Imperiul Mongol

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Монголын Эзэнт Гүрэн
Mongolyn Ezent Guren
Imperiul Mongol
 

Mongoli

 
Popor turcic

1206 – 1398 Hanatul Chagatai
 
Hoarda de Aur
 
Ilhanatul
 
Dinastia Yuan
Localizare a Mongoliei
Expansiunea Imperiului Mongol
Capitală Karakorum
(1206 – 1259)
Limbă/limbi Limbă sau limbi vorbite în respectivul stat
Religie Tengriism (șamanism mongolez) ,Budism tibetan , mai tarziu Islamism si alte religii tolerate
Formă de guvernare Monarhie
Mare Han
 - 1206-1227 Ginghis Han
 - 1229-1241 Ogadei Han
 - 1246-1248 Güyük Han
 - 1251-1259 Möngke Han
 - 1260-1294 Kublai (Recunoscut doar parțial)
Legislativ Kurultai
Epoca istorică Evul Mediu
 - Unirea triburilor mongole de către Ginghis Han 1206
 - Moartea lui Ginghis Han 1227
 - Disputa de succesiune între Ariq Böke și Kublai 1260-1264
 - Moartea lui Kublai și sfârșitul unității Imperiului 1294
 - Căderea dinastiei Yuan 1398
Monedă monedă

Imperiul mongol a fost cel mai mare imperiu pe uscat, de peste 100.000.000 locuitori, creat într-un timp scurt de Ginghis Han și urmașii lui. Succesul militar al mongolilor, mai ales în secolele XII-XIV, este remarcabil. Ei au controlat imense teritorii, din Coreea până în Ungaria.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Campaniile lui Ginghis-Han[modificare | modificare sursă]

Genghis-Han

Asia era dominata de triburile nomade turcice si mongole.Forta acestora consta in metodele rapide de lupta: atacurile calaretilor arcasi organizati in unitati mici si mobile. In anii 1133-1211, mongolii tribului Qara-khitai controlau regiuni vaste din Asia Centrala, insa dupa 1200 au fost alungati de catre Horezm-sahi.

La sfarsitul sec. XII, Temujin,descendent al unui sef de clan al unui trib din nord-estul Mongoliei reuseste sa uneasca mai multe triburi si sa adune o armata puternica.In anul 1206,dupa ce il invinge pe rivalul sau, Jamukha,primeste titlul de Ginghis Han (Rege Universal).Incepe o campanie de cucerire: in 1207 cucereste sudul Siberiei, in 1211-1216 ocupa nordul Chinei si anexeaza Beijingul, ii supune pe uiguri, tatari, merkitzi, naimani si pe keraitzi si in cele din urma, ocupa Hanatul Kara-Kithan.

O actiune nesabuita a Horezm-sahilor ii ofera ocazia de-a conduce o campanie spre vest.In 1219-1221,invadeaza Transoxiana si teritorii largi ale Horezm-sahilor.In 1220,stabileste capitala la Karakorum din nordul Mongoliei.Ocupa nordul Persiei, Armenia si Georgia si ii invinge pe cnezii rusi in 1223,in Bătălia de la Râul Kalka . Conduce de-a lungul vietii sale campanii de jefuiri, distrugeri si masacre.Insa, pune bazele unui imperiu sprijinit pe comertul caravanelor,stabilind o retea de puncte comerciale si comunicatie,asigurand paza Drumului Matasii.Mongolii au aratat o toleranta pragmatica fata de alte religii. Imperiile cucerite au fost absorbite intr-o uniune imperiala si "prietenasca" si li se cereau tribut. Pana la sfarsitul sec.XIII, Ginghis Han si succesorii sai au reusit sa creeze un imperiu urias,care se intindea de la Oceanul Pacific,la est,pana la Dunarea de Jos,la vest.Ginghis-Han moare in 1227, imperiul sau fiind impartit intre cei patru fii ai sai.

