Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Regatul Unit)
Jump to navigation Jump to search
Pagina „UK” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți UK (dezambiguizare).
Regatul Unit
United Kingdom (engleză)
United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland (engleză)
The United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland (engleză)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord
Drapelul Regatului UnitStema Regatului Unit
Drapelul Regatului UnitStema Regatului Unit
DevizăDieu et mon droit1
(Dumnezeu și dreptul meu)
Imnul naționalGod Save the Queen
(Doamne, ocrotește-ne regina)
EU-United Kingdom.svg
Geografie
Suprafață 
 - totală243 610 km² (locul 80)
Apă (%)1,34
Cel mai înalt punctBen Nevis (1.344 metru) Modificați la Wikidata
Cel mai jos punctThe Fens[*] (-4 metru) Modificați la Wikidata
Cel mai mare orașLondra
VeciniIrlanda[4] Modificați la Wikidata
Fus orarUTC
Ora de varăUTC+1
Populație
Populație 
 - Recensământ 201163.181.775 (locul 22)
Densitate263,1 loc/km²
 - Estimare 201364 100 000[1]
Limbi oficialeengleza
recunoscute pe plan regional:
galeza, scoțiana, irlandeza etc.
Etnonim(masc.) britanic, (fem.) britanică, (pl.) britanici
Guvernare
Sistem politicmonarhie constituțională
ReginăElisabeta a II-a
Prim MinistruTheresa May
LegislativParlamentul Regatului Unit Modificați la Wikidata
CapitalaLondra
Istorie
Formare
Actele Uniunii1 mai 1707
Actul Uniunii1 ianuarie 1801
Tratatul anglo-irlandez12 aprilie 1922
Economie
PIB (PPC)2008
 - Total$2 230 miliarde[2]
 - Pe cap de locuitor40.233 $[5] Modificați la Wikidata
PIB (nominal)2008
 - Total$2 674 miliarde[2] (locul 6)
 - Pe cap de locuitor$43 785[2]
GiniModificați la Wikidata32,8
IDU(2008) 0,947 (înalt[3]) (locul 21)
MonedăLiră sterlină (GBP)
Coduri și identificatori
Cod CIOGBR Modificați la Wikidata
Cod mobil234
235 Modificați la Wikidata
Prefix telefonic44
ISO 3166-2GB Modificați la Wikidata
Domeniu Internet.uk3
1 Deviza regală în Scoția este Nemo me impune lacessit (în latină: "Nimeni nu mă rănește fără a scăpa nepedepsit")
2 Alte limbi au statut oficial în anumite părți ale Regatului. Iată numele oficial al Regatului Unit în fiecare din aceste limbi: 3 Codul ISO 3166-1 este GB, dar domeniul .gb nu este în uz. Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care Regatul Unit face parte.
Prezență online
facebook

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (în engleză United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland), cunoscut sub numele de Regatul Unit (în engleză United Kingdom, pronunție engleză: /jʊ̈nai̯tɘd kɪŋɡdə̯m/, pe scurt UK) sau Marea Britanie (în engleză Great Britain sau doar Britain), este o țară suverană din Europa occidentală. Situată în largul coastelor de nord-vest ale continentului European, Regatul Unit cuprinde insula Marea Britanie, partea de nord-est a insulei Irlanda și multe insule mici.[6] Irlanda de Nord este singura parte a Regatului Unit care are frontieră terestră⁠(d) cu un alt stat suveran‍—‌ Republica Irlanda. În afara acestei frontiere terestre, Marea Britanie este înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului, la est, Canalul Mânecii la sud și Marea Celtică, la sud-sud-vest, având a 12-cea mai lungă coastă din lumeMarea Irlandei se află între Marea Britanie și Irlanda. Cu o suprafață de 242.500 km², Regatul Unit este al 78-lea cel mai mare stat suveran din lume și al 11-lea din Europa⁠(d). Este, de asemenea, a 21-a cea mai populată țară, cu o populație estimată la 65,1 milioane de locuitori.[7]

Regatul Unit este o monarhie constituțională cu o democrație parlamentară.[8][9] Monarh⁠(d) este regina Elisabeta a II-a, care domnește⁠(d) din 6 februarie 1952. Capitala Regatului Unit, și cel mai mare oraș, este Londra, un oraș global și centru financiar⁠(d) cu o populație a zonei urbane de 10,3 milioane de locuitori, fiind al patrulea cel mai mare oraș din Europa și al doilea cel mai mare din Uniunea Europeană⁠(d).[10] Alte mari zone urbane din Regatul Unit⁠(d) sunt aglomerările urbane centrate în Birmingham⁠(d), Leeds⁠(d), Glasgow⁠(d), Liverpool⁠(d) și Manchester⁠(d). Regatul Unit este format din patru țări⁠(d)Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord.[11] Ultimele trei au administrații autonome,[12] fiecare cu puteri diferite,[13][14] cu sediul în capitalele lor, Edinburgh, Cardiff și, respectiv, Belfast. Aflate pe insule din apropiere, Isle of Man, și Aprodatele Guernsey și Jersey nu fac parte din Regatul Unit, fiind dependențe ale CoroaneiGuvernul Britanic⁠(d) fiind responsabil pentru apărarea și reprezentarea lor internațională.[15]

Relațiile dintre țările Regatului Unit au evoluat de-a lungul timpului⁠(d). Țara Galilor a fost anexată de Regatul Angliei conform Legilor Țării Galilor din 1535 și 1542⁠(d). Un tratat⁠(d) între Anglia și Scoția a dus în 1707 la unificarea lor în Regatul Unit al Marii Britanii, care a fuzionat în anul 1801 cu Regatul Irlandei, pentru a forma Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Cinci șesimi din Irlanda s-au retras din Regatul Unit în 1922, lăsând actuala formulă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Există paisprezece teritorii britanice de peste mări.[16] Acestea sunt rămășițe ale Imperiului Britanic, care, la apogeul său, în 1920, cuprindea aproape un sfert din suprafața uscatului de pe Pământ și a fost cel mai mare imperiu din istorie. Influența britanică se observă în limba, cultura și sistemele juridice ale multora din fostele sale colonii⁠(d).

Regatul Unit este o țară dezvoltată și a cincea cea mai mare economie după PIB nominal și a noua cea mai mare economie după paritatea puterii de cumpărare. Economia Regatului Unit este considerată una cu venituri ridicate⁠(d) iar țara are un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat, clasat pe locul 16 în lume. A fost prima țară industrializată din lume cea mai mare putere⁠(d) mondială în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea.[17][18] Regatul Unit rămâne o mare putere, cu o considerabilă influență economică, culturală, militară, științifică și politică pe plan internațional.[19][20] Este recunoscută ca deținătoare de arme nucleare și este a șaptea țară din lume după cheltuielile militare.[21] Regatul Unit este membru permanent⁠(d) al Consiliului de Securitate al ONU de la prima sa sesiune, în 1946. A fost un lider între statele membre⁠(d) ale UE și ale predecesoarei sale, Comunitatea Economică Europeană (CEE), din 1973. Cu toate acestea, la 23 iunie 2016, un referendum național în Regatul Unit a dus la decizia de a părăsi UE, ieșirea fiind în prezent în curs de negociere⁠(d). Regatul Unit este membru al Commonwealth-ului Națiunilor, al Consiliului Europei, al grupului miniștrilor de finanțe din G7⁠(d), al forumului G7⁠(d), al G20, NATO, al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

Etimologia și terminologie[modificare | modificare sursă]

Prin Legile Uniunii din 1707,⁠(d) s-a declarat că regatele Angliei și Scoției sunt „unite într-un Regat cu Numele de Marea Britanie”, deși noul stat apărea în aceleași legi și ca „Regatul Marii Britanii”, „Regatul Unit al Marii Britanii” și „Regatul Unit”.[22][23] Termenul de „Marea Britanie” a fost folosit însă doar informal în secolul al XVIII-lea și țara a fost doar uneori menționată ca „Regatul Unit al Marii Britanii”—numele oficial complet, din 1707 la 1800, fiind doar „Marea Britanie”, fără o „formă lungă”.[24][25][26][27][28] Legile Uniunii din 1800⁠(d) au unit Regatul Marii Britanii cu Regatul Irlandei, din 1801, formând Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. În urma divizării Irlandei⁠(d) și independenței Statului Liber Irlandez în 1922, ceea ce a lăsat Irlanda de Nord ca singura parte a insulei Irlanda aparținând Regatului Unit, s-a adoptat denumirea de „Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord”[a][29]

Deși Regatul Unit, ca stat suveran, este o țară, Anglia, Scoția, Țara Galilor și, într-o mai mică măsură, Irlanda de Nord, sunt și ele considerate țări, deși nu sunt state suverane.[30][31] Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord au guvernare autonomă.[32][33] Site-ul prim-ministrului britanic a folosit expresia „țări într-o țară” pentru a descrie Marea Britanie. Unele sumare statistice, cum ar fi cele pentru cele douăsprezece regiuni NUTS 1 din Regatul Unit⁠(d) denumesc Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord „regiuni”.[34][35] Irlanda de Nord mai este menționată și ca „provincie”.[36][37] În ceea ce privește Irlanda de Nord, numele descriptiv folosit „poate fi controversat, opțiunea dezvăluind preferințe politice”.[38]

Adesea se folosește și termenul de „Marea Britanie”[b] ca sinonim pentru Regatul Unit. Termenul „Marea Britanie” se referă însă, convențional, la insula Marea Britanie sau, din punct de vedere politic, la Anglia, Scoția și Țara Galilor împreună.[39][40][41] El este folosit uneori și ca sinonim pentru Regatul Unit în ansamblul său.[42][43] GB și GBR sunt codurile standard de țară pentru Regatul Unit (a se vedea ISO 3166-2⁠(d) și ISO 3166-1 alpha-3⁠(d)) și, prin urmare, sunt utilizate de către organizațiile internaționale cu referire la el. În plus, echipa olimpică a Regatului Unit concurează sub numele de „Marea Britanie” sau „Echipa GB”.[44][45]

Adjectivul „britanic” este frecvent folosit pentru a se referi la aspecte referitoare la Regatul Unit. Termenul nu are nicio certă conotație juridică, dar este folosit în drept cu referire la cetățenia Regatului Unit și la aspecte asociate cu naționalitatea⁠(d).[46] Locuitorii Regatului Unit folosesc o serie de termeni diferiți pentru a-și descrie identitatea națională și se pot identifica drept britanici; sau ca englezi, scoțieni, galezi, nord-irlandezi⁠(d), sau irlandezi;[47] sau ca ambele.[48]

În 2006, s-a introdus un nou design al pașaportului britanic. Prima pagină prezinta forma lungă a numelui statului în engleză, galeză și gaelică scoțiană.[49] În galeză, forma lungă numele statului este „Teyrnas Unedig Prydain Fawr o Gogledd Iwerddon”, „Teyrnas Unedig”, fiind folosit ca formă scurtă a numelui pe site-urile guvernamentale.[50] El este de obicei abreviat „DU” de la forma mutantă „Y Deyrnas Unedig”. În gaelica scoțiană, forma lungă este „Rìoghachd Aonaichte Bhreatainn is Èireann o Tuath”, iar forma scurtă este „Rìoghachd Aonaichte”.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Înainte de 1707[modificare | modificare sursă]

Stonehenge, din Wiltshire, a fost ridicat în jurul anului 2500 î.e.n.

Colonizarea de către oamenii moderni din punct de vedere anatomic a ceea ce avea să devină Regatul Unit a avut loc în valuri începând cu aproximativ acum 30.000 de ani⁠(d).[51] Pe la sfârșitul preistoriei regiunii⁠(d), se crede că populația aparținea, în principal, unei culturi numite celtică insulară⁠(d), care cuprinde Britania britonă și Irlanda galică⁠(d).[52] Cucerirea romană, începută în 43 e.n., și dominația romană de 400 ani a sudului Marii Britanii, a fost urmată de o invazie de coloniști germanici, anglo-saxoni, care împreună au redus zona britonă la ceea ce avea apoi să devină în principal Țara Galilor și Regatul istoric Strathclyde⁠(d).[53] Cele mai multe dintre regiunile colonizate de anglo-saxoni s-au unit formând Regatul Angliei în secolul al X-lea.[54] Între timp, vorbitorii de galică din nord-vestul Marii Britanii (cu legături cu nord-estul Irlandei, de unde se consideră că au migrat în secolul al V-lea)[55][56] s-au unit cu picții pentru a forma Regatul Scoției în secolul al IX-lea.[57]

La Bayeux Tapestry descrie Bătălia de la Hastings, în 1066, și evenimentele care au dus la aceasta

În 1066, Normanzii au invadat Anglia din Franța și, după ce au cucerit-o, au anexat și mari părți din Țara Galilor⁠(d), au cucerit și o mare parte din Irlanda⁠(d) și au fost invitați să colonizeze Scoția, aducând în fiecare țară feudalismul pe model nord-francez și cultura franco-normandă.[58] Elitele normande au o influență puternică asupra culturilor locale, dar în cele din urmă au fost asimilate de acestea.[59] Regii englezi medievali au finalizat apoi cucerirea țării Galilor⁠(d) și au făcut o primă încercare de a anexa Scoția⁠(d). În urma Declarației de la Arbroath⁠(d), Scoția și-a păstrat independența, deși s-a aflat aproape constant în conflict cu Anglia⁠(d). Monarhii englezi, prin moștenirea unor substanțiale teritorii din Franța⁠(d) și în virtutea pretențiilor la coroana franceză, au fost puternic implicați și în conflictele din Franța, mai ales în Războiul de 100 de Ani, în timp ce regii Scoției erau aliați cu francezii⁠(d).[60]

Perioada modernă timpurie⁠(d) a adus conflicte religioase cauzate de Reformă și de introducerea bisericii naționale protestante⁠(d) în fiecare țară.[61] Țara Galilor a fost pe deplin încorporată în Regatul Angliei⁠(d),[62] în timp ce Irlanda s-a constituit ca regat în uniune personală cu coroana engleză.[63] În ceea ce avea să devină Irlanda de Nord, terenurile nobilimii independente, gaelica și catolică, au fost confiscate și date coloniștilor protestanți⁠(d) din Anglia și Scoția.[64]

În 1603, regatele Angliei, Scoției și Irlandei au fost aduse într-o uniune personală, atunci când Iacob al VI-lea, rege al Scoției, a moștenit coroanele Angliei și Irlandei și și-a mutat curtea de la Edinburgh la Londra; cu toate acestea, fiecare țară a rămas o entitate politică separată, și și-a păstrat propriile instituții politice, juridice și religioase.[65][66]

La mijlocul secolului al XVII-lea, toate cele trei regate au fost implicate într-o serie de războaie legate între ele⁠(d) (inclusiv Războiul Civil Englez) care a condus la răsturnarea temporară a monarhiei și la instaurarea de unei vremelnice republici unitare a Commonwealth-ului Angliei, Scoției și Irlandei.[67][68] În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, marinari britanici au fost implicați în acte de piraterie (corsărie), atacuri și furturi împotriva navelor de pe coastele Europei și Caraibelor.[69]

Casa de Stat din St. George's, Bermuda. Înființat în 1612, acesta este cel mai vechi oraș englez permanent locuit din Lumea Nouă.

Deși monarhia a fost restaurată⁠(d), Interregnul⁠(d) (împreună cu Revoluția Glorioasă din 1688 și, ulterior, cu Declarația Drepturilor din 1689, și cu Legea Claim of Right din 1689⁠(d)), au făcut ca, spre deosebire de o mare parte a restului Europei, absolutismul regal să nu se impună, și ca niciun pretendent catolic să nu poată accede la tron. Constituția Britanică s-a dezvoltat pe baza monarhiei constituționale și sistemului parlamentar.[70] Cu fondarea Societății Regale în 1660, știința a fost mult încurajată. În această perioadă, în special în Anglia, dezvoltarea puterii navale (și interesul în călătoriile de descoperire) a condus la dobândirea și colonizarea multor colonii de peste mări, în special în America de Nord.[71][72]

După Legile Uniunii din 1707[modificare | modificare sursă]

Tratatul de Uniune a condus la un Regat Unit care a cuprins toată Marea Britanie

La 1 mai 1707, a luat ființă Regatul unit al Marii Britanii, în urma adoptării Legilor de Uniune, de către parlamentele Angliei și Scoției, prin care acestea au ratificat Tratatul de Uniune din 1706 și au unit cele două regate.[73][74][75]

În secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat guvernul de cabinet sub organizarea lui Robert Walpole, practică primul prim-ministru (1721-1742). O serie de Revolte Iacobite⁠(d) au încercat să înlăture dinastia protestantă de Hanovra de pe tronul britanic și să readucă dinastia catolică Stuart. Iacobiții au fost în cele din urmă înfrânți în bătălia de la Culloden⁠(d) din 1746, după care highlanderii scoțieni⁠(d) au fost reprimați brutal. Coloniile britanice din America de Nord, care s-au rupt de Marea Britanie în Războiul de Independență au devenit Statele Unite ale Americii, recunoscute de Marea Britanie în 1783. Ambițiile imperiale britanice s-au îndreptat în alte direcții, în special către India⁠(d).[76]

De-a lungul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie a fost implicată în comerțul atlantic cu sclavi⁠(d). Navele britanice de sclavi⁠(d) au transportat aproximativ două milioane de oameni din Africa în Indiile de Vest, înainte de interzicerea comerțului în 1807, interzicerea sclaviei din 1833, și asumarea de către conducerea țării a unui rol de lider în mișcarea pentru abolirea sclaviei în întreaga lume prin presarea altor țări să-și încheie comerțul de sclavi printr-o serie de tratate, și apoi a format cea mai veche organizație internațională pentru drepturile omului, Anti-Slavery International⁠(d), cu sediul la Londra, în anul 1839.[77][78][79] Termenul „Regatul Unit” a devenit oficial în 1801, când parlamentele Marii Britanii și Irlandei au adoptat fiecare o Lege a Uniunii⁠(d), unind cele două regate și formând Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.[80]

