 2013. 
  10. ^ http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/smetn02.pdf
  11. ^ http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/smszaz.pdf
  12. ^ a b c Vasile Scurtu, O pagină de românism din trecutul Sătmarului, în revista Familia, nr.5-6, mai-iunie 1938, Oradea, pp.39-40.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Satu Mare

Mass Media[modificare | modificare sursă]

Ziare[modificare | modificare sursă]

Instituții

Istorie

Hărți