Expansiunea[modificare | modificare sursă]

Batalia de la Legnitz
Testoasa de Karakorum

Ögedei,fiul lui Ginghis-Han, care il succede ca "mare han" , decide in anul 1236,intr-un consiliu de razboi, sa cucereasca Rusia, Polonia si Ungaria,iar de acolo sa porneasca invazia Europei.In 1236-1242,nepotul sau, Batu-Han, ocupa vestul Rusiei.In 1240 invadeaza Kievul si ajunge la Marea Baltică.In 1240-1241,trupele sale devasteaza Polonia si Ungaria si anihileaza o armata de cavaleri germani si polonezi la Liegnitz,in Silezia.

Palatul de argint din Kharkorum
Asediul Bagdadului

Dupa ce Ogodei moare,Batu-Han se intoarce in est pentru a-si prelua tronul.In 1251, Mangu-Han,un nepot de-a lui Ginghis-Han, devine mare han la Karakorum si incepe constructia sistematica a imperiului.Mangu-Han, fiind un tolerant religios,primeste o delegatie papala condusa de Wilhelm van Ruysbroek,in 1253. Varul sau Batu-Han si urmasii sai devin independenti si pun bazele hanatelor Hoardei de Aur si a Hoardei Albastre in Moscova si Europa de Est.In sec.XIV pierd teritorii impotriva cnejilor rusi,iar in 1502,statele sunt distruse.

Fișier:Marco Polo Kublai Khan.jpg
Marco Polo la curtea lui Kublai Khan

Kublai-Han mosteneste in 1260 titlul de mare han,ocupand Orientul si regiunile de sud,invadeaza China si fondeaza Dinastia Yuan care dureaza pana in 1368.El insusi il va primi la curtea imperiala pe exploratorul venetian,Marco Polo.Kublai a încercat, fără succes, în 1274 și 1281, să cucerească Japonia. Eșecul a pus capăt expansiunii mongole în estul Asiei. Scindarea definitivă în 4 părți a Imperiului mongol: Hoarda de Aur, Imperiul yuan (China), Hanatul Ilk (Persia) și Hanatul Ceagatai sau Geagatai (Uzbekistan, Kîrgîzstan și Afghanistanul de nord); este desăvârșită după moartea lui Kublai. În secolul XIV, după o perioadă de catastrofe naturale și o politică economică greșită, mongolii au fost alungați din Pekin, dinastiei mongole Yuan urmându-i la putere de dinastia chineză Ming. Mongolii s-au retras în stepele din nord, unde au înființat Hanatul Yuan de miazănoapte, cu capitala la Karakorum. Această capitală a fost distrusă de dinastia Ming în 1388. Hulagu-Han cucereste Persia si asediaza Bagdadul in 1258.Desi pune capat califatului si inlatura principatele mici din Orientul Mijlociu,expansiunea sa este oprita de mamelucii egipteni.Va pune bazele dinastiei de hani,care stapaneste Iranul,Irakul,Siria,estul Anatoliei si Caucazul.In 1300, Ghazan-Han se converteste la islamism. In 1335,Imperiul Mongol se destrama intr-o serie de hanate mici.

Ghazan se converteste la Islam
Timur ataca Nerges, Georgia

Imperiul lui Timur Lenk[modificare | modificare sursă]

Teymur

In sec. XIV,in Asia Centrala apare un imperiu agresiv,in ascensiune,care imbina caracteristicile mongole cu cele islamice.Hanatul Jagatai,format de urmasii celui de-al doilea fiu al lui Genghis-Han,domina Asia Centrala,insa in sec.XIV,se faramiteaza in mai multe triburi. Un print turcic,cunoscut ca Timur Lenk,se remarca drept lider puternic.In 1366 preia puterea in Samarkand,iar in aprilie 1370 uneste sub conducerea sa majoritatea hanatelor din Transociana.Il invinge pe vasalul mongol din dinastia Horezm-sahilor,iar in 1379 jefuieste orasul rebel Konya Urgench.In 1381 cucereste Afghanistanul,iar in 1387 cucereste Isfahanul,iar in 1393 ia Shirazul de la Muzaffarizi.In 1391 alunga pe rivalul sau,Tokhtamysh,hanul Hoardei de Aurmcare formase un imperiu in vestul Rusiei si Caucaz.In 1393,ocupa Irakul si Bagdadul,in 1394 asediaza Damascul si il jefuieste,iar in iulie 1402 ii anihileaza pe otomanii din Anatolia si il ia prizonier pe sultanul Baiazid II.