Painting of a bloody battle. Horses and infantry fight or lie on grass.
Bătălia de la Waterloo, din 1815, a marcat sfârșitul Războaielor Napoleoniene și începutul Pax Britannica⁠(d)

La începutul secolului al XIX-lea, Revoluția Industrială, condusă de economia britanică, a început să transforme țara. Treptat, puterea politică s-a mutat de la vechile clase de moșieri Tory⁠(d) și Whig⁠(d) spre noii industriași. O alianță formată din negustori și industriași cu gruparea politică Whig⁠(d) a dus la apariția unui nou partid, Liberalii⁠(d), cu o ideologie de liber schimb și laissez-faire. În 1832 Parlamentul a adoptat Legea Marii Reforme⁠(d), care a început transferul puterii politice de la aristocrație la clasele de mijloc. În mediul rural, comasările⁠(d) de terenuri au făcut ca micii fermieri să fie excluși din agricultură. Orașele au început să se populeze cu o nouă clasă muncitoare urbană. Foarte puțini muncitori de rând aveau drept de vot, și și-au creat propriile organizații sub formă de sindicate.[necesită citare]

După înfrângerea Franței, la sfârșitul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene (1792-1815), Marea Britanie a devenit principala putere navală și imperială a secolului al XIX-lea (Londra ajungând cel mai mare oraș din lume pe la 1830).[81] Necontestată pe mare, dominația britanică a fost mai târziu descrisă ca Pax Britannica⁠(d) („Pacea Britanică”), o perioadă de relativă pace în Europa și în lume (1815-1914) în care Imperiul Britanic a devenit hegemon global și a adoptat rolul de jandarm mondial.[82][83][84][85] La momentul Marii Expoziții din 1851, Regatul Unit era descris ca „atelierul lumii”.[86] Imperiul Britanic a fost extins pentru a include India, mari părți din Africa și multe alte teritorii din întreaga lume. Alături controlul formal pe care îl exercita asupra propriilor sale colonii, dominația britanică asupra unei mari părți din comerțul mondial a însemnat că ea controla efectiv economiile din multe regiuni⁠(d), precum Asia și America Latină.[87][88] Pe plan intern, atitudinile politice au favorizat politicile de liber schimb și laissez-faire și lărgirea treptată a dreptului de vot. De-a lungul secolului, populația a crescut într-un ritm uluitor, creștere însoțită de urbanizarea rapidă, ceea ce a provocat presiuni sociale și economice semnificative.[89] Pentru a căuta noi piețe și noi surse de materii prime, Partidul Conservator sub Disraeli a lansat o perioadă de expansiune imperialistă în Egipt, Africa de Sud, și în alte părți. Canada, Australia, și Noua Zeelandă au devenit dominioane autonome.[90] După trecerea în secolul al XX-lea, dominația industrială britanică a început să fie contestată de Statele Unite și de Germania.[91]

Reformele sociale și autonomia Irlandei erau cele mai importante probleme interne după 1900. Partidul Laburist a apărut dintr-o alianță a sindicatelor cu mici grupări socialiste în 1900, și sufragatele au militat pentru dreptul femeilor la vot înainte de 1914.[92]

Fotografie alb-negru cu circa două duzini de bărbați în uniforme militare, cu căști metalice pe cap, stând așezați sau în picioare într-o tranșee cu noroi.
Infanteriști din Pușcașii Regali Irlandezi⁠(d) în timpul bătăliei de pe Somme (peste 885.000 de soldați britanici au murit pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial)

Regatul Unit a luptat alături de Franța, Rusia și (după 1917) Statele Unite ale Americii, împotriva Germaniei și aliaților săi în Primul Război Mondial (1914-1918).[93] Forțele armate britanice au fost angajate într-o mare parte a Imperiului Britanic și în mai multe regiuni din Europa, în special pe frontul de vest. Numărul mare de decese al războiului de tranșee a cauzat pierderea a mai mult de o generație de oameni, cu efecte sociale de durată asupra țării și cu o mare perturbare în ordinea socială.[necesită citare]

După război, Regatul Unit a primit de la Liga Națiunilor mandatul pentru o serie de foste colonii germane și teritorii otomane. Imperiul Britanic a ajuns la cea mai mare întindere, acoperind o cincime din suprafața Pământului și un sfert din populația sa.[94] Cu toate acestea, Regatul Unit pierduse 2,5 milioane de oameni și a terminat războiul cu o mare datorie națională.[95]

Ascensiunea naționalismului irlandez⁠(d), împreună cu conflictele din sânul Irlandei pe tema autonomiei Irlandei⁠(d), a condus în cele din urmă la divizarea insulei⁠(d) în 1921.[96] Statul Liber Irlandez a devenit independent cu statut de dominion în 1922. Irlanda de Nord a rămas parte a Regatului Unit.[97] Un val de greve la mijlocul anilor 1920 au culminat cu Greva Generală din 1926⁠(d). Regatul Unit încă se mai refăcea după efectele războiului, când a izbucnit Marea Criză Economică (1929-1932). Aceasta a condus la un șomaj considerabil și la mari dificultăți în zonele industriale vechi, precum și la tulburările politice și sociale din anii 1930, la creșterea apartenenței la partidele comuniste și socialiste. Un guvern de coaliție a fost format în anul 1931.[98]

Regatul Unit a intrat în al Doilea Război Mondial, declarând război Germaniei Naziste în 1939, după ce aceasta din urmă a invadat Polonia. Winston Churchill a devenit prim-ministru și șef al unui guvern de coaliție în 1940. În ciuda înfrângerii aliaților săi europeni în primul an de război, Regatul Unit și Imperiul său a continuat lupta singure împotriva Germaniei. În 1940, RAF a învins Luftwaffe german într-o luptă pentru controlul cerului în bătălia Angliei. Zonele urbane au suferit de pe urma bombardamentelor din timpul războiului. Au fost și victoriile greu obținute bătălia Atlanticului, și în campaniile din Africa de Nord și Birmania⁠(d). Forțele britanice au jucat un rol important în debarcarea din Normandia din 1944, realizată împreună cu aliatul Statele Unite ale Americii.

După 1945[modificare | modificare sursă]

Map of the world. Canada, the eastern United States, countries in east Africa, India, most of Australasia and some other countries are highlighted in pink.
Teritoriile care au fost parte a Imperiului Britanic, numele actualelor Teritorii Britanice de peste Mări fiind subliniate cu roșu

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, Regatul Unit a fost una dintre cele Patru Mari puteri (Uniunea Sovietică, Regatul Unit, SUA și China) care s-au întâlnit pentru a pune ordine în lumea postbelică;[99][100] a fost unul dintre semnatarii fondatori ai Declarației Națiunilor Unite⁠(d). Regatul Unit a devenit unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Cu toate acestea, războiul a lăsat țara grav slăbită și dependentă financiar de Planul Marshall.[101] În anii imediat de după război, guvernul laburist⁠(d) a inițiat un program radical de reforme, care a avut un efect semnificativ asupra societății britanice din următoarele decenii.[102] Industrii majore și utilități publice au fost naționalizate, s-a format un sistem economic de stat asistențial, și s-a organizat un sistem sanitar cuprinzător finanțat din fonduri publice, National Health Service.[103] creșterea naționalismului în colonii a coincis cu diminuarea puternică a poziției economice a Regatului Unit, astfel că politica de decolonizare⁠(d) a devenit inevitabilă. S-a acordat independență Indiei și Pakistanului în 1947.[104] În următoarele trei decenii, cele mai multe colonii ale Imperiului Britanic au primit independența. Multe au devenit membre ale Commonwealth-ului Națiunilor.[105]

Deși Regatul Unit a fost cea de-a treia țară care și-a dezvoltat un arsenal de arme nucleare⁠(d) (prima bombă atomică testată⁠(d) în 1952), noile limitări postbelice ale rolului internațional al Regatului Unit au fost ilustrate de Criza Suezului din 1956. Răspândirea internațională a limbii engleză a asigurat continuarea influenței internaționale a literaturii⁠(d) și culturii⁠(d) sale. Ca urmare a unui deficit de muncitori în 1950, guvernul a încurajat imigrația din țările Commonwealth-ului. În următoarele decenii, Regatul Unit a devenit o societate mai multietnică decât era înainte.[106] În ciuda creșterii nivelului de trai la sfârșitul anilor 1950 și 1960, Regatul Unit a întârziat să se refacă corespunzător după război, și nu a existat un „miracol economic” ca în economiile de piață de pe continentul european. Astfel, performanța economică nu a fost la fel de bună ca a multora dintre celelalte țări, cum ar fi Germania de Vest și Japonia.[necesită citare]

Liderii statelor membre ale Uniunii Europene în 2007. Regatul Unit a intrat în Comunitatea Economică Europeană, în 1973. Într-un referendum ținut în 1975⁠(d), 67% dintre alegători au votat să rămână în CEE,[107] , dar 52% au votat să părăsească UE în 2016.[108]

În procesul de un deceniu de integrare europeană, Regatul Unit a fost membru fondator al alianței numită Uniunea Europei de Vest, înființată odată cu Conferințele de la Londra și Paris⁠(d) din 1954. În 1960 Regatul Unit a fost unul dintre cei șapte membri fondatori ai Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA), dar în 1973 a ieșit din acest bloc pentru a se alătura Comunităților Europene⁠(d) (CE). Atunci când CE au devenit Uniunea Europeană (UE) în anul 1992, Regatul Unit a fost unul dintre cei 12 membri fondatori. Tratatul de la Lisabona a fost semnat în 2007, el constituind temeiul constituțional al Uniunii Europene.[necesită citare]

De la sfârșitul anilor 1960, Irlanda de Nord a suferit de pe urma violențelor paramilitare și civile (uneori afectând și alte părți ale Regatului Unit), denumite convențional The Troubles. Acestea sunt considerate a fi luat sfârșit odată cu  Acordul de „Vinerea Mare” de la Belfast din 1998.[109][110][111]

După o perioadă de puternică încetinire a creșterii economice și industriale în anii 1970, guvernul conservator al anilor 1980⁠(d) condus de Margaret Thatcher a inițiat o politică radicală de monetarism⁠(d), dereglementare, în special a sectorului financiar (de exemplu, Big Bang⁠(d) din 1986) și a piețelor forței de muncă, vânzarea companiilor de stat (privatizare), precum și retragerea subvențiilor pentru altele.[112] Aceasta a dus la o creștere a șomajului și la unele tulburări sociale, dar în cele din urmă și la creștere economică, în special în sectorul serviciilor. Din 1984, economia a fost ajutată de afluxul de venituri substanțiale provenite din petrolul din Marea Nordului⁠(d).[113]

Spre sfârșitul secolului al XX-lea au avut loc schimbări majore la guvernarea Regatului Unit, cu apariția administrațiilor autonome pentru Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord.[114] Încorporarea statutară⁠(d) a dus la acceptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului. Regatul Unit este un jucător-cheie în domeniul diplomatic și militar mondial. Acesta joacă roluri de conducere în ONU și NATO. Cu toate acestea, desfășurările militare britanice de peste mări, în special în Afganistan și Irak, sunt înconjurate de controverse.[115]

Criza financiară globală din 2008⁠(d) a afectat grav economia Regatului Unit. Guvernul de coaliție⁠(d) din 2010 a introdus măsuri de austeritate destinate să abordeze deficitele publice substanțiale care au rezultat.[116] În 2014, Guvernul Scoțian⁠(d) a ținut un referendum privind independența Scoției, 55% dintre votanți respingând propunerea de independență și alegând să rămână în Regatul Unit.[117] În 2016, Regatul Unit a votat să părăsească Uniunea Europeană.[118] Procesul legal de a părăsi UE a început pe 29 martie 2017, Regatul Unit invocând Articolul 50⁠(d) din Tratatul de la Lisabona, informând oficial UE că Regatul Unit dorește să se retragă. Articolul stipulează că negocierile de ieșire vor dura cel puțin doi ani. Regatul Unit rămâne un membru cu drepturi depline al UE în tot acest timp.[119][120]

Geografie[modificare | modificare sursă]

Map of United Kingdom showing hilly regions to north and west, and flattest region in the south-east.
Harta fizică a Regatului Unit

Suprafața totală a Regatului Unit este de circa 243.610 km². Țara ocupă majoritatea Arhipelagului Britanic[121] și cuprinde insula Marea Britanie, șesimea nord-estică a insulei Irlanda și alte insule mai mici din jur. Ea se află între Atlanticul de Nord și Marea Nordului, coasta sud-estică ajungând până la 35 km de coasta nordică a Franței, de care este despărțită prin Canalul Mânecii.[3] În 1993, 10% din suprafața Regatului era împădurită, 46% era folosită drept pășune și 25% era cultivată pentru agricultură.[122] Royal Greenwich Observatory din Londra este punctul definitoriu pentru Meridianul Zero⁠(d).[123]

Regatul Unit se încadrează între paralelele de 49°⁠(d) și 61° latitudine nordică⁠(d), și între meridianele de 9° longitudine vestică⁠(d) și 2° longitudine estică⁠(d). Irlanda de Nord are o frontieră terestră de 360 km cu Republica Irlanda.[3] Lungimea totală a coastelor Marii Britanii este de 17.820 km.[124] Este legată de Europa continentală prin Tunelul Canalului, lung de 50 km (dintre care 38 km pe sub apă), cel mai lung tunel suboceanic din lume.[125]

Anglia⁠(d) reprezintă puțin mai mult de jumătate din suprafața totală a Regatului Unit, având 130.395 km².[126] Majoritatea țării este șes,[122] zonele muntoase aflându-se la nord-vest de linia Tees-Exe⁠(d); cuprinzând și Munții Cumbrieni din Districtul Lacurilor, the Peninii⁠(d), Exmoor⁠(d) și Dartmoor⁠(d). Principalele râuri cu estuare sunt Tamisa, Severn⁠(d) și Humber⁠(d). Alte râuri sunt Tees, Tyne, Tweed, Avon, Exe și Mersey.[122] Cel mai înalt munte din Anglia este Scafell Pike⁠(d) (978 m) din Districtul Lacurilor.

Skye este una din principalele insule ale Hebridelor Interioare și face parte din Highlandul Scoției⁠(d).

Scoția⁠(d) reprezintă ceva mai puțin de o treime din aria totală a Regatului Unit, cu 78.772 km²[127] și include aproape opt sute de insule⁠(d),[128] predominant la vest și nord de insula Marea Britanie; cele mai importante sunt Hebridele⁠(d), Insulele Orkney și Shetland. Scoția este cea mai muntoasă țară a Regatului Unit și topografia este despărțită de Highland Boundary Fault⁠(d)—o falie geologică—ce traversează Scoția de la Arran la vest până la Stonehaven⁠(d) la est.[129] Falia separă două regiuni diferite; și anume Highlandul⁠(d) de la nord și vest și Lowlandul⁠(d) de la sud și est. Highlandul cu relief mai accidentat conține majoritatea munților din Scoția, inclusiv Ben Nevis, care, cu 1.343 m este cel mai înalt punct al Arhipelagului Britanic.[130] Lowlandul—mai ales fâșia îngustă dintre Firth of Clyde⁠(d) și Firth of Forth, denumită Centura Centrală⁠(d)—este mai șes și cuprinde mare parte din populație, inclusiv orașele Glasgow, cel mai mare din Scoția, și Edinburgh, capitala și centrul politic; și în această parte însă există unele zone înalte și muntoase, în Dealurile de Sud⁠(d).

Țara Galilor⁠(d) reprezintă mai puțin de o zecime din aria totală a Regatului Unit, acoperind 20.779 km².[131] Țara Galilor este predominant muntoasă, deși partea sudică⁠(d) este mai puțin muntoasă ca nordul⁠(d) și centrul⁠(d). Principalele zone populate și industrializate sunt în sud, cuprinzând orașele litorale Cardiff, Swansea și Newport, și Văile de Sud ale Țării Galilor⁠(d) către nord. Cele mai înalte puncte din Țara Galilor se află în Parcul Național Snowdonia⁠(d) și cuprind Snowdon⁠(d) (în galeză Yr Wyddfa) care, la 1.085 m, este cel mai înalt din Țara Galilor.[122] Cei 14 sau 15, munți galezi de peste 3.000 picioare (910 m) sunt denumiți împreună The Welsh 3000s⁠(d). Țara Galilor are și ea peste 2.704 km de coastă.[124] Mai multe insule se găsesc în largul coastelor galeze, cea mai mare fiind Anglesey (Ynys Môn) la nord-vest.

Irlanda de Nord, despărțită de Marea Britanie prin Marea Irlandei și Canalul de Nord⁠(d), are o suprafață de 14.160 km² și este predominant deluroasă. Ea cuprinde Lough Neagh⁠(d) care, la 388 km², este cel mai mare lac din Arhipelagul Britanic ca suprafață.[132] Cel mai înalt vârf din Irlanda de Nord este Slieve Donard⁠(d) din Munții Mourne⁠(d), la 852 m.[122]

Clima[modificare | modificare sursă]

Regatul Unit are o climă temperată cu multe precipitații tot timpul anului.[3] Temperatura variază cu anotimpurile, scăzând rareori sub -11 °C și nedepășind de obicei 35 °C.[133] Vânturile predominante sunt dinspre sud-vest și aduc adesea vreme blândă și umedă din Oceanul Atlantic,[3] deși părțile estice sunt protejate de aceste vânturi, majoritatea precipitațiilor căzând în zonele vestice. Curenții atlantici, încălziți de Curentul Golfului, aduc ierni blânde,[134] în special în vest, unde iernile sunt umede, și în zonele înalte. Verile cele mai călduroase se întâlnesc în sud-estul Angliei, ele fiind apropiate de cele de pe Europa continentală, cele mai răcoroase fiind în nord. Iarna și la începutul primăverii pot fi căderi masive de zăpadă în zonele înalte.

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

Fiecare țară a Regatului Unit are propria organizare administrativă, ale cărei origini predatează formarea Regatului Unit, ceea ce înseamnă că nu există un sistem unic de împărțire administrativă sau demarcație geografică.[135] Până în secolul al XIX-lea s-au operat puține modificări acestui aranjament, dar a existat o evoluție constantă a rolului și funcțiunii unităților.[136]

Organizarea administrației locale din Anglia⁠(d) este complexă, distribuția funcțiunilor variind conform aranjamentelor locale. Subdiviziunile de nivel superior ale Angliei sunt cele nouă regiuni, utilizate astăzi în principal în scopuri statistice.[137] O singură regiune, Londra metropolitană⁠(d), are o adunare legislativă și un primar direct aleși din 2000 după ce modificarea a fost operată prin referendum⁠(d).[138] Exista intenția ca și celelalte regiuni să capete propriile lor adunări regionale⁠(d), dar propunerea pentru regiunea North East a fost respinsă prin referendum în 2004⁠(d).[139] Sub nivelul regional, unele părți ale Angliei au consilii de comitat⁠(d) și consilii districtuale, iar altele au autorități unitare⁠(d); Londra este formată din 32 de burguri⁠(d) și City of London. Consilierii sunt aleși prin vot uninominal într-un singur tur⁠(d) în colegii cu un singur membru sau prin vot plurinominal⁠(d) în circumscripții care aleg mai mulți consilieri.[140]

Pentru administrația locală⁠(d), Scoția este împărțită în 32 de zone de consiliu, cu o distribuție variată a dimensiunilor și populației. Orașele Glasgow, Edinburgh, Aberdeen și Dundee reprezintă zone de consiliu separate, la fel și Consiliul Highlandului⁠(d), care cuprinde o treime din suprafața Scoției, dar numai puțin mai mult de 200.000 de locuitori. Consiliile locale sunt alcătuite din consilieri aleși, în număr de 1223;[141] ei sunt salariați part-time. Alegerile se țin prin vot unic transferabil⁠(d) în circumscripții cu mai mulți reprezentanți, în care se aleg câte trei sau patru consilieri. Fiecare consiliu alege un provost⁠(d) care să prezideze ședințele consiliului și să acționeze ca reprezentant cu funcții simbolice al zonei respective.

Administrația locală în Țara Galilor constă din 22 de autorități unitare. Printre acestea se numără orașele Cardiff, Swansea și Newport, care sunt autorități unitare de sine stătătoare.[142] Se țin alegeri o dată la patru ani pe sistem uninominal într-un singur tur.[142]

Administrația locală din Irlanda de Nord este organizată din 1973 în 26 de consilii districtuale, fiecare ales prin vot unic transferabil. Puterile acestora sunt limitate la servicii cum ar fi colectarea deșeurilor, controlul câinilor și întreținerea parcurilor și cimitirelor.[143] În 2008, executivul a acceptat propuneri de a înființa 11 consilii noi și să înlocuiască sistemul actual.[144]

Teritorii dependente[modificare | modificare sursă]

Regatul Unit are suveranitate asupra a șaptesprezece teritorii care nu fac parte din Regatul Unit propriu-zis: paisprezece Teritorii Britanice de peste Mări[16] și trei dependențe ale Coroanei.[16][145]

Cele paisprezece Teritorii Britanice de peste Mări sunt: Anguilla; Bermuda; Teritoriul Antarctic Britanic; Teritoriul Britanic din Oceanul Indian; Insulele Virgine Britanice; Insulele Cayman; Insulele Falkland; Gibraltar; Montserrat; Sfânta Elena, Ascension și Tristan da Cunha; Insulele Turks și Caicos; Insulele Pitcairn; Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud; și Akrotiri și Dhekelia pe insula Cipru.[146] Revendicările britanice în Antarctica nu sunt universal recunoscute.[147] Colectiv, teritoriile britanice de peste mări cuprind o suprafață de 1.727.570 km² și o populație de circa 260.000 de oameni.[148]

Ele reprezintă ultimele rămășițe ale Imperiului Britanic, un white paper⁠(d) al guvernului britanic afirmând că: „Teritorii[le] de peste Mări sunt britanice cât timp doresc ele să rămână britanice. Marea Britanie a acordat de bună voie independența oricui a cerut-o; și vom continua să o facem acolo unde există opțiunea.”[149] Autodeterminarea este încetățenită în constituțiile mai multor teritorii de peste mări, trei dintre ele votând explicit să rămână sub suveranitate britanică (Bermuda în 1995⁠(d),[150] Gibraltar în 2002⁠(d)[151] și Insulele Falkland în 2013⁠(d)).[152]

Dependențele Coroanei sunt posesiuni ale Coroanei⁠(d) și nu teritorii de peste mări ale Regatului.[153] Ele cuprind trei jurisdicții administrate independent: Insulele Canalului: Jersey și Guernsey, din Canalul Mânecii, și Insula Man din Marea Irlandei. Prin acord reciproc, Guvernul Britanic gestionează afacerile externe și de apărare ale insulelor, iar Parlamentul Regatului Unit are autoritatea de a legifera în numele lor. Pe plan internațional, însă, ele sunt considerate „teritorii pentru care este responsabil Regatul Unit”.[154] Puterea de a adopta legi care afectează insulele cade însă pe umerii adunărilor lor legislative, cu consimțământul Coroanei (Consiliul de Coroană⁠(d) sau, în cazul Insulei Man, în anumite cazuri guvernatorul-locotenent).[155] Din 2005, fiecare dependență a Coroanei are un ministru-șef⁠(d) ca șef al guvernului.[156]

Teritoriile dependente de Regatul Unit folosesc monede diverse. Printre acestea se numără lira britanică, dolarul american, dolarul neo-zeelandez, euro sau propriile lor monede, care pot avea curs de schimb fix cu oricare dintre acestea⁠(d).

Politică[modificare | modificare sursă]

Șeful de stat, Elisabeta a II-a; și șeful guvernului, Theresa May

Regatul Unit este un stat unitar guvernat ca monarhie constituțională. Regina Elisabeta a II-a este monarh⁠(d) și șef de stat al regatului unit, dar și regină a cincisprezece alte țări independente ale Commonwealth-ului. Monarhul are „dreptul de a fi consultat, dreptul de a încuraja, și dreptul de a avertiza”.[157] Constituția Regatului Unit este necodificată⁠(d) și constă mai ales dintr-o colecție de izvoare de drept scrise disparate, între care legile, jurisprudență juridică⁠(d) și tratate internaționale, împreună cu convenții constituționale.[158] Neexistând nicio diferență tehnică între statutele ordinare și „dreptul constituțional”, Parliamentul Regatului Unit poate efectua „reforme constituționale” doar adoptând legi (acte ale Parlamentului⁠(d)), și are astfel puterea politică de a schimba sau aboli aproape orice element scris sau nescris din constituție. Niciun Parlament nu poate însă adopta legi pe care alte Parlamente viitoare să nu le poată modifica.[159]

Guvernul[modificare | modificare sursă]

Regatul Unit are un guvern parlamentar bazat pe sistemul Westminster care a fost emulat prin toată lumea: o moștenire a Imperiului Britanic. Parlamentul Regatului Unit se întrunește în Palatul Westminster și are două camere: Camera Comunelor, aleasă prin vot popular, și Camera Lorzilor, care sunt numiți în funcție. Pentru a deveni lege, un act adoptat de Parlament are nevoie de consimțământ regal⁠(d).

Postul de prim-ministru,[c] șeful guvernului britanic,[160] este atribuit persoanei care are cele mai mari șanse să obțină încrederea⁠(d) Camerei Comunelor; această persoană este de regulă liderul partidului sau coaliției cu cel mai mare număr de locuri în Cameră. Prim-ministrul alege un cabinet și membrii săi sunt oficial numiți de monarh pentru a forma Guvernul Majestății Sale⁠(d). Prin convenție, monarhul respectă hotărârile prim-ministrului privind numirile.[161]

Clădire mare, în stil gotic, de culoarea nisipului, aflată lângă un pod rutier. Clădirea are mai multe turnuri mari, inclusiv unul, cel mai mare, cu ceas.
Palatul Westminster, sediul ambelor camere ale Parlamentului Regatului Unit

Cabinetul⁠(d) este format, de regulă, din membri ai partidului sau coaliției prim-ministrului și mai ales din membri Camerei Comunelor, dar întotdeauna cu membri din ambele camere, cabinetul fiind responsabil⁠(d) în fața ambelor. Puterea executivă este exercitată de prim-ministru și de cabinetul său, ai cărui membri depun toți jurământul de membri ai Consiliului de Coroană al Regatului Unit⁠(d), și devin miniștri ai Coroanei⁠(d). Actualul prim-ministru este Theresa May, care deține funcția de la 13 iulie 2016. May este și lidera Partidului Conservator. Pentru alegerea Camerei Comunelor, Regatul Unit este împărțit în 650 de colegii uninominale⁠(d),[162] din care se alege câte un membru al parlamentului (MP) cu majoritate simplă⁠(d). Alegerile generale⁠(d) sunt convocate de monarh la sugestia prim-ministrului. Înaintea Legii Mandatelor Parlamentare Fixe din 2011⁠(d), Legile Parlamentului din 1911 și 1949⁠(d) impuneau ca alegerile să fie convocate la nu mai târziu de cinci ani de la alegerile generale anterioare.[163]

Partidul Conservator, Partidul Laburist și Liberal-Democrații (grupare denumită în trecut Partidul Liberal⁠(d)) sunt considerate actualmente cele trei mari partide politice⁠(d) ale Regatului,[164] reprezentând tradițiile politice britanice ale conservatorismului⁠(d), socialismului⁠(d) și, respectiv, liberalismului⁠(d).[165] Atât la alegerile generale din 2015⁠(d), cât și la cele din 2017⁠(d), însă, al treilea partid ca număr de locuri obținute a fost Partidul Național Scoțian, cu mai multe locuri decât Liberal-Democrații. Majoritatea locurilor rămase au fost obținute de partide ce participă la alegeri în doar o parte din Regatul Unit: Plaid Cymru (Țara Galilor); și Partidul Democrat Unionist⁠(d) și Sinn Féin (Irlanda de Nord[d]). Conform politicii de partid, niciun parlamentar Sinn Féin ales nu a participat vreodată la Camera Comunelor pentru a vorbi în numele alegătorilor lor, deoarece pentru aceasta ar trebui să depună jurământ de credință monarhului.[166]

Administrații autonome[modificare | modificare sursă]

Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord au fiecare propriul executiv, condus de un prim-ministru⁠(d) (sau, în cazul Irlandei de nord, de o diarhie⁠(d) formată din prim-ministru și viceprim-ministru⁠(d)), și un legislativ autonom unicameral. Anglia, cea mai mare țară a Regatului Unit, un are asemenea executiv sau legislativ autonom și este administrată și legiferată direct de guvernul și de Parlamentul Regatului Unit. Această situație a dat naștere așa-numitei chestiuni west-lothiene⁠(d), problema că aleșii din Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord pot vota, uneori decisiv,[167] pe chestiuni care afectează numai Anglia.[168] Comisia McKay⁠(d) a recomandat pe această temă în 2013 ca legile care afectează numai Anglia să necesite susținere doar din partea unei majorități a parlamentarilor englezi.[169]

Prim-ministrul britanic Theresa May se întâlnește cu prim-ministrul Scoției⁠(d) Nicola Sturgeon în fața clădirii 10 Downing Street⁠(d), reședința oficială a prim-minisrtului Regatului Unit

Guvernul⁠(d) și Parlamentul Scoțian⁠(d) au puteri largi pe chestiuni care nu sunt anume rezervate⁠(d) Parlamentului Regatului Unit, inclusiv educația⁠(d), sistemul sanitar⁠(d), dreptul scoțian⁠(d) și administrația locală⁠(d).[170] În 2012, guvernele britanic și scoțian au semnat Acordul de la Edinburgh⁠(d) conform căruia s-a ținut ulterior un referendum pe tema independenței Scoției în 2014, respins cu 55,3% la 44,7%.[171]

Guvernul Galez⁠(d) și Adunarea Națională a Țării Galilor⁠(d) au puteri mai limitate decât cele ale Scoției.[172] Adunarea poate legifera prin acte ale Adunării⁠(d), care nu necesită consimțământ prealabil de la Westminster.

Executivul⁠(d) și Adunarea Irlandei de Nord⁠(d) au puteri similare cu cele ale Scoției. Executivul este condus de o diarhie⁠(d) care reprezintă membrii unioniști⁠(d) și naționaliști⁠(d) ai Adunării.[173] Autonomia Irlandei de Nord este condiționată de participarea administrației nord-irlandeze la Consiliul Ministerial Nord-Sud⁠(d), în cae Executivul Irlandei de Nord cooperează și dezvoltă politici comune și partajate cu Guvernul Irlandei⁠(d). Guvernele Britanic și Irlandez cooperează pe chestiuni care nu fac subiectul autonomiei Irlandei de Nord prin Conferința Interguvernamentală Britano-Irlandeză⁠(d), care asumă responsabilitățile administrației Irlandei de Nord în cazul necooperării acesteia.

Regatul Unit nu are o constituție codificată și chestiunile constițutionale nu sunt printre puterile delegate Scoției, Țării Galilor sau Irlandei de Nord. Conform doctrinei suveranității parlamentare⁠(d), Parlamentul Regatului Unit ar putea, deci, teoretic, aboli Parlamentul Scoției, Adunarea Țării Galilor sau Adunarea Irlandei de Nord.[174][175] Într-adevăr, în 1972, Parlamentul Regatului Unit a prorogat unilateral⁠(d) Parlamentul Irlandei de Nord⁠(d), stabilind un precedent relevant pentru instituțiile autonome cu puteri delegate.[176] În practică, abolirea autonomiilor Scoției și Țării Galilor ar fi dificilă din punct de vedere politic pentru Parlamentul Britanic, din cauza blocajului politic produs de referendumuri.[177] Constrângerile politice impuse asupra puterii Parlamentului Regatului Unit de a interveni în autonomia Irlandei de Nord sunt și mai mari decât cele din raport cu Scoția și Țara Galilor, dat fiind că autonomia Irlandei de Nord se sprijină pe un acord internațional cu Guvernul Irlandei⁠(d).[178]

Aplicarea legii și dreptul penal[modificare | modificare sursă]

Regatul Unit nu are un sistem legal unitar, întrucât articolul 19 al Tratatului de Uniune din 1706⁠(d) prevedea continuarea sistemului legal separat al Scoției.[179] Astăzi, Regatul Unit are trei sisteme de legi⁠(d) distincte: dreptul englez⁠(d), dreptul nord-irlandez⁠(d) și dreptul scoțian⁠(d). O nouă Curte Supremă a Regatului Unit⁠(d) a fost înființată în octombrie 2009 în locul Comisiei de Apel a Camerei Lorzilor⁠(d).[180][181] Comisia Juridică a Consiliului de Coroană⁠(d), formată din aceiași membri ca și Curtea Supremă, este cea mai înaltă instanță de apel pentru mai multe țări independente ale Commonwealth-ului, Teritoriile Britanice de peste Mări și Dependențele Coroanei.[182]

Atât dreptul englez, care are aplicabilitate în Anglia și Țara Galilor⁠(d), cât și dreptul nord-irlandez⁠(d) se bazează pe principiile dreptului jurisprudențial.[183] Esența dreptului jurisprudențial este acela că legea este dezvoltată de judecători în instanțele lor, prin aplicarea statuturilor, precedentelor⁠(d) și bunului simț asupra faptelor prezentate, pentru a emite judecăți care explică principiile legale relevante, care sunt consemnate și devin obligatorii pentru cazuri similare (Regulă de precedență⁠(d)).[184] Tribunalele din Anglia și Țara Galilor⁠(d) sunt conduse de Curțile Superioare ale Angliei și Țării Galilor⁠(d), ansamblu format din Curtea de Apel⁠(d), the Înalta Curte de Justiție⁠(d) (pentru cazuri civile) și Curtea Coroanei⁠(d) (pentru cazuri penale). Curtea Supremă este cea mai înaltă instanță a țării, pentru apelurile atât civile cât și penale în Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord, și orice decizie luată de ea este considerată obligatorie pentru orice instanță din acea jurisdicție, adesea cu efect persuasiv în alte jurisdicții.[185]

Legea scoțiană este un sistem hibrid, bazat atât pe principii din dreptul jurisprudențial, cât și din dreptul civil. Instanțele superioare sunt Curtea de Sesiuni⁠(d), pentru cazurile civile,[186] și Înalta Curte Judiciară⁠(d), pentru cazurile penale.[187] Curtea Supremă a Regatului Unit servește drept instanță de apel supremă pentru cazurile civile supuse dreptului scoțian.[188] Un Sheriff court⁠(d) se ocupă de majoritatea cazurilor civile și penale, inclusiv organizarea proceselor penale fie cu jurați, denumite sheriff solemn court, fie cu judecător și fără jurați, denumite sheriff summary Court.[189] Sistemul legal scoțian este unic prin aceea că are trei verdict⁠(d)e posibile în procesele penale: „vinovat⁠(d)”, „nevinovat⁠(d)” și „nedemonstrat⁠(d)”. Cele două din urmă au ambele ca rezultat achitarea.[190]

Criminalitatea din Anglia și Țara Galilor a crescut în perioada 1981–1995, deși de la acel maxim a avut loc o scădere de ansamblu cu 66% a infracțiunilor înregistrate între 1995 și 2015,[191] conform statisticilor criminalității⁠(d). Populația penitenciarelor engleze și galeze⁠(d) a crescut la 86.000, Anglia și Țara Galilor având astfel cea mai mare rată de încarcerare din Europa de Vest, cu 148 la 100.000 de locuitori.[192][193] Serviciul Penitenciarelor Majestății Sale⁠(d), care raportează Ministerului Justiției, gestionează majoritatea penitenciarelor din Anglia și Țara Galilor. Rata omorurilor din Anglia și Țara Galilor s-a stabilizat în prim ajumătate a anilor 2010 în jurul cifrei de 1 la 100.000, jumătate din maximul din 2002 și similar ratei din anii 1980.[194][195] Criminalitatea din Scoția a scăzut întrucâtva în 2014/2015 până la cel mai scăzut nivel din anteriorii 39 de ani, cu 59 de omoruri și o rată a omorurilor de 1,1 la 100.000. Penitenciarele Scoției sunt supraaglomerate, dar populația lor este în scădere.[196]

Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Regatul Unit este membru permanent⁠(d) al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, membru al NATO, al Commonwealth-ului, al miniștrilor de finanțe G7⁠(d), al forumului G7⁠(d) (fost forumul G8), al G20, al OCDE, al OMC, al Consiliului Europei și al OSCE. Este stat membru al Uniunii Europene în curs de retragere.[197] Se spune că Regatul Unit are o „relație specială⁠(d)” cu Statele Unite și un parteneriat strâns cu Franța—„Antanta cordială”—și partajează tehnologie de apărare nucleară cu ambele țări—;[198][199] alianța anglo-portugheză⁠(d) este considerată a fi cea mai veche alianță militară în vigoare din lume. Regatul Unit este strâns legat și de Republica Irlanda; cele două țări au o zonă comună de călătorie⁠(d) și cooperează prin intermediul Conferinței Interguvernamentale Britano-Irlandeze⁠(d) și al Consiliului Britano-Irlandez⁠(d). Prezența globală și influența în lume sunt amplificate prin relațiile comerciale, investițiile străine, asistența oficială pentru dezvoltare⁠(d) și angajamentele militare.[200]

Armata[modificare | modificare sursă]

HMS Queen Elizabeth⁠(en), un superportavion de clasa Queen Elizabeth testat pe mare în iunie 2017.