Timur defeats the sultan of Delhi

In 1398-1399,duce o campanie militara impotriva Indiei,cucereste Lahore si Delhi si executa 100 000 de prizonieri.Timur ii trata cu indulgenta pe conducatorii oraselor care se supuneau,insa ii extermina fara mila pe cei care opuneau rezistenta.Soarta rebelilor era si mai aspra.In orasele Isfahan si Bagdad a executat 10 000 de locuitori in urma rascoalei,formand o piramida din capetele lor in fata zidurilor orasului. A strans in jurul sau carturari,poeti si pictori de curte,multi fiind adusi la Samarkand.A construit moschei si medrese magnifice si a transformat orasul in "centrul lumii" si in "poarta spre Paradis".

Chlebowski-Bajazyt w niewoli

In toamna anului 1404 pleaca spre nord cu o armata imensa ca sa cucereasca China,dar moare la Utrar la 19 februarie 1405.

Timurizii[modificare | modificare sursă]

Mostenitorii lui Timur Lenk impart imperiul intre ei.Succesorul ales,Pir Muhamma,guvernatorul Kandaharului,este asasinat in 1407.Sah-Roch,fiul cel mai mic al lui Timur, domneste in Herat pana in 1405 si se dovedeste un important mostenitor si conducator al clanului. Obtine controlul Transoxianiei si Persiei si ii supune pe multi hani uzbeci si ai Hoardei de Aur. Pierde Irakul in fata dinastiilor locale,dar devine un remarcabil patron al artelor si stiintelor,fiind cel mai cultivat si pasnic Timurid. Fiul sau,Ulug Beg,ca han autonom din 1409 in Samarkand,a fost unul dintre cei mai importanti carturari.A construit un observator cu instrumente telescopice,facand cele mai exacte calcule astronomice din aceea vreme.Capitala Samarkand,intemeiata de bunicul sau Timur Lenk,a continuat sa prospere.Acolo,conducatorii erau inmormantati in necropole magnifice. In 1447,poarta un razboi pentru succesiunea imperiului Sah-Rokh impotriva propriului sau fiu,Abd al-Latif.Ulug Beg este asasinat in 1449 si un an mai tarziu,este asasinat si fiul sau. Abu Said,stranepotul lui Lenk,iese victorios din urma tulburarilor pentru conducerea Transoxianiei.Dar in 1469,este luat prizonier si executat de membrii tribului turcic Akkoyunlu-turcii oii albe,care inaintau spre Persia. Fiul sau,sultanul Ahmad,pastreaza Samarkand,insa este supus presiunilor de catre Saibanizi uzbeci.Nepotul lui Ahmad era Babur,primul mare mogul al Indiei. Ultimul timurid a domnit in Herat pana intr-o regiune din Afghanistan,dar a murit in 1506 in timpul campaniei impotriva Saibanizilor care atacasera orasul.

Istoria imperiala a mongolilor si timurizilor se incheie.

Filozofia mongolilor: supraviețuirea[modificare | modificare sursă]

Primele referiri asupra triburilor nomade de mongoli le găsim în sursele chineze. În secolele VIII-IX populația de triburi nomade turcice numită uiguri a preluat controlul asupra unei părți din Mongolia, stabilind capitala la Karakorum, la sud-vest de Ulanbator. În 840 uigurii sunt împinși de kyrgyzi în China (astăzi fiind ca 8.000.0000).

Înaintașii mongolilor erau crescători de cai din regiunea cuprinsă între poalele munților Altai, la sudul pădurilor Siberiei și nordul deșertului Gobi. Erau învățați cu privațiuni de tot felul, grija principală fiind supraviețuirea familiilor lor, a hergheliei și găsirea de noi pășuni pentru cai (care depășeau de căteva ori numărul populației (probabil cca. 700.000 suflete, la acea dată). Erau organizați după modelul tribal, cu unele elemnete de modernizare pentru acea perioadă de timp. De exemplu, aveau un gen de parlament (Kurultai), unde se discutau toate problemele importante interne și externe, inclusiv alegerea marelui han (khagan). Șefii armatei erau aleși și promovați pe criteriul meritului. Uigurii au avut scriere proprie, sigiliu, au încurajat artiștii și știința și au cultivat toleranța religioasă față de supuși.