Forțele armate ale Regatului Unit—oficial, Forțele Armate ale Majestății Sale—constau din trei ramuri profesioniste: Marina Regală și Pușcașii Marini Regali⁠(d) (formând Serviciul Naval⁠(d)), Armata Britanică (forțele terestre) și Forța Aeriană Regală.[201] Forțele sunt gestionate de Ministerul Apărării⁠(d) și controlate de Consiliul de Apărare⁠(d), prezidat de secretarul de stat pentru apărare⁠(d). Comandantul suprem⁠(d) este monarhul britanic⁠(d), față de care membrii forțelor depun jurământ de credință.[202] Forțele Armate sunt însărcinate cu apărarea Regatului Unit și a teritoriilor sale de peste mări, cu promovarea intereselor globale de securitate ale Regatului Unit și cu susținerea eforturilor internaționale de menținere a păcii. Ele sunt participante active și regulate la NATO, inclusiv la Corpul Aliat de Reacție Rapidă⁠(d), precum și la Five Power Defence Arrangements⁠(d), RIMPAC⁠(d) și alte operațiuni de coaliție. Garnizoanele și facilitățile de peste mări sunt întreținute în Insula Ascension⁠(d), Belize⁠(d), Brunei⁠(d), Canada⁠(d), Cipru⁠(d), Diego Garcia⁠(d), Insulele Falkland⁠(d), Germania⁠(d), Gibraltar⁠(d), Kenya⁠(d), Qatar și Singapore.[203][204]

Forțele armate britanice au jucat un rol esențial în formarea Imperiului Britanic ca putere mondială dominantă în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și la începutul secolului al XX-lea. Ieșind victorios din conflicte, Regatul Unit a reușit să influențeze decisiv evenimente mondiale. După sfârșitul Imperiului Britanic, Regatul Unit a rămas o putere militară majoră. După sfârșitul Războiului Rece, politica de apărare se bazează pe supoziția că „cele mai solicitante operațiuni” trebuie efectuate în cadrul unei coaliții.[205] Operațiunile militare britanice în Bosnia, Kosovo, Afghanistan⁠(d), Irak⁠(d) și Libia au fost guvernate de aceasta abordare. Cu excepția intervenției în Sierra Leone⁠(d) din 2000, ultima situație în care armata britanică a luptat singură a fost în Războiul din Falkland din 1982.

Conform diferitelor surse, între care Stockholm International Peace Research Institute și International Institute for Strategic Studies⁠(d), Regatul Unit este pe locul al patrulea sau al cincilea după cheltuielile militare în lume. Cheltuielile totale cu apărarea se ridică la 2% din PIB.[21]

Economie[modificare | modificare sursă]

Banca Anglieibanca centrală a Regatului Unit și modelul după care sunt organizate majoritatea bancilor centrale din lume

Regatul Unit are o economie de piață parțial reglementată.[206] După ratele de schimb ale piețelor, Regatul Unit are astăzi a cincea cea mai mare economie a lumi și a doua din Europa după Germania. HM Treasury⁠(d), condusă de ministrul de finanțe⁠(d), este responsabilă cu dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor de finanțe publice și politicii economice a guvernului. Banca Angliei este banca centrală a Regatului Unit și este responsabilă cu emisia de bancnote și monede ale monedei naționale, lira sterlină. Băncile din Scoția și Irlanda de Nord păstrează și ele dreptul de a emite propriile bancnote, cu condiția de a deține o rezervă de bancnote ale Băncii Angliei pentru a acoperi emisiunea. Lira sterlină este a treia valută⁠(d) din lume (după dolarul american și euro).[207] Din 1997, Comisia de Politică Monetară⁠(d) a Băncii Angliei, condusă de guvernatorul Băncii Angliei⁠(d), are responsabilitatea de a stabili ratele dobânzilor⁠(d) la nivelul necesar pentru a îndeplini ținta de inflație pentru economie stabilită de ministrul finanțelor în fiecare an.[208]

Sectorul serviciilor⁠(d) formează circa 79% din PIB.[209] Londra este unul dintre cele trei „centre de comandă” ale economiei globale (alături de New York City și Tokyo),[210] este cel mai mare centru financiar al lumii alături de New York,[211][212][213] și are cel mai mare PIB al unui oraș⁠(d) din Europa.[214] Turismul⁠(d) este foarte important pentru economia britanică; cu peste 27 de milioane de turiști sosiți în 2004, Regatul Unit se afla pe locul al șaselea între destinațiile turistice din lume, iar Londra are cel mai mare număr de vizitatori internaționali din toate orașele lumii.[215][216] Industriile creative reprezintă 7% GVA în 2005 și au crescut în medie cu 6% pe an între 1997 și 2005.[217]

Revoluția Industrială a început în Regatul Unit cu o concentrare inițială pe industria textilă,[218] urmată de alte industrii grele, cum ar fi cea navală⁠(d), mineritul cărbunelui și siderurgia⁠(d).[219][220] Negustorii, transportatorii și bancherii britanici și-au dezvoltat un avantaj uriaș față de cei din alte țări, ceea ce a permis Regatului Unit să domine comerțul internațional în secolul al XIX-lea.[221][222] Pe măsură ce și alte țări se industrializau, proces cuplat cu declinul economic de după cele două războaie mondiale, Regatul Unit a început să-și piardă avantajul competitiv și industria grea a scăzut, treptat, de-a lungul secolului al XX-lea. Producția industrială rămâne o parte importantă a economiei, dar reprezenta numai 16,7% din produsul național în 2003.[223]

Automobile Jaguar, inclusiv Jaguar XE⁠(d) ilustrat aici, se proiectează, se dezvoltă și se fabrică în Regatul Unit

Industria automobilistică⁠(d) este o parte importantă a sectorului de producție al Regatului Unit, în cadrul căreia lucrează circa 800.000 de oameni, producând în 2015 70 de miliarde de lire, cu o producție de 34,6 miliarde de lire exportată (11,8% din totalul exporturilor Regatului Unit). În 2015, Regatul Unit a produs circa 1,6 milioane de vehicule de pasageri și 94.500 de vehicule comerciale. Regatul Unit este un centru major al construcției de motoare: în 2015 s-au produs circa 2,4 milioane de motoare. Industria britanică a sporturilor cu motor are circa 41.000 de angajați, cuprinde 4.500 de companii și are o producție anuală de circa 6 miliarde de lire.[224]

Industria aerospațială⁠(d) este a doua sau a treia din lume, în funcție de metoda de calcul, și produce anual circa 30 de miliarde de lire.[225] Aripile avioanelor Airbus A380 și Airbus A350 sunt proiectate și produse în unitatea de prim rang mondial a Airbus UK de la Broughton, în timp ce un sfert din valoarea avionului Boeing 787 provine de la fabricanți britanici, cum ar fi Eaton, Messier-Bugatti-Dowty⁠(d) și Rolls-Royce.

Motoarele și aripile avioanelor Airbus A380 sunt fabricate în Regatul Unit

BAE Systems joacă un rol critic în unele din cele mai mari proiecte de apărare aerospațială din lume. În Regatul Unit, compania produce mari secțiuni din Eurofighter Typhoon și asamblează avioanele Forței Aeriene Regale. Este și principal subcontractor al Joint Strike Fighterului F35—cel mai mare proiect unic de apărare din lume—pentru care proiectează și produce o serie de componente. Tot ea se produce și Hawk⁠(d), cel mai reușit avion de antrenament cu reacție din lume.[226] Airbus UK produce și aripile pentru avionul militar de transport A400 m. Rolls-Royce este al doilea producător din lume de motoare de avioane. Motoarele sale alimentează peste 30 de tipuri de avioane comerciale⁠(d) și are peste 30.000 de motoare în operare în sectoarele civil și de apărare.

Industria spațială britanică valora 9,1 miliarde de lire în 2011 și avea 29.000 de angajați. Este într-o creștere de 7,5% anual, conform organizației care o coordonează, UK Space Agency⁠(d). În 2013, Guvernul Britanic a investit 60 de milioane de lire în proiectul Skylon⁠(d), care urmează să susțină o „etapă crucială” pentru un prototip complet al motorului SABRE⁠(d).

Industria farmaceutică⁠(d) joacă un rol important în economia britanică, țara aflându-se pe locul al treilea în lume ca cheltuieli cu cercetarea farmaceutică.[227][228]

Agricultura este intensivă, puternic mecanizată și foarte eficientă după standarde europene, producând circa 60% din necesarul de alimente cu mai puțin de 1,6% din forța de muncă (535.000 de persoane).[229] Circa două treimi din producție este dedicată animalelor, și o treime culturii plantelor. Fermierii sunt subvenționați prin Politica Agricolă Comună⁠(d) a UE. Regatul Unit păstrează o industrie a pescuitului importantă, dar mult redusă. Este bogată și în mai multe resurse naturale, inclusiv cărbune, petrol, gaze naturale, staniu, calcar, minereu de fier, sare, argilă, cretă, gips, plumb, siliciu și mult teren arabil.[230]

Imagine indisponibilă Imagine indisponibilă
City of London este unul din cele mai mari centre financiare⁠(d) din lume[211][212][213]

În ultimul trimestru din 2008, economia Regatului Unit a intrat oficial în recesiune pentru prima oară după 1991.[231] Ca și economiile americană, franceză, și alte mari economii ale lumii, în 2013, Regatul Unit și-a pierdut ratingul de creditare AAA pentru prima oară din 1978, așa cum au hotărât agențiile Moodys⁠(d) și Fitch, dar, spre deosebire de alte mari economii, și-a păstrat acest rating din partea lui Standard & Poor's.[232][233] Până la sfârșitul lui 2014, Regatul Unit creștea economic cel mai rapid din G7 și din Europa,[234][235] și în septembrie 2015, rata șomajului scăzuse la minimul pe șapte ani, de 5,3%.[236]

Din anii 1980, inegalitatea economică⁠(d) din Regatul Unit, ca și cea din Canada, Australia și Statele Unite, a crescut mai repede decât în alte țări dezvoltate.[237][238] Limita sărăciei în Regatul Unit⁠(d) este definită ca fiind 60% din venitul gospodăresc median.[e] Biroul Național de Statistică⁠(d) a estimat că în 2011, 14 milioane de persoane erau expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială, și că o persoană din 20 (5,1%) suferă de „depresiune materială severă”,[239] în creștere de la 3 milioane de persoane în 1977.[240][241]

Regatul Unit are o datorie externă⁠(d) de 9,6 bilioane⁠(d) de dolari, a doua cea mai mare din lume după SUA. Ca procentaj din PIB, datoria externă reprezintă 408%, a treia din lume după Luxemburg și Islanda.[242][243][244][245][246]

Combinația între regimul de reglementare relativ lax al Regatului Unit și faptul că instituțiile financiare prezente în Londra furnizează metode sofisticate pentru spălarea banilor proveniți din activități infracționale organizate din toată lumea, inclusiv trafic de droguri, face ca City of London să fie un hub global de finanțe ilicite, iar Regatul Unit să fie un adăpost pentru marii optimizatorii fiscali ai lumii, după cum arată documentele de cercetare și rapoartele publicate pe la jumătatea deceniului anilor 2010.[247][248][249][250][251] Rapoartele Panama Papers publicate în aprilie 2016 arătau cu degetul spre Regatul Unit ca „inima rețelei de optimizare fiscală a super-bogaților”.[252]

Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Charles Darwin (1809–1882), a cărui teorie a evoluției prin selecție naturală este fundamentul științelor biologice moderne

Anglia și Scoția au fost mari centre ale Revoluției Științifice începând cu secolul al XVII-lea.[253] Regatul Unit a condus Revoluția Industrială începând cu secolul al XVIII-lea,[218] și a continuat să producă ingineri și oameni de știință creditați cu descoperiri și invenții importante.[254] Printre marii teoreticieni britanici din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea se numără Isaac Newton, ale cărui legi de mișcare și a cărui clarificare a gravitației sunt considerate pietre de hotar ale științei moderne;[255] din secolul al XIX-lea, Charles Darwin, a cărui teorie a evoluției prin selecție naturală este fundamentală pentru dezvoltarea biologiei moderne, și James Clerk Maxwell, care a formulat teoria clasică a electromagnetismului; și mai recent Stephen Hawking, care a promovat teorii majore în domeniile cosmologiei, gravitației cuantice și cercetării găurilor negre.[256]

Mari descoperiri științifice din secolul al XVIII-lea încoace au fost hidrogenul, descoperit de Henry Cavendish;[257] din secolul al XX-lea, penicilina de către Alexander Fleming,[258] și structura ADN-ului, de către Francis Crick și alții.[259] Celebri ingineri și inventatori britanici ai Revoluției Industriale au fost James Watt, George Stephenson, Richard Arkwright⁠(d), Robert Stephenson și Isambard Kingdom Brunel.[260] Printre marile proiecte și aplicații inginerești dezvoltate de persoane din Regatul Unit se numără locomotiva cu aburi, dezvoltată de Richard Trevithick și Andrew Vivian⁠(d);[261] din secolul al XIX-lea motorul electric al lui Michael Faraday, becul incandescent al lui Joseph Swan,[262] și primul telefon practic, patentat de Alexander Graham Bell;[263] și în secolul al XX-lea primul sistem funcțional de televiziune, realizat de John Logie Baird și alții,[264] motorul cu reacție al lui Frank Whittle⁠(d), bazele calculatoarelor moderne de către Alan Turing, și World Wide Web de către Tim Berners-Lee.[265]

Cercetarea și dezvoltarea științifică rămân elemente importante pentru universitățile britanice, multe dintre ele având parcuri științifice⁠(d) pentru a facilita producția și cooperarea cu industria.[266] Între 2004 și 2008, Regatul Unit a produs 7% din articolele științifice de cercetare din lume și are o pondere de 8% din totalul citărilor științifice, aflându-se pe locul al treilea și, respectiv al doilea în lume (după Statele Unite și, respectiv, China).[267] Printre revistele științifice de prestigiu publicate în Regatul Unit se numără Nature, British Medical Journal⁠(d) și The Lancet.[268]

Transporturi[modificare | modificare sursă]

O rețea radială de drumuri totalizează 29.145 mile (46.904 km) de șosele principale, 2.173 mile (3.497 km) de autostrăzi și 213.750 mile (344.000 km) de alte drumuri asfaltate.[3] M25⁠(d), care încercuiește Londra, este cea mai mare și mai circulată șosea de centură din lume.[271] În 2009, în Marea Britanie erau un total de 34 milioane de vehicule înmatriculate.[272]

London St Pancras International⁠(d) este a 13-a cea mai circulată gară terminală din Regatul Unit. Ea este una din principalele noduri de transport intern și internațional al Londrei, aici venind atât trenuri regionale, cât și trenuri de mare viteză din tot Regatul Unit, precum și cele care fac legături cu Parisul, Lille și Bruxelles.