Mongolii nu erau interesați în stăpânire de teritorii de tip seniorial, iar politic îi preocupa recunoașterea de către cuceriți a khanilor lor. Orașul care li se supunea era obligat să plătească tribut. Distrugeau numai dacă întâmpinau rezistență. Pentru acest popor eminamente nomad era vitală supraviețuirea și de aceea se mulțumeau cu colectarea a 10% din alimente pentru ei și caii lor, precum și din populația tânără din rândul celor înfrânți, aptă să lupte în armata lor. La fel ca turcii de mai târziu, "nomazii stepei" nu excelau în acumularea de provizii sau în confecționarea armelor; de aceea erau dependenți de cei ce se îndeletniceau cu comerțul, de producătorii de arme și de produsele țăranilor din teritoriile ocupate. Ei au lăsat pe comercianții venețieni și genovezi (ultimii au făcut și spionaj în favoarea mongolilor) să facă un comerț înfloritor în zona Mării Negre.

Tehnică militară bazată pe mobilitate[modificare | modificare sursă]

Soldați mongoli , de Rashid al-Din 1305
Mōko Shūrai Ekotoba 2
DiezAlbumsArmedRiders I
Józef Brandt - Potyczka Kozaków z Tatarami

Adesea pe câmpul de luptă superioritatea inamicului era de 6:1. Filozofia mongolilor în bătălie era diferită de cea a europenilor. Ei nu insistau pe onoare și cavalerism, ci îi interesa victoria sub diversele ei formule. Și astăzi impresionează ingeniozitatea militară, mobilitatea extraordinară, disciplina și simplitate operațională. Acest popor obișnuit să instaleze un cort în câteva ore, nu era legat de un anume teren și nu insista să îl apere cu prețul unor mari pierderi de luptători. Averea și proprietatea nu erau la mare preț, pentru că nu le puteau acumula. Întotdeauna au surprins dușmanul prin rapiditate. Nici armatele lui Napoleon și nici tancurile lui Hitler nu au avut rapiditatea cailor mongoli.

Atacul mongol se baza pe 2 "arme"" calul și săgeata. Calul, la mare preț, era deopotrivă sursă de hrană, de transport și armă de luptă. Iapa de stepă, renumită pentru rezistența sa și faptul că scurma zăpada pentru a se hrăni, era utilizată pentru lapte, carne, chiar la băut sânge (prin desfacerea temporară a jugularei). Fiecare luptător deținea 3-20 cai, așa că o armată era însoțită de minim 10.000 cai. Mongolii sunt primii care au inventat scărița și șeaua, care le permitea întoarcerea din galopul calului cu fața spre dușmanul care îi urmărea și slobozirea unor săgeți ucigătoare (foloseau un inel pe degetul mare, pentru a elibera cu ușurință coarda arcului). Pentru acești luptători învățați mai întâi să călărească, apoi mersul pe jos, trecerea de pe un cal pe altul în galopul calului era o manevră obișnuită pe câmpul de luptă. Utilizau arcuri de mărime diferite, începând cu cele ușoare (pentru care fiecare luptător deținea două tolbe, fiecare cu câte 30 de săgeți), de rază scurtă sau lungă, cu vârfuri speciale, de semnalizare (fumigene), incendiare și unele care șuierau producând panică inamicului.

Armata erau împărțita pe sistemul multiplilor de 10, cea mai mare unitate de luptă (tuman) avea 10.000 de luptători. Fiecare tuman avea avangardă proprie, ariergardă, centru și două aripi. Atacau în unghiuri convenabile, conform conformației terenului de bătălie, de obicei cu șarje ale cavaleriei ușoare. Tehnica mongolă folosea deseori retragerea de pe terenul de luptă, pentru a atrage inamicul în ambuscadă, precum și atacurile prin surprindere. Caracteristic lor era lupta „în liniște” și, potrivit unor surse, în unele cazuri participau și femeile care însoțeau convoiul luptătorilor.

Artileria, formată după modelul și cu soldați persani, precum și armele chineze grele de asediu (baliste, catapulte și arcuri imense, bombe incendiare etc.) erau păstrate în spatele frontului. Infanteria, formată de obicei din spadasini și sulițași turci, era aruncată în faza finală a bătăliei. Harnașamentul și îmbrăcămintea ușoară a cavaleristului mongol contrasta cu armura grea și imobilismul cavalerului european. Soldatul mongol avea haine de piele înmuiată în urină de cal, un gen de cotieră pe mâna dreaptă folosită ca scut și pentru a-și feri și fața, o tunică de mătase care îl proteja de infecțiile provocate de răni, pumnal, sabie, precum și o tolbă de merinde.

Deși pare neverosimil în cazul acestor luptători ”barbari”, strategii mongolii întocmeau planuri amănunțite ale atacului, bazându-se pe informații ale spionilor și cercetărilor proprii în teren. Aveau grijă să dezbine posibilii aliați și să evite formarea alianțelor între adversari. Obiectivul de cucerit era atacat din mai multe părți, devastând teritoriile învecinate pentru a înlătura inamicului orice speranță de succes. Asediile lor erau de temut, folosind construcții ingenioase în fața meterezelor cetăților și la nevoie înfometarea prelungită a asediaților. Superioritatea artei războiului la mongoli a fost demonstrată în cadrul bătăliei de la Legnica (9 aprilie 1241). Împrejurimile acestei localități din Silezia polonă au constituit terenul manevrelor mongolilor contra armatelor unite ale nobililor poloni, germani, cehi și mercenarilor Papei, posibil și Cavalerilor Teutoni, bine echipate, dar fără comunicare între ele. Mongolii s-au mișcat pe arii mari utilizând sistemul propriu de semnalizare cu steaguri. Au utilizat manevre înșelătoare de retagere și atac (uneori mascate cu perdele de fum), dispersînd inamicul și supunîndu-l la foc de artilerie ușoară, ambuscade și atacuri de flanc asupra grupurilor dispersate, ucigând caii de sub armurieri etc. Victoria nu a folosit mongolilor, care de altfel nu ținteau spre vestul Europei, ci spre Ungaria, unde se instalase dușmanii lor, cumanii. Aflând de moartea Marelui Han Ogadei cu 1 an înainte s-au retras spre capitala Karakorum pentru alegerea noul comandant suprem. În drum spre Karakorum, Batu devastează toată coasta dalmată. Startegii medievali au învățat din această tehnică, folosid-o următoarele trei secole, de exemplu în marea bătălie de la Grunwald (15 iulie 1410), unde armate unite polono - lituaniene au înfrânt puternicul Ordin al Cavalerilor Teutoni.

Istoria stăpânirii mongole[modificare | modificare sursă]

În anul 1206, la numai 42 ani și după o campanie militară împotriva tătarilor din estul Mongoliei, șeful militar Temujin devine "mare conducător" (khagan), sub numele de Ginghis. În anii 1221-1223, 2 generali ai săi (Jebe și Subetai) (Viteazul) - cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrakhan și Crimeea.

După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli și 70.000 turci cucerește Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga și Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. În continuare, Batu lansează 3 atacuri de proporție asupra Europei: asupra Poloniei, Lituaniei și Prusiei Orientale; altă armată mongolo-tătară se îndreaptă spre Ungaria prin trecătorile românești, în timp ce o a III-a armată condusă de Batu și Subetai atacă centrul Ungarie regelui Bela al IV-lea, pentru a-l pedepsi pe acesta că acordase azil cumanilor în 1238. Istoriografia ungară consemnează că armatele polono-[[maghiare ar fi învins în 1241 pe mongoli la Mohi. Cert este că Batu a pătruns în Pesta pe care o ține sub ocupație 1 an și a împresurat și Viena, însă veștile despre moartea marelui han Ogadei (decedat tânăr, căzut în patima alcoolului) modifică radical planurile mongolilor. În 1251, Batu devine Mare Han și fixează capitala noului hanat (Kipchak) la Sarai (lângă actualul oraș Volgograd, pe malul Volgăi). Începând cu secolul XIV islamul a devenit religie oficială a părții de vest a Imperiului Mongol. Formațiunea statală a lui Batu, situată în zona de astăzi a Turkistanului a fost cucerită în 1395 de Timur (Tamerlane), cu o armată de vorbitori de limbă turcică. Timur a schimbat capitala "Hoardei de Aur" (denumire dată de băștinașii de pe Don, datorită corturilor "aurite") la Samarkand, astăzi al II-lea oraș ca mărime din Uzbekistan, oraș cu o istorie de 2500 ani și un amestec de cultură iraniană, indiană și mongolă. Tot el a ocupat vastul teritoriu dintre Marea Caspică și Marea Neagră, Persia (Iranul de azi) și India. Deși musulman, luptă cu turcii și chiar capturează pe sultanul otoman Baiazid I (în 1402, la Ankara).