Regatul Unit are o rețea feroviară de 10.072 mile (16.209 km) în Marea Britanie⁠(d) și 189 mile (304 km) în Irlanda de Nord. Căile ferate din Irlanda de Nord sunt operate de null, o subsidiară a companiei de stat Translink⁠(d). În Marea Britanie, rețeaua British Rail⁠(d) a fost privatizată⁠(d) între 1994 și 1997, după care a crescut rapid numărul de pasageri, după ani de scădere, deși factorii care au cauzat aceasta sunt încă subiect de discuții⁠(d). Network Rail⁠(d) deține și gestionează majoritatea mijloacelor fixe (linii, semnale etc.). Circa 20 de companii feroviare⁠(d) private operează trenuri de călători, transportând 1,68 de miliarde de călători în 2015.[273][274] Există și circa 1000 de trenuri de marfă care circulă zilnic.[3] Guvernul britanic intenționează să investească 30 de miliarde de lire pentru o nouă linie de mare viteză, High Speed 2⁠(d), care să fie terminată până în 2026.[275] Crossrail⁠(d), aflată în construcție în Londra, este cel mai mare proiect de construcții din Europa, cu un cost estimat la 15 miliarde de lire.[276][277]

Între octombrie 2009 și septembrie 2010, aeroporturile Regatului Unit au deservit un total de 211,4 milioane de pasageri.[278] În această perioadă, cele mai mari trei aeroporturi au fost London Heathrow (65,6 milioane de pasageri), Gatwick⁠(d) (31,5 milioane de pasageri) și London Stansted⁠(d) (18,9 milioane de pasageri).[278] London Heathrow, aflat la 15 mile (24 km) vest de capitală, are cel mai mare trafic internațional din toate aeroporturile din lume[269][270] și este nodul principal al companiei naționale britanice British Airways, precum și al companiei Virgin Atlantic.[279]

Energia[modificare | modificare sursă]

Platformă petrolieră în Marea Nordului

În 2006, Regatul Unit era al nouălea consumator și al 15-lea producător mondial de energie.[280] Aici își au sediul central mai multe mari companii de energie, inclusiv două din cele șase companii „supermajore⁠(d)” de petrol și gaze—BP și Royal Dutch Shell.[f][281][282] În 2011, 40% din energia electrică a Regatului Unit era obținută din gaze, 30% din cărbune, 19% din energie nucleară și 4,2% din surse eoliene, hidroelectrice, biocombustibili și arderea deșeurilor.[283]

În 2013, Regatul Unit producea 914 mii de barili de petrol pe zi (bbl/d) și consuma 1507 mii bbl/d.[284][285] Producția este acum în declin și Regatul Unit este importator net de petrol din 2005.[286] În 2010, Regatul Unit avea circa 3,1 miliarde de barili de rezerve de țiței⁠(d) demonstrate, cea mai mare cantitate din țările UE.[286]

În 2009, Regatul Unit era al 13-lea producător mondial de gaze naturale, și cel mai mare din UE.[287] Producția este acum în declin, Regatul Unit fiind importator net de gaze din 2004.[287]

Producția de cărbune a jucat un rol-cheie în economia britanică în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Pe la jumătatea anilor 1970, se produceau anual 130 de milioane de tone de cărbune, scăzând sub 100 de milioane de tone abia la începutul anilor 1980. În deceniile anilor 1980 și 1990, industria s-a redus considerabil. În 2011, Regatul Unit producea 18,3 milioane de tone de cărbune.[288] În 2005, avea rezerve de cărbune demonstrate și exploatabile de 171 de milioane de tone.[288] Autoritatea Cărbunelui⁠(d) din Regatul Unit a afirmat că există potențialul de a produce între 7 și 16 miliarde de tone de cărbune prin gazificare subterană (UCG)⁠(d) sau fracturare hidraulică,[289] și că, pe baza consumului curent, asemenea rezerve ar putea dura între 200 și 400 de ani.[290] S-au ridicat însă îngrijorări ecologice și sociale din cauza chimicalelor care ar putea ajunge în apa potabilă și a cutremurelor minore care ar deteriora locuințele.[291][292]

Spre sfârșitul anilor 1990, centralele nucleare contribuiau cu circa 25% din totalul anual de energie electrică din Regatul Unit, dar proporția a scăzut treptat, pe măsură ce vechile centrale erau închise și problemele legate de îmbătrânirea echipamentelor afectau disponibilitatea centralelor. În 2012, Regatul Unit avea 16 reactoare generând în mod normal circa 19% din energia electrică. Toate cu excepția unuia vor fi retrase până în 2023. Spre deosebire de Germania și Japonia, Regatul Unit intenționează să construiască o nouă generație de centrale nucleare începând cu 2018.[283]

Totalul surselor de energie regenerabile reprezenta 14,9% din energia electrică generată în Regatul Unit în 2013,[293] ajungând la 53,7 TWh. Regatul Unit este unul din cele mai bune locuri din Europa pentru energie eoliană⁠(d), care este sursa de energie cu cea mai rapidă creștere, în 2014 ea generând 9,3% din totalul electricității țării.[294][295][296]

Rețelele de apă și canalizare[modificare | modificare sursă]

Accesul la rețele de apă și canalizare este universal în Regatul Unit. Se estimează că 96,7% din gospodării sunt conectate la canalizare.[297] Conform Agenției de Mediu, abstracția totală de apă pentru rețelele publice era în Regatul Unit de 16.406 megalitri pe zi în 2007.[298] Standardele pentru apele potabile și cele uzate în Regatul Unit, ca și în alte țări ale Uniunii Europene, sunt determinate de UE.

În Anglia și Țara Galilor, serviciile de apă și canalizare sunt furnizate de 10 companii private regionale de apă-canal, și de 13 companii de apă private. În Scoția, apa și canalizarea sunt furnizate de o unică companie publică, Scottish Water⁠(d). La fel și în Irlanda de Nord, unde compania se numește Northern Ireland Water⁠(d).

Demografie[modificare | modificare sursă]

Harta densității de populație a Regatului Unit la recensământul din 2011

Se efectuează simultan recensăminte în toate părțile regatului o dată la zece ani.[299] La recensământul din 2011⁠(d), populația totală a Regatului Unit era de 63.181.775 de locuitori.[300] Este a treia cea mai populată țară a Uniunii Europene, a cincea din Commonwealth și a 22-a din lume. La jumătatea lui 2014 și la cea a lui 2015 migrația internațională netă pe termen lung a contribuit la creșterea populației, după ce în cei doi ani precenți la creșterea demografică contribuise mai mult sporul natural.[301] Între 2001 și 2011, populația a crescut cu o rată anuală medie de circa 0,7%,[300] în creștere față de 0,3% în perioada 1991–2001 și 0,2% în deceniul dintre 1981 și 1991.[302] Recensământul din 2011 a confirmat și că ponderea populației cu vârste sub 14 ani aproape s-a înjumătățit în ultimul secol (31% în 1911 față de 18% în 2011) iar proporția persoanelor de peste 65 de ani s-a triplat (de la 5 la 16%).[300]

Populația Angliei era în 2011 de 53 milioane.[303] Este una din cele mai dens populate țări din lume, cu 420 de locuitori pe kilometru pătrat la jumătatea lui 2015,[301] o concentrație deosebit de mare înregistrându-se în Londra și în sud-estul țării.[304] Tot atunci, populația Scoției a fost înregistrată la 5,3 milioane,[305] a Țării Galilor la 3,06 milioane și a Irlandei de Nord la 1,81 milioane.[303]

În 2012, rata totală a fertilității⁠(d) era în medie pe tot Regatul Unit la 1,92 de copii pentru fiecare femeie.[306] Deși creșterea natalității contribuie la creșterea demografică, ea rămâne considerabil sub apogeul din timpul baby boomului, de 2,95 copii pentru fiecare femeie în 1964,[307] și sub rata de înlocuire de 2,1, dar peste minimul istoric din 2001, de 1,63.[306] În 2011, 47,3% din nașterile din Regatul Unit erau la femei necăsătorite.[308] Office for National Statistics⁠(d) a publicat în 2015 un buletin care arăta că, din populatia Regatului Unit de peste 16 ani, 1,7% se identifică drept lesbine, homosexuali sau bisexuali (2% din bărbați și 1,5% din femei). 4,5% din repondenți au răspuns „altul”, „nu știu” sau nu au răspuns.[309]

Orașe[modificare | modificare sursă]

Cele mai mari orașe din Regatul Unit

Londra
Londra
Birmingham
Birmingham
Leeds
Leeds
Glasgow
Glasgow

# Oraș (Regiune) Populație urbană Populație metropolitană (2001)

Sheffield
Sheffield
Manchester
Manchester
Edinburgh
Edinburgh
Liverpool
Liverpool

1 Londra (Londra Mare) 8 174 100 (2011) 13 709 000
2 Birmingham (West Midlands) 1 073 000 (2010) 3 683 000
3 Leeds (West Yorkshire) 751 500 (2011) 2 302 000
4 Glasgow (Scoția) 598 830 (2011) 1 750 000
5 Sheffield (South Yorkshire) 552 700 (2011) 1 569 000
6 Manchester (North West England) 503 000 (2011) 2 556 000
7 Edinburgh (Scoția) 495 360 (2011) 782 000
8 Liverpool (North West England) 445 200 (2010) 2 241 000
9 Bristol (South West England) 428 200 (2011) 1 041 000
10 Cardiff (Țara Galilor) 346 100 (2011) 1 097 000
11 Coventry (West Midlands) 315 700 (2010) 651 000
12 Leicester (East Midlands) 305 700 (2011) 1 745 000
13 Nottingham (East Midlands) 305 700 (2011) 666 400
14 Bradford (West Yorkshire) 293 717 (2001) 493 000
15 Belfast (Irlanda de Nord) 267 500 (2009) 799 000
16 Plymouth (South West England) 258 700 (2010) 343 000
17 Kingston upon Hull (Yorkshire and the Humber) 256 400 (2011) 419 000
18 Derby (South East England) 246 900 (2010) 305 000
19 Stoke-on-Trent (West Midlands) 240 100 (2010) 456 000
20 Wolverhampton (West Midlands) 239 400 (2010) 297 000

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]

Hartă a procentajului din populație care nu este albă, la recensământul din 2011.

În trecut se credea că popoarele indigene britanice se trag din diferitele grupuri etnice⁠(d) care s-au stabilit acolo înaintea secolului al XII-lea: celții, romanii, anglo-saxonii, nordicii și normanzii. Galezii ar putea fi cel mai vechi grup etnic din Regatul Unit.[310] Un studiu genetic efectuat în 2006 a arătat că peste 50% din bazinul genetic al Angliei conține cromozomi Y germanici.[311] O altă analiză genetică din 2005 a indicat că „circa 75% din strămoșii identificabili ai populației britanice moderne sosise în Insulele Britanice acum 6200 de ani, la începutul neoliticului sau Epocii Pietrei britanice”, și că britanicii au strămoși comuni cu bascii.[312][313][314]

Regatul Unit are o istorie de imigrație pe scară redusă a non-albilor, Liverpool având cea mai veche populație de negri din țară, datând dinainte de anii 1730, din perioada comerțului cu sclavi africani. În această perioadă, se estimează că populația afro-caraibiană a Marii Britanii era între 10.000 și 15.000[315] which later declined due to the abolition of slavery.[316][317] Regatul Unit are și cea mai veche comunitate chineză⁠(d) din Europa, fondată odată cu sosirea marinarilor chinezi în secolul al XIX-lea.[318] În 1950 era, poate, sub 20.000 de locuitori non-albi ai Marii Britanii, aproape toți născuți în străinătate.[319] În 1951, erau circa 94.500 de locuitori ai Regatului Unit născuți în Asia de Sud, China, Africa și Caraibe, sub 0,2% din populație. În 1961, acest număr crescuse de patru ori, până la 384.000, puțin mai mult de 0,7% din populația Regatului Unit.[320]

După 1948, o substanțială imigrație din Africa, Caraibe și Asia de Sud a fost o consecință a destrămării Imperiului Britanic.[321] Migrația din statele membre ale UE din Europa Centrală și Estică după 2004 a avut ca rezultat și o creștere a acestor grupuri, deși o parte din această migrație a fost temporară.[322] După anii 1990, populația de imigranți s-a diversificat substanțial, cei veniți în Regatul Unit provenind dintr-o gamă mai largă de țări decât valurile anterioare, care tindeau să implice numere mai mari de imigranți dintr-un număr relativ redus de țări.[323][324][325]

Specialiștii au arătat că categoriile de etnii⁠(d) folosite de statisticile naționale britanice, introduse inițial odată cu recensământul din 1991⁠(d), denotă și răspândesc confuzie între conceptele de etnie și rasă.[326][327] În 2011⁠(d), 87,2% din populația Regatului Unit se identifica drept albă, adică 12,8% din totalul populației se considera membră a unei minorități etnice.[328] La recensământul din 2001, acest procentaj era doar de 7,9%.[329]

Din cauza diferențelor de exprimare din formularele utilizate pe de o parte în Anglia și Țara Galilor, pe de altă parte în Scoția, și pe de alta în Irlanda de Nord, datele despre grupul „alți albi”⁠(d) nu sunt disponibile pentru Regatul Unit în ansamblul lui, dar în Anglia și Țara Galilor acesta a fost grupul cu cea mai mare creștere între recensămintele din 2001 și 2011, o creștere de 1,1 milioane de persoane (și 1,8 puncte procentuale).[330] Printre grupurile pentru care sunt disponibile date în toate părțile la nivelul Regatului Unit, categoria „alți asiatici” a crescut de la 0,4 la 1,4% din populație între 2001 și 2011, în timp ce categoria metiși⁠(d) a crescut de la 1,2% la 2%.[328]

Diversitatea etnică diferă semnificativ de la o parte la alta a Regatului Unit. 30,4% din populația Londrei și 37,4% din cea a Leicesterului sunt non-albi (conform unei estimări din 2005,[331][332] în vreme ce mai puțin de 5% din populația Angliei de Nord-Est, a Țării Galilor și a Sud-Vestului provin din minorități, conform recensământului din 2001.[333] În 2016, 31,4% din elevii școlilor primare și 27,9% din cei ai școlilor secundare de stat⁠(d) din Anglia aparțineau unei minorități etnice.[334]

Grup etnic Populație Procentaj (%)
2001[335] 2011 2011[328]
albi 54.153.898 55.010.359 087,1 %
albi: nomazi /
nomazi irlandezi[g]
63.193 000.1 %
asiatici /
asiatici britanici
indieni 1.053.411 1.451.862 002,3 %
pakistanezi 747.285 1.174.983 001,9 %
bangladeshieni 283.063 451.529 000,7 %
chinezi 247.403 433.150 000,7 %
alți asiatici 247.664 861.815 001,4 %
negri / africani / caraibieni /
negri britanici
1.148.738
 
1.904.684
[h]
003,0 %
 
metiși / multiple grupuri etnice 677.117 1.250.229 002,0 %
alte grupuri etnice 230.615 580.374 000,9 %
Total 58.789.194 63.182.178 100,0 %

Limbile[modificare | modificare sursă]

Lumea anglofonă⁠(d). Statele și teritoriile cu albastru închis au majorități de vorbitori nativi, iar cele în care engleza este oficială, dar nu majoritară sunt afișate cu albastru deschis. Engleza este și una din limbile oficiale ale Uniunii Europene[338] și ale Națiunilor Unite⁠(d).[339]

Limba oficială de facto a Regatului Unit este engleza.[340][341] Se estimează că 95% din populația Regatului Unit este formată din vorbitori monolingvi⁠(d) de engleză.[342] 5,5% din populație vorbește limbi aduse în Regatul Unit ca urmare a imigrației de dată relativ recentă.[342] Limbile sud-asiatice, între care punjaba, hindi, bengaleza și gujarati, sunt cele mai mari grupuri, fiind vorbite de 2,7% din populația Regatului Unit.[342] Conform recensământului din 2011, poloneza a devenit a doua limbă vorbită în Anglia, cu 546.000 de vorbitori.[343]

În Regatul Unit se mai vorbesc și patru limbi celtice: galeza, irlandeza, gaelica scoțiană și cornica. Toate sunt recunoscute ca limbi regionale sau minoritare, supuse unor măsuri specifice de protecție și promovare conform Cartei Europene pentru Limbi Regionale sau Minoritare[344][345] și conform Convenției Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale⁠(d).[346] La recensământul din 2001, peste o cincime (21%) din populația Țării Galilor declara că vorbește galeza,[347] în creștere față de recensământul din 1991 (18%).[348] Mai mult, se estimează că circa 200.000 de vorbitori de galeză trăiesc în Anglia.[349] La același recensământ, în Irlanda de Nord 167.487 de persoane (10,4%) au declarat că au „oarecari cunoștințe de irlandeză”, aproape exclusiv locuitori din populația naționalistă⁠(d) (în principal catolică). Peste 92.000 de oameni din Scoția (ceva mai puțin de 2% din populație) au abilități de vorbire în gaelică, între aceștia numărându-se 72% din cei ce trăiesc în Hebridele Exterioare.[350] Numărul de școlari care învață galeza, gaelica scoțiană și irlandeza este în creștere.[351] Printre populația de emigranți și descendenți ai acestora, se vorbește încă gaelică scoțiană în Canada⁠(d) (în principal în Nova Scotia și Insula Cape Breton),[352] și galeză în Patagonia, Argentina.[353]

Scots, o limbă derivată din engleza mijlocie timpurie din nord, are recunoaștere limitată alături de varianta sa regională, Ulster Scots⁠(d) din Irlanda de Nord, fără a exista angajamente specifice pentru protejarea și promovarea ei.[344][354]

În Anglia, elevii școlilor studiază în mod obligatoriu o a doua limbă până la vârsta de 14 ani.[355] Franceza și germana sunt cele mai frecvent predate limbi străine în Anglia și Scoția. Toți elevii din Țara Galilor învață galeza ca a doua limbă până la 16 ani, sau învață în limba galeză.[356]

Religie[modificare | modificare sursă]

Conform unui sondaj din 2016 în Marea Britanie: ateii (cei care în mod activ nu cred în niciun fel de zeu) sunt 38%, cei care cred într-o forță superioară/zeu sunt 28%, iar doar 32% din cei care se consideră creștini, evrei sau musulmani cred într-un zeu.[357][358]

Cultură[modificare | modificare sursă]

În Regatul Unit se află două dintre cele mai vechi și mai celebre universități ale lumii, Oxford și Cambridge. Regatul a dat lumii mulți savanți și ingineri străluciți, precum Sir Isaac Newton, Charles Darwin, Michael Faraday, Paul Dirac sau Isambard Kingdom Brunel; invenții precum motorul cu aburi, motorul cu combustie internă, locomotiva, costumul, vaccinul, vasele din cristal, televiziunea, radioul, telefonul, hovercraft-ul, își au originea în Regatul Unit.