Începând cu sec. XV apar alte puteri – Rusia și Imperiul Otoman. În 1363 principele Moscovei, Dmitri Donski, reușește prima mare victorie împotriva mongolilor, iar în 1502, Hoarda de Aur, divizată în hanate mai mici (Astrakhan, Kazan, Crimeea și Siberia), este definitiv înfrântă de tunurile și armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai în Crimeea este înfrânt, în 1689, de Petru cel Mare.

Cauzele prăbușirii și consecințele stăpânirii mongole[modificare | modificare sursă]

DiezAlbumsStudyingTheKoran
成吉思汗金币
GhazanConversionToIslam
Babur and Humayun
Baskaks
Керамика Золотой Орды ГИМ

Cauzele prăbușirii mongolilor sunt cele întâlnite și la alte imperii: erodarea din interior și loviturile primite din exterior. Inevitabil, imperiul care nu a oferit populației stepei o viață sedentară și o eficiență economică redusă nu putea să reziste progresului istoriei. Aristocrația mongolă nu s-a adaptat, deși a încercat în mai multe rânduri, la civilizația de tip urban. Schimbarea succesivă a capitalei de la Karakorum la Beijingul de astăzi realizată de Hanul Kublai (descendenții săi au întemeiat dinastia Yuan în China), a condus la o evoluție independentă a Hoardei de Aur în Asia Centrală și în Rusia de restul imperiului. După cum am arătat, loviturile decisive au fost date de rușii dotați cu arme de foc, aspect militar neglijat de strategii mongoli.

Se acceptă că cea mai mare „realizare” a mongolilor a fost, paradoxal, formarea imperiilor mari - rus, otoman, chinez și japonez. Aceasta deoarece, aceste teritorii deși disparate au fost obligate să se unească pentru a face față invadatorilor. Dintre viitoarele puteri euro-asiatice, imperiul turc a preluat cel mai mult din moștenirea militară și din tradițiile mongolilor. Asemănător mongolilor, turcii au permis libertatea credinței, deși legătura rușilor cu Constantinopolul a fost întreruptă, mânăstirilor nu le pretindeau impozite etc.

La rândul său, Rusia s-a format mai întâi ca un teritoriu din care se colecta tributul mongol. Novgorod și apoi Kiev devin centre ale comerțului din centrul Imperiului Mongol. Îndeosebi tătarii, aliați uneori asimilați total de mongoli au avut mare influență asupra Rusiei; mulți nobili ruși au origine tătară, iar organizarea militară și socială a statului moscovit a fost de inspirație tătaro-mongolă. Statul tătar din Crimeea a fost anexat de Rusia deabia în 1783. Ulterior, armata rusă, clădită după rigurozitatea tehnicii militare germane, a dat loviturile decisive mongolilor.

În mod asemănător, China a înflorit sub domnia lui Kublai, care timp de 18 ani (până în 1276) a cucerit cea mai mănoasă și populată provincie a Imperiului. La începutul secolului XIV, luptele interne dintre triburile mongole, au permis unei noii dinastii chineze să pătrundă în Mongolia. Pentru a-și asigura granița din nord, chinezii au construit Marele Zid. Ulterior, împărații chinezi au încorporat, până în 1750, toată Mongolia.

Kublai, nepotul lui Ginghis, a încercat fără succes să cucerească naval Japonia (folosind pentru prima dată în istorie bombele cu schije), altă populație numeroasă care s-a coagulat în urma amenințării mongole. Înfrângerea mongolilor în vestul Japoniei s-a datorat taifunurilor din lunile de vară, despre care mongolii aveau puține cunoștințe.