William Shakespeare

Dramaturgul William Shakespeare este considerat cel mai cunoscut scriitor al lumii. Alți autori prestigioși au fost surorile Brontë (Charlotte, Emily și Anne), Jane Austen, J. K. Rowling, Agatha Christie,Roald Dahl, J. R. R. Tolkien și Charles Dickens. Poeți importanți sunt George Gordon Byron, Robert Burns, Lord Tennyson, Thomas Hardy, William Blake sau Dylan Thomas⁠(d).

Din Regatul Unit au provenit compozitorii William Byrd, John Taverner⁠(d), Thomas Tallis și Henry Purcell, din secolele XVI-XVII, iar mai recent, Sir Edward Elgar, Sir Arthur Sullivan⁠(d), Ralph Vaughan Williams sau Benjamin Britten.

Alături de SUA, Regatul Unit a fost un contribuitor important la dezvoltarea rock and roll-ului. Dintre cele mai importante staruri pop și rock britanice amintim: The Beatles, Cliff Richard, Queen, The Rolling Stones, Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd, Deep Purple. Regatul Unit s-a aflat în avangarda muzicii punk a anilor 1970, prin Sex Pistols sau The Clash, precum și a renașterii heavy metal-ului, prin Iron Maiden sau Motörhead.

Regatul Unit a avut foarte mulți filozofi remarcabili precum: John Locke, George Berkeley, David Hume, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Duns Scotus, Sir Francis Bacon, Adam Smith, Thomas Hobbes, William de Ockham, Bertrand Russell și A.J. "Freddie" Ayer. În această țară s-au stabilit în timpul vieții Isaiah Berlin, Karl Marx, Karl Popper și Ludwig Wittgenstein.

Un mare număr de sporturi își au originea în Regatul Unit: fotbal, golf, cricket, tenis, squash, box, rugbi și biliard. Turneul de la Wimbledon este unul din cele patru turnee de mare șlem în tenis. "Sportul național" al Regatului este fotbalul, însă Regatul nu participă în competițiile inter-țări cu o echipă națională unică; fiecare din țările componente are propria federație de fotbal și propria echipă națională.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ ascultăi/juːˈntɪd ˈkɪŋdəm əv ɡrt ˈbrɪtən ənd ˈnɔːðən ˈələnd/
  2. ^ ascultăi/ˈbrɪtən/
  3. ^ De la începutul secolului al XX-lea, prim-ministrul a deținut și postul de prim lord al Trezoreriei⁠(d), iar în deceniile mai recente și pe cel de ministru al serviciului civil⁠(d).
  4. ^ Sinn Féin, un partid republican irlandez⁠(d), participă la alegeri și în Republica Irlanda.
  5. ^ În 2007–2008, acesta era calculat la 115 de lire pe săptămână pentru adulții singuri fără copii; 199 de lire pe săptămână pentru cuplurile fără copii; 195 de lire pe săptămână pentru adulții singuri cu doi copii sub 14 ani; și 279 de lire pe săptămână pentru cuplurile cu doi copii sub 14 ani.
  6. ^ Shell își are sediul înregistrat și este listată inițial în UK, deși sediul este în practică în Țările de Jos
  7. ^ Recensământul din 2011 a fost primul care i-a înregistrat pe nomazi ca grup etnic separat.
  8. ^ La recensământul din 2011, în scopul armonizării rezultatelor pentru a le face comparabile între diferitele zone ale țării, ONS cuprinde aici și persoanele din Scoția care s-au identificat drept „africani” (29.638 de persoane), categorie care în versiunea scoțiană este diferită de cea „caraibieni sau negri” (6.540 de persoane).[336] ONS consemnează că „categoriile de africani utilizate în Scoția ar putea cuprinde și albi/asiatici/alți africani pe lângă identitățile negrilor”.[337]

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Population Estimates for UK, England and Wales, Scotland and Northern Ireland, Mid-2013”. Office for National Statistics. Accesat în . 
  2. ^ a b c d „Regatul Unit”. Fondul Monetar Internațional. Accesat în . 
  3. ^ a b c d e f g „The World Factbook - United Kingdom” (în engleză). CIA. Accesat în .  Parametru necunoscut |dateformat= ignorat (ajutor)
  4. ^ https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/uk.html, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  5. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.PP.CD  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  6. ^ „Definition of Great Britain in English”. Oxford University Press. Accesat în . Great Britain is the name for the island that comprises England, Scotland and Wales, although the term is also used loosely to refer to the United Kingdom. 
  7. ^ „United Kingdom”. International Monetary Fund. Accesat în . 
  8. ^ The British Monarchy, What is constitutional monarchy?
  9. ^ CIA, The World Factbook.
  10. ^ The 30 Largest Urban Agglomerations Ranked by Population Size at Each Point in Time, 1950-2030, World Urbanization Prospects, the 2014 revision, Population Division of the United Nations Department of Economic and Social Affairs⁠(d).
  11. ^ „Countries within a country”. Prime Minister's Office. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ „Devolution of powers to Scotland, Wales and Northern Ireland”. United Kingdom Government. Accesat în . In a similar way to how the government is formed from members from the two Houses of Parliament, members of the devolved legislatures nominate ministers from among themselves to comprise executives, known as the devolved administrations... 
  13. ^ „Fall in UK university students”. BBC News. . 
  14. ^ „Country Overviews: United Kingdom”. Transport Research Knowledge Centre. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ „Key facts about the United Kingdom”. Directgov⁠(d). Arhivat din original la . Accesat în .

    The full title of this country is 'the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland'. Great Britain is made up of England, Scotland and Wales. The United Kingdom (UK) is made up of England, Scotland, Wales and Northern Ireland. 'Britain' is used informally, usually meaning the United Kingdom.
    The Channel Islands and the Isle of Man are not part of the UK.

     
  16. ^ a b c „Supporting the Overseas Territories”. Foreign Office⁠(d). Accesat în . 
  17. ^ Mathias, P. (). The First Industrial Nation: the Economic History of Britain, 1700–1914. London. ISBN 0-415-26672-6.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  18. ^ Ferguson, Niall (). Empire: The rise and demise of the British world order and the lessons for global power. New York. ISBN 0-465-02328-2. 
  19. ^ T. V. Paul; James J. Wirtz; Michel Fortmann (). Balance of Power. pp. 59, 282. ISBN 0791464016.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |autor2= și |nume2= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |autor3= și |nume3= (ajutor)
  20. ^ McCourt, David (). Britain and World Power Since 1945: Constructing a Nation's Role in International Politics. United States of America: University of Michigan Press. ISBN 0472072218. 
  21. ^ a b „Trends in World Military Expenditure, 2016” (PDF) (în engleză). Stockholm International Peace Research Institute. Accesat în . 
  22. ^ „Treaty of Union, 1706”. Scots History Online. Accesat în . 
  23. ^ Barnett, Hilaire; Jago, Robert (). Constitutional & Administrative Law (ed. 8th). Abingdon. p. 165. ISBN 978-0-415-56301-7.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |autor2= și |nume2= (ajutor)
  24. ^ Vezi Articolul Unu al Legii de Uniune din 1707.
  25. ^ "After the political union of England and Scotland in 1707, the nation's official name became 'Great Britain'", The American Pageant, Volume 1, Cengage Learning (2012)
  26. ^ "From 1707 until 1801 Great Britain was the official designation of the kingdoms of England and Scotland".
  27. ^ "In 1707, on the union with Scotland, 'Great Britain' became the official name of the British Kingdom, and so continued until the union with Ireland in 1801".
  28. ^ Gascoigne, Bamber. „History of Great Britain (from 1707)”. History World. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |nume= și |author= (ajutor)
  29. ^ Cottrell, P. (). The Irish Civil War 1922–23. p. 85. ISBN 1-84603-270-9. 
  30. ^ S. Dunn; H. Dawson (), An Alphabetical Listing of Word, Name and Place in Northern Ireland and the Living Language of Conflict, Lampeter: Edwin Mellen Press, One specific problem—in both general and particular senses—is to know what to call Northern Ireland itself: in the general sense, it is not a country, or a province, or a state—although some refer to it contemptuously as a statelet: the least controversial word appears to be jurisdiction, but this might change. 
  31. ^ „Changes in the list of subdivision names and code elements” (PDF). ISO 3166-2. International Organization for Standardization. . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
  32. ^ Population Trends, Issues 75–82, p.38, 1994, UK Office of Population Censuses and Surveys
  33. ^ Life in the United Kingdom: a journey to citizenship, p. 7, United Kingdom Home Office, 2007, ISBN: 978-0-11-341313-3.
  34. ^ „Statistical bulletin: Regional Labour Market Statistics”. Accesat în . 
  35. ^ „13.4% Fall In Earnings Value During Recession”. Accesat în . 
  36. ^ Dunn, Seamus; Dawson, Helen. (). An Alphabetical Listing of Word, Name and Place in Northern Ireland and the Living Language of Conflict. Lampeter. ISBN 978-0-7734-7711-7.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |autor2= și |nume2= (ajutor)
  37. ^ Murphy, Dervla (). A Place Apart. London. ISBN 978-0-14-005030-1.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  38. ^ Whyte, John; FitzGerald, Garret (). Interpreting Northern Ireland. Oxford. ISBN 978-0-19-827380-6. 
  39. ^ „Guardian Unlimited Style Guide”. Londra: Guardian News and Media Limited. . Accesat în . 
  40. ^ „BBC style guide (Great Britain)”. BBC News. . Accesat în . 
  41. ^ „Key facts about the United Kingdom”. Government, citizens and rights. HM Government. Arhivat din original la . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
  42. ^ „Merriam-Webster Dictionary Online Definition of ''Great Britain''”. Merriam-Webster⁠(d). . Accesat în . 
  43. ^ New Oxford American Dictionary⁠(d): "Great Britain: England, Wales, and Scotland considered as a unit.
  44. ^ „Great Britain”. International Olympic Committee. Accesat în . 
  45. ^ Mulgrew, John (). „Team GB Olympic name row still simmering in Northern Ireland”. Belfast Telegraph. Accesat în . 
  46. ^ Bradley, Anthony Wilfred; Ewing, Keith D. (). Constitutional and administrative law. 1 (ed. 14th). Harlow. p. 36. ISBN 978-1-4058-1207-8.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |autor2= și |nume2= (ajutor)
  47. ^ „Which of these best describes the way you think of yourself?”. Northern Ireland Life and Times Survey 2010. ARK – Access Research Knowledge. . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
  48. ^ Schrijver, Frans (). Regionalism after regionalisation: Spain, France and the United Kingdom. pp. 275–277. ISBN 978-90-5629-428-1.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  49. ^ Jack, Ian (). „Why I'm saddened by Scotland going Gaelic”. The Guardian. Londra. 
  50. ^ „Ffeithiau allweddol am y Deyrnas Unedig”. Directgov – Llywodraeth, dinasyddion a hawliau. Arhivat din original la . Accesat în . 
  51. ^ "Ancient skeleton was 'even older'".
  52. ^ Koch, John T. (). Celtic culture: A historical encyclopedia. Santa Barbara, CA. p. 973. ISBN 978-1-85109-440-0.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  53. ^ Davies, John; Jenkins, Nigel; Baines, Menna; Lynch, Peredur I., ed. (). The Welsh Academy Encyclopaedia of Wales⁠(d). Cardiff: University of Wales Press. p. 915. ISBN 978-0-7083-1953-6.  Mai multe valori specificate pentru |ISBN= și |isbn= (ajutor)
  54. ^ „Short Athelstan biography”. BBC History. Accesat în . 
  55. ^ Mackie, J.D. (). A History of Scotland. London. pp. 18–19. ISBN 978-0-14-013649-4.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  56. ^ Campbell, Ewan (). Saints and Sea-kings: The First Kingdom of the Scots. Edinburgh. pp. 8–15. ISBN 0-86241-874-7.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  57. ^ Haigh, Christopher (). The Cambridge Historical Encyclopedia of Great Britain and Ireland. p. 30. ISBN 978-0-521-39552-6. 
  58. ^ Ganshof, F.L. (). Feudalism. University of Toronto. p. 165. ISBN 978-0-8020-7158-3. 
  59. ^ Chibnall, Marjorie (). The Debate on the Norman Conquest. Manchester University Press. pp. 115–122. ISBN 978-0-7190-4913-2. 
  60. ^ Keen, Maurice. "The Hundred Years' War". BBC History.
  61. ^ The Reformation in England and Scotland and Ireland: The Reformation Period & Ireland under Elizabth I, Encyclopædia Britannica Online.
  62. ^ „British History in Depth – Wales under the Tudors”. BBC History. . Accesat în . 
  63. ^ Nicholls, Mark (). A history of the modern British Isles, 1529–1603: The two kingdoms. Oxford. pp. 171–172. ISBN 978-0-631-19334-0. 
  64. ^ Canny, Nicholas P. (). Making Ireland British, 1580–1650. pp. 189–200. ISBN 978-0-19-925905-2. 
  65. ^ Ross, D. (2002).
  66. ^ Hearn, J. (2002).
  67. ^ ISBN: 1-902930-16-9
  68. ^ „Scotland and the Commonwealth: 1651–1660”. Archontology.org. . Accesat în . 
  69. ^ McCarthy, Mathew (). Privateering, Piracy and British Policy in Spanish America, 1810-1830 (ed. 1st). Woodbridge. ISBN 1843838613. 
  70. ^ Lodge, Richard (2013) [1910]. The History of England – From the Restoration to the Death of William III (1660–1702) (ed. 1st). Woodbridge. p. 8. ISBN 978-1-4067-0897-4.  Verificați datele pentru: |year= / |date= mismatch (ajutor)
  71. ^ „Tudor Period and the Birth of a Regular Navy”. Royal Navy History. Institute of Naval History. Arhivat din original la . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
  72. ^ Canny, Nicholas (). The Origins of Empire, The Oxford History of the British Empire Volume I. ISBN 0-19-924676-9. 
  73. ^ „Articles of Union with Scotland 1707”. UK Parliament. Accesat în . 
  74. ^ „Acts of Union 1707”. UK Parliament. Accesat în . 
  75. ^ „Treaty (act) of Union 1706”. Scottish History online. Accesat în . 
  76. ^ Library of Congress, The Impact of the American Revolution Abroad, p. 73.
  77. ^ "Anti-Slavery International"[nefuncțională].
  78. ^ Loosemore, Jo (2007).
  79. ^ Lovejoy, Paul E. (). Transformations in Slavery: A History of Slavery in Africa (ed. 2nd). New York. p. 290. ISBN 0521780128. 
  80. ^ „The Act of Union”. Act of Union Virtual Library. Accesat în . 
  81. ^ Tellier, L.-N. (2009).
  82. ^ Johnston, pp. 508-10.
  83. ^ Porter, p. 332.
  84. ^ Sondhaus, L. (2004).
  85. ^ Porter, Andrew (). The Nineteenth Century, The Oxford History of the British Empire Volume III. p. 332. ISBN 0-19-924678-5. 
  86. ^ ISBN: 1-86189-202-0
  87. ^ Porter, Andrew (). The Nineteenth Century, The Oxford History of the British Empire Volume III. p. 8. ISBN 0-19-924678-5. 
  88. ^ Marshall, P.J. (). „The Cambridge Illustrated History of the British Empire”. Cambridge University Press. pp. 156–57. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |pagini= și |pages= (ajutor)
  89. ^ Tompson, Richard S. (). Great Britain: a reference guide from the Renaissance to the present. New York. p. 63. ISBN 978-0-8160-4474-0. 
  90. ^ Marshall, P.J. (). World War I: People, Politics, and Power. America at War. New York. p. 21. ISBN 978-1-61530-048-8.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  91. ^ Zarembka, Paul (2013). Contradictions: Finance, Greed, and Labor Unequally Paid (în engleză). New York. p. 63. ISBN 9781781906705.  Verificați datele pentru: |year= / |date= mismatch (ajutor)
  92. ^ Sophia A. Van Wingerden, The women's suffrage movement in Britain, 1866-1928 (1999) ch 1.
  93. ^ Turner, John (1988).
  94. ^ Turner, J. (1988).
  95. ^ Westwell, I.; Cove, D. (eds) (2002).
  96. ^ SR&O 1921, No. 533 of 3 May 1921.
  97. ^ ISBN: 0-04-445109-1
  98. ^ Rubinstein, W. D. (2004).
  99. ^ Doenecke, Justus D.; Stoler, Mark A. (). Debating Franklin D. Roosevelt's foreign policies, 1933–1945. ISBN 0-8476-9416-X. Accesat în . 
  100. ^ Kelly, Brian. „The Four Policemen and. Postwar Planning, 1943-1945: The Collision of Realist and. Idealist Perspectives”. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor)
  101. ^ „Britain to make its final payment on World War II loan from U.S”. The New York Times. . Accesat în . 
  102. ^ Francis, Martin (). Ideas and policies under Labour, 1945–1951: Building a new Britain. pp. 225–233. ISBN 978-0-7190-4833-3. 
  103. ^ Lee, Stephen J.; Stoler, Mark A. (). Aspects of British political history, 1914–1995. London; New York. pp. 173–199. ISBN 978-0-415-13103-2. Accesat în . 
  104. ^ Larres, Klaus (). „A companion to Europe since 1945”. Chichester: Wiley-Blackwell: 118. ISBN 978-1-4051-0612-2. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |ISBN= și |isbn= (ajutor)
  105. ^ „Country List”. The New York Times. Commonwealth Secretariat⁠(d). . Arhivat din original la . Accesat în . 
  106. ^ Julios, Christina (). Contemporary British identity: English language, migrants, and public discourse. Studies in migration and diaspora. Aldershot. p. 84. ISBN 978-0-7546-7158-9. 
  107. ^ „1975: UK embraces Europe in referendum”. One This Day. BBC News. Accesat în . 
  108. ^ Wheeler, Brian; Hunt, Alex. „The UK's EU referendum: All you need to know”. bbc.co.uk.  Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last1= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |first1= și |first= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
  109. ^ Aughey, Arthur (). „The Politics of Northern Ireland: Beyond the Belfast Agreement”. One This Day. London: Routledge. p. 7. ISBN 978-0-415-32788-6. Accesat în . 
  110. ^ "The troubles were over, but the killing continued.
  111. ^ Elliot, Marianne (2007).
  112. ^ Dorey, Peter (). British politics since 1945. Making contemporary Britain. Oxford. p. 7. ISBN 978-0-631-19075-2. 
  113. ^ Holland, Jack; Wall, Stuart (). Applied Economics (PDF) (ed. 11th). Harlow. p. 6. ISBN 978-0-273-70822-3. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  114. ^ Keating, Michael (). „Reforging the Union: Devolution and Constitutional Change in the United Kingdom”. Publius: the Journal of Federalism. 28 (1): 217–234. doi:10.1093/oxfordjournals.pubjof.a029948. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  115. ^ Dorey, Peter (3 April 2011). Military action alone will not save Libya. Making contemporary Britain. London. pp. 164–223. ISBN 978-0-631-19075-2.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor); Verificați datele pentru: |year= / |date= mismatch (ajutor)
  116. ^ „United Kingdom country profile”. BBC. . Accesat în . 
  117. ^ „Scotland to hold independence poll in 2014 – Salmond”. BBC News. . Accesat în . 
  118. ^ „In stunning decision, Britain votes to leave the E.U”. Washington Post. . Accesat în . 
  119. ^ Bloom, Dan (). „Brexit Day recap: Article 50 officially triggered on historic day as Theresa May warns: 'No turning back'. Daily Mirror. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |work= și |newspaper= (ajutor)
  120. ^ Adler, Katya (). „Theresa May officially starts Brexit process; Article 50 letter handed over”. BBC News. BBC. Accesat în . 
  121. ^ Oxford English Dictionary: "British Isles: a geographical term for the islands comprising Great Britain and Ireland with all their offshore islands including the Isle of Man and the Channel Islands."
  122. ^ a b c d e Latimer Clarke Corporation Pty Ltd. „United Kingdom – Atlapedia Online”. Atlapedia.com. Accesat în . 
  123. ^ ROG Learning Team (). „The Prime Meridian at Greenwich”. Royal Museums Greenwich. Royal Museums Greenwich. Accesat în . 
  124. ^ a b Darkes, Giles (). „How long is the UK coastline?”. The British Cartographic Society⁠(d). Accesat în . 
  125. ^ „The Channel Tunnel”. Eurotunnel. Arhivat din original la . Accesat în . 
  126. ^ „England – Profile”. BBC News. . 
  127. ^ „Scotland Facts”. Scotland Online Gateway. Arhivat din original la . Accesat în . 
  128. ^ Winter, Jon (). „The complete guide to the ... Scottish Islands”. The Independent. London. Accesat în . 
  129. ^ „Overview of Highland Boundary Fault”. Gazetteer for Scotland. University of Edinburgh. Accesat în . 
  130. ^ „Ben Nevis Weather”. Ben Nevis Weather. Accesat în . 
  131. ^ „Profile: Wales”. BBC News. . Accesat în . 
  132. ^ „Geography of Northern Ireland”. University of Ulster. Accesat în . 
  133. ^ „UK climate summaries”. Met Office. Arhivat din original la . Accesat în .  Parametru necunoscut |df= ignorat (ajutor)
  134. ^ „Atlantic Ocean Circulation (Gulf Stream)”. UK Climate Projections. Met Office. Accesat în . 
  135. ^ Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite (). „Ninth UN Conference on the standardization of Geographical Names” (PDF). UN Statistics Division. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  136. ^ Barlow, I.M. (). Metropolitan Government. London: Routledge. ISBN 978-0-415-02099-2. 
  137. ^ „Welcome to the national site of the Government Office Network”. Government Offices. Arhivat din original la . Accesat în . 
  138. ^ „A short history of London government”. Greater London Authority. Arhivat din original la . Accesat în . 
  139. ^ Sherman, Jill; Norfolk, Andrew (). „Prescott's dream in tatters as North East rejects assembly”. The Times. London. Accesat în . The Government is now expected to tear up its twelve-year-old plan to create eight or nine regional assemblies in England to mirror devolution in Scotland and Wales.  (necesită abonare)
  140. ^ „Local Authority Elections”. Local Government Association. Arhivat din original la . Accesat în . 
  141. ^ „STV in Scotland: Local Government Elections 2007” (PDF). Political Studies Association. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  142. ^ a b „Unitary authorities”. Welsh Government. . Arhivat din original la . Accesat în .  Parametru necunoscut |df= ignorat (ajutor)
  143. ^ Devenport, Mark (). „NI local government set for shake-up”. BBC News. Accesat în . 
  144. ^ „Foster announces the future shape of local government” (Press release). Northern Ireland Executive. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  145. ^ „Background briefing on the Crown Dependencies: Jersey, Guernsey and the Isle of Man” (PDF). Ministry of Justice. Accesat în . 
  146. ^ „Overseas Territories”. Foreign & Commonwealth Office. Arhivat din original în . Accesat în .  Parametru necunoscut |df= ignorat (ajutor)
  147. ^ „The World Factbook”. CIA. Accesat în . 
  148. ^ „Country profiles”. Foreign & Commonwealth Office. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  149. ^ „Partnership for Progress and Prosperity” (PDF). UK Overseas Territories Conservation Forum⁠(d). Accesat în . 
  150. ^ Davison, Phil (). „Bermudians vote to stay British”. The Independent. London. Accesat în . 
  151. ^ „Gibraltar referendum result in quotes”. BBC News. . 
  152. ^ „Falklands: Cameron says Argentina should respect vote”. BBC News. . Accesat în . 
  153. ^ The Committee Office, House of Commons. „House of Commons – Crown Dependencies – Justice Committee”. Publications.parliament.uk. Accesat în . 
  154. ^ Fact sheet on the UK's relationship with the Crown Dependencies – gov.uk, Ministry of Justice. Retrieved 25 August 2014.
  155. ^ „Profile of Jersey”. States of Jersey⁠(d). Arhivat din original la . Accesat în . The legislature passes primary legislation, which requires approval by The Queen in Council, and enacts subordinate legislation in many areas without any requirement for Royal Sanction and under powers conferred by primary legislation. 
  156. ^ „Chief Minister to meet Channel Islands counterparts – Isle of Man Public Services” (Press release). Isle of Man Government. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  157. ^ Bagehot, Walter⁠(d) (1867). The English Constitution. Londra: Chapman and Hall. p. 103.
  158. ^ Carter, Sarah. „A Guide To the UK Legal System” (în engleză). University of Kent at Canterbury⁠(d). Arhivat din original la . Accesat în . 
  159. ^ „Parliamentary sovereignty” (în engleză). UK Parliament. Arhivat din original la . 
  160. ^ „The Government, Prime Minister and Cabinet”. Public services all in one place (în engleză). Directgov⁠(d). Arhivat din original la . Accesat în . 
  161. ^ „Brown is UK's new prime minister”. BBC News. . Accesat în . 
  162. ^ „Elections and voting”. UK Parliament. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  163. ^ „The Parliament Acts” (în engleză). UK Parliament. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  164. ^ Cornford, James; Dorling, Daniel (). „Crooked Margins and Marginal Seats” (PDF). În Pattie, Charles; Denver, David; Fisher, Justin; et al. British Elections and Parties Review, Volume 7 (în engleză). London: Frank Cass. p. 85. 
  165. ^ „Ideological Development in the UK” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  166. ^ McDonald, Henry (). „Sinn Féin MP says party will always boycott Westminster, despite report”. The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în . 
  167. ^ „Scots MPs attacked over fees vote” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  168. ^ Taylor, Brian (). „Talking Politics: The West Lothian Question” (în engleză). BBC News. Accesat în . 
  169. ^ „England-only laws 'need majority from English MPs' (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  170. ^ „Scotland's Parliament – powers and structures” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  171. ^ „Scotland Votes No” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  172. ^ „Structure and powers of the Assembly” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  173. ^ „Your Executive” (în engleză). Northern Ireland Executive. 
  174. ^ Burrows, N. (). „Unfinished Business: The Scotland Act 1998”. The Modern Law Review. 62 (2): 241–60 [p. 249]. doi:10.1111/1468-2230.00203. The UK Parliament is sovereign and the Scottish Parliament is subordinate. The White Paper had indicated that this was to be the approach taken in the legislation. The Scottish Parliament is not to be seen as a reflection of the settled will of the people of Scotland or of popular sovereignty but as a reflection of its subordination to a higher legal authority. Following the logic of this argument, the power of the Scottish Parliament to legislate can be withdrawn or overridden... 
  175. ^ Elliot, M. (). „United Kingdom: Parliamentary sovereignty under pressure”. International Journal of Constitutional Law. 2 (3): 545–627, 553–554. doi:10.1093/icon/2.3.545. Notwithstanding substantial differences among the schemes, an important common factor is that the U.K. Parliament has not renounced legislative sovereignty in relation to the three nations concerned. For example, the Scottish Parliament is empowered to enact primary legislation on all matters, save those in relation to which competence is explicitly denied ... but this power to legislate on what may be termed "devolved matters" is concurrent with the Westminster Parliament's general power to legislate for Scotland on any matter at all, including devolved matters ... In theory, therefore, Westminster may legislate on Scottish devolved matters whenever it chooses... 
  176. ^ Walker, G. (). „Scotland, Northern Ireland, and Devolution, 1945–1979”. Journal of British Studies (în engleză). 39 (1): 124 & 133. doi:10.1086/644536. 
  177. ^ Gamble, A. (). „The Constitutional Revolution in the United Kingdom”. Publius. 36 (1): 19–35 [p. 29]. doi:10.1093/publius/pjj011. The British parliament has the power to abolish the Scottish parliament and the Welsh assembly by a simple majority vote in both houses, but since both were sanctioned by referenda, it would be politically difficult to abolish them without the sanction of a further vote by the people. In this way several of the constitutional measures introduced by the Blair government appear to be entrenched and not subject to a simple exercise of parliamentary sovereignty at Westminster. 
  178. ^ Meehan, E. (). „The Belfast Agreement—Its Distinctiveness and Points of Cross-Fertilization in the UK's Devolution Programme”. Parliamentary Affairs (în engleză). 52 (1): 19–31 [p. 23]. doi:10.1093/pa/52.1.19. The distinctive involvement of two governments in the Northern Irish problem means that Northern Ireland's new arrangements rest upon an intergovernmental agreement. If this can be equated with a treaty, it could be argued that the forthcoming distribution of power between Westminster and Belfast has similarities with divisions specified in the written constitutions of federal states... Although the Agreement makes the general proviso that Westminster's 'powers to make legislation for Northern Ireland' remains 'unaffected', without an explicit categorical reference to reserved matters, it may be more difficult than in Scotland or Wales for devolved powers to be repatriated. The retraction of devolved powers would not merely entail consultation in Northern Ireland backed implicitly by the absolute power of parliamentary sovereignty but also the renegotiation of an intergovernmental agreement. 
  179. ^ „The Treaty (act) of the Union of Parliament 1706” (în engleză). Scottish History Online. Accesat în . 
  180. ^ „UK Supreme Court judges sworn in”. BBC News. . 
  181. ^ „Constitutional reform: A Supreme Court for the United Kingdom” (PDF) (în engleză). Department for Constitutional Affairs. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  182. ^ „Role of the JCPC”. Judicial Committee of the Privy Council. Accesat în . 
  183. ^ Bainham, Andrew (). The international survey of family law: 1996 (în engleză). Haga: Martinus Nijhoff. p. 298. ISBN 978-90-411-0573-8. 
  184. ^ Adeleye, Gabriel; Acquah-Dadzie, Kofi; Sienkewicz, Thomas; McDonough, James (). World dictionary of foreign expressions (în engleză). Waucojnda, IL: Bolchazy-Carducci. p. 371. ISBN 978-0-86516-423-9. 
  185. ^ „The Australian courts and comparative law” (în engleză). Australian Law Postgraduate Network. Arhivat din original la . Accesat în . 
  186. ^ „Court of Session – Introduction”. Scottish Courts. Arhivat din original la . Accesat în . 
  187. ^ „High Court of Justiciary – Introduction” (în engleză). Scottish Courts. Arhivat din original la . Accesat în . 
  188. ^ „House of Lords – Practice Directions on Permission to Appeal” (în engleză). UK Parliament. Arhivat din original la . Accesat în . 
  189. ^ „Introduction” (în engleză). Scottish Courts. Arhivat din original la . Accesat în . 
  190. ^ Samuel Bray (). „Not proven: introducing a third verdict”. The University of Chicago Law Review (în engleză). 72 (4): 1299. JSTOR 4495530. 
  191. ^ „Crime in England and Wales, Year Ending June 2015” (PDF) (în engleză). 
  192. ^ „UK prison population figures”. British Government. Accesat în . 
  193. ^ Highest to Lowest. World Prison Brief. International Centre for Prison Studies⁠(d).
  194. ^ „• England & Wales: Recorded homicides 2002–2015 – UK Statistics”. Statista (în engleză). 
  195. ^ Tom Batchelor. „Sexual offences at highest levels since records began but overall crimes fall – UK – News – Daily Express”. Express.co.uk (în engleză). 
  196. ^ „Scottish homicide figures fall to another record low” (în engleză). BBC News. 
  197. ^ Scrisoarea de invocare a articolului 50
  198. ^ Swaine, Jon (13 ianuarie 2009). „Barack Obama presidency will strengthen special relationship, says Gordon Brown”. The Daily Telegraph (Londra). Accesat la 3 mai 2011.
  199. ^ Kirchner, E. J.; Sperling, J. (2007). Global Security Governance: Competing Perceptions of Security in the 21st century. Londra: Taylor & Francis. p. 100. ISBN: 0-415-39162-8
  200. ^ The Committee Office, House of Commons (). „DFID's expenditure on development assistance” (în engleză). UK Parliament. Arhivat din original la . Accesat în .  Parametru necunoscut |df= ignorat (ajutor)
  201. ^ „Ministry of Defence” (în engleză). Ministry of Defence. Accesat în . 
  202. ^ „Speaker addresses Her Majesty Queen Elizabeth II” (în engleză). UK Parliament. . Accesat în . 
  203. ^ „House of Commons Hansard” (în engleză). UK Parliament. Accesat în . 
  204. ^ „House of Commons Hansard Written Answers for 17 Jun 2013 (pt 0002)” (în engleză). Publications.parliament.uk. Accesat în . 
  205. ^ UK 2005: The Official Yearbook of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland. Office for National Statistics. p. 89.
  206. ^ „Principles for Economic Regulation” (în engleză). Department for Business, Innovation & Skills. . Accesat în . 
  207. ^ Chavez-Dreyfuss, Gertrude (). „Global reserves, dollar share up at end of 2007-IMF”. Reuters. Accesat în . 
  208. ^ „More About the Bank” (în engleză). Bank of England. n.d. Arhivat din original la . 
  209. ^ „UK index of services: October 2017” (în engleză). Office for National Statistics. . Accesat în . 
  210. ^ Sassen, Saskia (). The Global City: New York, London, Tokyo (în engleză) (ed. 2nd). Princeton University Press. ISBN 0-691-07866-1. 
  211. ^ a b „Global Financial Centres 7” (PDF) (în engleză). Z/Yen Group⁠(d). . Accesat în . 
  212. ^ a b „Worldwide Centres of Commerce Index 2008” (PDF) (în engleză). Mastercard. Accesat în . 
  213. ^ a b Zumbrun, Joshua (). "World's Most Economically Powerful Cities". Forbes (în engleză). New York. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  214. ^ „Global city GDP rankings 2008–2025”. PricewaterhouseCoopers. Arhivat din original la . Accesat în . 
  215. ^ „UNWTO Tourism Highlights, Edition 2005” (PDF) (în engleză). World Tourism Organisation. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  216. ^ Bremner, Caroline (). „Euromonitor International's Top City Destination Ranking”. Euromonitor International (în engleză). Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  217. ^ „From the Margins to the Mainstream – Government unveils new action plan for the creative industries” (în engleză). DCMS. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  218. ^ a b „European Countries – United Kingdom”. Europa (web portal) (în engleză). Accesat în . 
  219. ^ Harrington, James W.; Warf, Barney (). Industrial location: Principles, practices, and policy. Londra: Routledge. p. 121. ISBN 978-0-415-10479-1. 
  220. ^ Spielvogel, Jackson J. (). Western Civilization: Alternative Volume: Since 1300 (în engleză). Belmont, CA: Thomson Wadsworth. ISBN 978-0-495-55528-5. 
  221. ^ Porter, Andrew (). The Nineteenth Century, The Oxford History of the British Empire Volume III (în engleză). Oxford University Press. p. 8. ISBN 0-19-924678-5. Accesat în . 
  222. ^ Marshall, PJ (). The Cambridge Illustrated History of the British Empire. Cambridge University Press. pp. 156–57. ISBN 0-521-00254-0. Accesat în . 
  223. ^ Hewitt, Patricia (). „TUC Manufacturing Conference” (în engleză). Department of Trade and Industry. Arhivat din original la . Accesat în . 
  224. ^ „Motor Industry Facts 2016” (PDF) (în engleză). Society of Motor Manufacturers and Traders. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  225. ^ Tovey, Alan (). „Britain's aerospace sector soars amid fears Brexit could clip its wings”. The Daily Telegraph. London. 
  226. ^ Robertson, David (). „The Aerospace industry has thousands of jobs in peril”. The Times (în engleză). Londra. Accesat în .  (necesită abonare)
  227. ^ „The Pharmaceutical sector in the UK” (în engleză). Department for Business, Innovation & Skills. Arhivat din original la . Accesat în . 
  228. ^ „Ministerial Industry Strategy Group – Pharmaceutical Industry: Competitiveness and Performance Indicators” (PDF) (în engleză). Department of Health. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  229. ^ „Agriculture in the United Kingdom” (PDF) (în engleză). Department for Environment, Food and Rural Affairs. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  230. ^ Survey, British. "Coal | Mines & quarries | MineralsUK". http://www.bgs.ac.uk. Accesat la 7 iulie 2015.
  231. ^ „UK in recession as economy slides”. BBC News. . Accesat în . 
  232. ^ Monaghan, Angela (). „The AAA-rated club: which countries still make the grade?”. The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în . 
  233. ^ „UK loses top AAA credit rating for first time since 1978” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  234. ^ Stewart, Heather; Wintour, Patrick (). „UK employment rate hits highest level since records began”. The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în . 
  235. ^ Wholehouse, Matthew (). „UK has fastest-growing economy, International Monetary Fund says”. The Telegraph (în engleză). Londra. Accesat în . 
  236. ^ „UK unemployment falls to 1.75 million”. BBC News. . 
  237. ^ Roser, Max (). „Income inequality: poverty falling faster than ever but the 1% are racing ahead”. The Guardian (în engleză). Accesat în . 
  238. ^ Beckford, Martin (5 decembrie 2011). "Gap between rich and poor growing fastest in Britain". The Daily Telegraph. Londra.
  239. ^ Andrews, J. (16 January 2013). "How poor is Britain now" Arhivat 4 February 2013 la Wayback Machine.. Yahoo! Finance UK
  240. ^ Glynn, S.; Booth, A. (1996). Modern Britain: An Economic and Social History. London: Routledge.
  241. ^ "Report highlights 'bleak' poverty levels in the UK" Phys.org, 29 martie 2013
  242. ^ World Development Indicators, Banca Mondială. Accesat la 29 iunie 2011. Notă: Utilizate pentru Bermuda, Ciad, Cipru, Eritrea, Groenlanda, Federația Micronezia, Monaco, Țările de Jos, Noua Caledonie și Turkmenistan.
  243. ^ Total Midyear Population Arhivat 12 October 2013 la Wayback Machine., U.S. Census Bureau, International Data Base. Accesat la 29 iunie 2011. Notă: Utilizat pentru Aruba, Insulele Cayman, Insulele Cook, Cuba, Coreea de Nord, Insulele Marshall, Muntenegru, Samoa, Somalia, Trinidad și Tobago și Cisiordania.
  244. ^ The World Factbook – European Union, Central Intelligence Agency. Accesat la 29 iunie 2011.
  245. ^ World Economic Outlook Database, April 2011, Fondul Monetar Internațional. Accesat la 29 iunie 2011. Notă: Utilizat pentru restul țărilor.
  246. ^ GDP (official exchange rate), The World Factbook, United States Central Intelligence Agency. Accesat la 29 iunie 2011. Notă: Utilizat pentru restul țărilor.
  247. ^ „Dark money: London's dirty secret”. Financial Times (în engleză). Londra. . 
  248. ^ „London is now the global money-laundering centre for the drug trade, says crime expert”. The Independent (în engleză). Londra. . 
  249. ^ „London property market turned into money laundering safe haven by inadequate supervision, MPs say”. The Independent (în engleză). London. . 
  250. ^ „UK draws billions in unrecorded inflows, much from Russia – study” (în engleză). Reuters. . 
  251. ^ „Russian money infects London” (în engleză). . 
  252. ^ „David Cameron urged to act on Panama Papers as UK named 'at heart of super-rich tax-avoidance network'. The Independent (în engleză). Londra. . Accesat în . 
  253. ^ Gascoin, J. "A reappraisal of the role of the universities in the Scientific Revolution", în Lindberg, David C. și Westman, Robert S., eds (1990), Reappraisals of the Scientific Revolution. Cambridge University Press. p. 248. ISBN: 0-521-34804-8.
  254. ^ Reynolds, E.E.; Brasher, N.H. (1966). Britain in the Twentieth Century, 1900–1964. Cambridge University Press. p. 336. OCLC 474197910
  255. ^ Burtt, E.A. (2003) 1924. The Metaphysical Foundations of Modern Science, p. 207, pe Google Books. Mineola, NY: Courier Dover. p. 207. ISBN: 0-486-42551-7.
  256. ^ Hatt, C. (2006). Scientists and Their Discoveries pe Google Books. Londra: Evans Brothers. pp. 16, 30 și 46. ISBN: 0-237-53195-X.
  257. ^ Jungnickel, C.; McCormmach, R. (1996). Cavendish pe Google Books. American Philosophical Society. ISBN: 0-87169-220-1.
  258. ^ „The Nobel Prize in Physiology or Medicine 1945: Sir Alexander Fleming, Ernst B. Chain, Sir Howard Florey”. The Nobel Foundation. Arhivat din original la . 
  259. ^ Hatt, C. (2006). Scientists and Their Discoveries pe Google Books. Londra: Evans Brothers. p. 56. ISBN: 0-237-53195-X.
  260. ^ Wilson, Arthur (1994). The Living Rock: The Story of Metals Since Earliest Times and Their Impact on Civilization. p. 203. Woodhead Publishing.
  261. ^ James, I. (2010). Remarkable Engineers: From Riquet to Shannon. Cambridge University Press. pp. 33–6. ISBN: 0-521-73165-8.
  262. ^ Bova, Ben (2002) 1932. The Story of Light. Naperville, IL: Sourcebooks. p. 238. ISBN: 978-1-4022-0009-0.
  263. ^ „Alexander Graham Bell (1847–1922)”. Scottish Science Hall of Fame. Arhivat din original la . 
  264. ^ „John Logie Baird (1888–1946)”. BBC History. Arhivat din original la . 
  265. ^ Cole, Jeffrey (2011). Ethnic Groups of Europe: An Encyclopedia, p. 121, pe Google Books. Santa Barbara, CA: ABC-CLIO. p. 121. ISBN: 1-59884-302-8.
  266. ^ Castells, M.; Hall, P.; Hall, P.G. (2004). Technopoles of the World: the Making of Twenty-First-Century Industrial Complexes. Londra: Routledge. pp. 98–100. ISBN: 0-415-10015-1.
  267. ^ „Knowledge, networks and nations: scientific collaborations in the twenty-first century” (PDF). Royal Society. . Arhivat din original (PDF) la . 
  268. ^ McCook, Alison (). „Is peer review broken?”. The Scientist. 20 (2): 26. Arhivat din original la . 
  269. ^ a b „Heathrow 'needs a third runway'. BBC News. . Accesat în . 
  270. ^ a b „Statistics: Top 30 World airports” (PDF) (Press release) (în engleză). Airports Council International. . Accesat în . 
  271. ^ Moran, Joe. Reading the Everyday. Routledge. p. 95. ISBN 978-1-134-37216-4. 
  272. ^ „Transport Statistics Great Britain: 2010” (PDF) (în engleză). Department for Transport. Arhivat din original (PDF) la . 
  273. ^ „Passenger Rail Usage 2015–16 Q3 Statistical Release” (PDF). p. 1. 
  274. ^ „Revealed: How the world gets rich – from privatising British public services” (în engleză). The Independent. . Accesat în . 
  275. ^ „High-speed rail's long journey”. BBC News. . 
  276. ^ „Crossrail's giant tunnelling machines unveiled” (în engleză). BBC News. . 
  277. ^ Leftly, Mark (). „Crossrail delayed to save £1bn”. The Independent on Sunday (în engleză). London. 
  278. ^ a b „Size of Reporting Airports October 2009 – September 2010” (PDF) (în engleză). Civil Aviation Authority. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  279. ^ „BMI being taken over by Lufthansa” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  280. ^ „United Kingdom Energy Profile”. U.S. Energy Information Administration. Accesat în . 
  281. ^ Mason, Rowena (). „Let the battle begin over black gold”. The Daily Telegraph (în engleză). London. Accesat în . 
  282. ^ Heath, Michael (). „RBA Says Currency Containing Prices, Rate Level 'Appropriate' in Near Term” (în engleză). New York: Bloomberg. Accesat în . 
  283. ^ a b „Nuclear Power in the United Kingdom”. World Nuclear Association. . Accesat în . 
  284. ^ „Total Petroleum and Other Liquids Production, 2013” (în engleză). 
  285. ^ „United Kingdom Crude Oil Consumption by Year” (în engleză). 
  286. ^ a b „United Kingdom – Oil” (în engleză). U.S. Energy Information Administration. Arhivat din original la . Accesat în . 
  287. ^ a b „United Kingdom – Natural Gas”. U.S. Energy Information Administration. Arhivat din original la . Accesat în . 
  288. ^ a b „United Kingdom – Quick Facts Energy Overview” (în engleză). U.S. Energy Information Administration. Arhivat din original la . Accesat în . 
  289. ^ The Coal Authority (). „Coal Reserves in the United Kingdom” (PDF) (în engleză). The Coal Authority. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  290. ^ „England Expert predicts 'coal revolution' (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  291. ^ Watts, Susan (). „Fracking: Concerns over gas extraction regulations” (în engleză). BBC News. Accesat în . 
  292. ^ „Quit fracking aboot” (în engleză). Friends of the Earth Scotland. Accesat în . 
  293. ^ „Department of Energy and Climate Change: Annual tables: 'Digest of UK energy statistics' (DUKES) – Chapter 6: Renewable Sources of energy”. Accesat în . 
  294. ^ „UK Renewable Energy Roadmap Crown copyright, July 2011” (PDF) (în engleză). 
  295. ^ „BBC – Weather Centre – Climate Change – Wind Power” (în engleză). BBC. Accesat în . 
  296. ^ RenewableUK. „RenewableUK – RenewableUK News – Electricity needs of more than a quarter of UK homes powered by wind in 2014” (în engleză). renewableuk.com. Arhivat din original la . 
  297. ^ „WHO / UNICEF Joint Monitoring Programme: 404 error”. 
  298. ^ „Environment Agency” (în engleză). Arhivat din original la . 
  299. ^ „Census Geography”. Office for National Statistics. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  300. ^ a b c „2011 Census: Population Estimates for the United Kingdom” (PDF) (în engleză). Office for National Statistics. . Accesat în . 
  301. ^ a b „Population Estimates for UK, England and Wales, Scotland and Northern Ireland, Mid-2015”. Office for National Statistics. . 
  302. ^ „Annual Mid-year Population Estimates, 2010” (PDF). Office for National Statistics⁠(d). . Accesat în . 
  303. ^ a b „2011 UK censuses”. Office for National Statistics. Accesat în . 
  304. ^ Khan, Urmee (). „England is most crowded country in Europe”. The Daily Telegraph (în engleză). Londra. Accesat în . 
  305. ^ Carrell, Severin (). „Scotland's population at record high”. The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în . 
  306. ^ a b „Vital Statistics: Population and Health Reference Tables (February 2014 Update): Annual Time Series Data” (în engleză). ONS⁠(d). Accesat în . 
  307. ^ Boseley, Sarah (). „The question: What's behind the baby boom?”. The Guardian (în engleză). Londra. p. 3. Accesat în . 
  308. ^ Tables, Graphs and Maps Interface (TGM) table. Eurostat (26 februarie 2013). Accesat la 12 iulie 2013.
  309. ^ „Sexual identity, UK: 2015 – Experimental Official Statistics on sexual identity in the UK in 2015 by region, sex, age, marital status, ethnicity and NS-SEC” (în engleză). Office for National Statistics⁠(d). . Accesat în . 
  310. ^ „Welsh people could be most ancient in UK, DNA suggests” (în engleză). BBC News. . Accesat în . 
  311. ^ Thomas, Mark G.; et al. (). „Evidence for a segregated social structure in early Anglo-Saxon England”. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences. 273 (1601): 2651–2657. doi:10.1098/rspb.2006.3627. PMC 1635457Freely accessible. PMID 17002951. 
  312. ^ Owen, James (19 July 2005). "Review of 'The Tribes of Britain'". National Geographic (Washington DC).
  313. ^ Oppenheimer, Stephen (October 2006).„Myths of British ancestry” (în engleză). Arhivat din original în . Accesat în . . Prospect⁠(d) (Londra). Accesat la 5 noiembrie 2010.
  314. ^ Henderson, Mark (). „Scientist – Griffin hijacked my work to make race claim about 'British aborigines'. The Times (în engleză). Londra. Accesat în .  (necesită abonare)
  315. ^ „Victoria and Albert Museum Black Presence” (în engleză). 
  316. ^ „Bloody Foreigners: The Story of Immigration to Britain” (în engleză). 
  317. ^ Costello, Ray (). Black Liverpool: The Early History of Britain's Oldest Black Community 1730–1918 (în engleză). Liverpool: Picton Press. ISBN 1-873245-07-6. 
  318. ^ „Culture and Ethnicity Differences in Liverpool – Chinese Community”. Chambré Hardman Trust. Arhivat din original la . Accesat în . 
  319. ^ Coleman, David; Compton, Paul; Salt, John (2002). The demographic characteristics of immigrant populations, p. 505, pe Google Books, Council of Europe, p. 505. ISBN: 92-871-4974-7.
  320. ^ Roger Ballard Centre for Applied South Asian Studies. „Britain's visible minorities: a demographic overview” (PDF) (în engleză). 
  321. ^ „Short History of Immigration” (în engleză). BBC News. Accesat în . 
  322. ^ Vargas-Silva, Carlos (). „Migration Flows of A8 and other EU Migrants to and from the UK” (în engleză). Migration Observatory, University of Oxford. Accesat în . 
  323. ^ Vertovec, Steven (). „Super-diversity and its implications”. Ethnic and Racial Studies (în engleză). 30 (6): 1024–1054. doi:10.1080/01419870701599465. 
  324. ^ Vertovec, Steven (). „Opinion: Super-diversity revealed” (în engleză). BBC News. Accesat în . 
  325. ^ Aspinall, Peter J (). „Answer Formats in British Census and Survey Ethnicity Questions: Does Open Response Better Capture 'Superdiversity'?”. Sociology (în engleză). 46 (2): 354–364. doi:10.1177/0038038511419195. 
  326. ^ Ballard, Roger (). „Negotiating race and ethnicity: Exploring the implications of the 1991 census”. Patterns of Prejudice (în engleză). 30 (3): 3–33. doi:10.1080/0031322X.1996.9970192. 
  327. ^ Kertzer, David I.; Arel, Dominique (). „Censuses, identity formation, and the struggle for political power”. În Kertzer, David I.; Arel, Dominique. Census and Identity: The Politics of Race, Ethnicity, and Language in National Censuses (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. pp. 1–42. 
  328. ^ a b c „2011 Census: Ethnic group, local authorities in the United Kingdom” (în engleză). Office for National Statistics. . Accesat în . 
  329. ^ „Population Size: 7.9% from a minority ethnic group” (în engleză). Office for National Statistics. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  330. ^ „Ethnicity and National Identity in England and Wales 2011” (PDF) (în engleză). Office for National Statistics. . Accesat în . 
  331. ^ „Resident population estimates by ethnic group (percentages): London” (în engleză). Office for National Statistics. Accesat în . 
  332. ^ „Resident population estimates by ethnic group (percentages): Leicester” (în engleză). Office for National Statistics. Accesat în . 
  333. ^ „Census 2001 – Ethnicity and religion in England and Wales”. Office for National Statistics. Accesat în . 
  334. ^ Schools, pupils and their characteristics: January 2016 (PDF) (Report). Department for Education. . p. 8. SFR 20/2016. 
  335. ^ „Population size: 7.9% from a non-White ethnic group” (în engleză). Office for National Statistics. . Arhivat din original la . 
  336. ^ „Table KS201SC – Ethnic group: All people” (PDF) (în engleză). National Records of Scotland. . Accesat în . 
  337. ^ „Ethnic group” (în engleză). Office for National Statistics. Accesat în . 
  338. ^ „Official EU languages”. European Commission. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  339. ^ „Language Courses in New York”. United Nations. . Accesat în . 
  340. ^ „English language – Government, citizens and rights”. Directgov⁠(d) (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în . 
  341. ^ „Commonwealth Secretariat – UK” (în engleză). Commonwealth Secretariat⁠(d). Accesat în . 
  342. ^ a b c „Languages across Europe: United Kingdom” (în engleză). BBC. Accesat în . 
  343. ^ Booth, Robert (). „Polish becomes England's second language”. The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în . 
  344. ^ a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite reglang
  345. ^ „European Charter for Regional or Minority Languages, Strasbourg, 5.XI.1992” (în engleză). Council of Europe. Accesat în . 
  346. ^ „Framework Convention for the Protection of National Minorities, Strasbourg, 1.II.1995” (în engleză). Council of Europe. Accesat în . 
  347. ^ „Welsh Language” (în engleză). National Statistics Online. Arhivat din original la . Accesat în . 
  348. ^ „Differences in estimates of Welsh Language Skills” (PDF) (în engleză). Office for National Statistics. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  349. ^ Wynn Thomas, Peter (). „Welsh today”. Voices (în engleză). BBC. Accesat în . 
  350. ^ „Scotland's Census 2001 – Gaelic Report” (în engleză). General Register Office for Scotland. Arhivat din original la . Accesat în . 
  351. ^ „Local UK languages 'taking off' (în engleză). BBC News. . 
  352. ^ Edwards, John R. (). Minority languages and group identity: cases and categories (în engleză). John Benjamins. pp. 150–158. ISBN 978-90-272-1866-7. Accesat în . 
  353. ^ Koch, John T. (). Celtic culture: a historical encyclopedia (în engleză). ABC-CLIO. p. 696. ISBN 978-1-85109-440-0. 
  354. ^ „Language Data – Scots” (în engleză). European Bureau for Lesser-Used Languages. Arhivat din original la . Accesat în . 
  355. ^ „Fall in compulsory language lessons” (în engleză). BBC News. . 
  356. ^ „The School Gate for parents in Wales” (în engleză). BBC. Arhivat din original la . Accesat în . 
  357. ^ https://www.thetimes.co.uk/edition/news/belief-in-god-slumps-after-turbulent-year-mqz9j7mlh
  358. ^ http://www.theweek.co.uk/80065/belief-in-god-plunges-after-torrid-year

Legături externe[modificare | modificare sursă]