Europa s-a temut cel mai mult de mongolo-tătari, apoi de continuatorii lor, cel puțin sub raportul tehnicii militare, turcii. Pe continent circulau povești îngrozitoare despre cruzimea mongolilor, inclusiv că mâncau ficatul inamicilor prinși pe câmpul de luptă. Scrierile occidentale ale vremii susțin aducerea de către mongoli a „ciumei neagre” din anul 1340, care a înjumătățit populația Europei Centrale. Această afirmație este probabil corectă, deoarece, la asediul cetății Kaffa, mongolii cuprinși de ciumă, boală provocată de lipsa de igienă și răspândită prin intermediul șobolanilor, căpușelor, purecilor etc., dândusi seama că nu mai pot continua asediul au folosit pentru prima dată în istorie arma bacteriologică, aruncând cadavrele în descompunere ale victimelor ciumei în interiorul cetății.

Monarhii și prinții europeni cunoșteau relativ puține lucruri despre mongoli. În acele secole de incapacitate militară europeană au existat și încercări nerealiste de conlucrare cu mongolii. De exemplu, în 1250 regele francez Louis al IX-lea propune mongolilor distrugerea islamului și ocuparea „Pământului Sfânt” în Asia Mică. Însă mare khan Mihail avea alte planuri: realizează cucerirea Chinei, a Persiei, Baghdadul (cel mai bogat oraș al vremii în lumea musulmană) și Damascul. Acestea cad pe rând sub loviturile armatei sale. Contrar speranțelor cruciaților europeni, în 1260 mamelucii din Egipt și nordul Africii înfrâng pe mongoli lângă Nazaret. Mongke preferă invadarea din nou a Chinei unde, în 1259, moare în luptă. A fost ultimul mare han al întregului imperiu mongol, dar și sfârșitul speranței cruciaților de a înfrânge islamul.

Pentru lumea islamică, invazia mongolă a avut efecte contradictorii. Pe de o parte, mongolii au distrus o civilizație de șase secole, iar infrastructura (de exemplu irigațiile din Mesopotamia) nu au fost refăcute decât în secolul XX. Pe de altă parte, islamul a integrat unele elemente ale shamanismului și budismului mongol, iar turcii majoritari în Asia Centrală, la început vasali mongolilor, s-au impus drept o mare putere militară, economică și culturală euro-asiatică. Spre deosebire de mongoli, turcii au preluat armele de foc aduse din China. Treptat Imperiul Otoman a reușit să-i absoarbă pe mongoli, cu excepția Hoardei de Aur din sudul Rusiei, rămasă tributară valorilor vieții de stepă. Deși mongol, Timur s-a concentrat pe stăpânirea teritoriului din jurul localităților Bukhara și Samarkand, luându-și titlul de sultan și domnind din spatele scenei de lupte. În 1391 Timur înfrânge armata Hoardei de Aur, în 1395 pe cea a Imperiului Otoman, în 1398 pe cea a sultanatului de Delhi, apoi îi înfrânge și pe mameluci, iar în 1402 sultanul otoman Baiazid I este capturat pe terenul de luptă. Construcțiile din Smarkand au fost realizate de meșteri din toate colțurile imperiului. Astfel se explică interesanta combinație islamică și indiană a construcțiilor. În următorii o sută de ani, Imperiul Timurid, neorganizat corespunzător administrativ, a căzut sub loviturile otomanilor și indienilor.

"Pax Mongola" de circa un secol a asigurat o oarecare desfășurare a comerțului pe uscat, prin intermediul așa-numitului „drum al mătăsii”. Mongolii au influențat, în mică măsură, comerțul pe mare, iar atacurile cu flota asupra Japoniei au demonstrat incapacitatea lor de a desfășura un război naval.

Galerie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Allsen, Thomas T. (1987). Mongol Imperialism: The Policies of the Grand Qan Möngke in China, Russia, and the Islamic Lands, 1251-1259. University of California Press. ISBN [[Special:BookSources/978-0-520-05527-6|978-0-520-05527-6]] 
  • Allsen, Thomas T. (2004). Culture and conquest in Mongol Eurasia. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-60270-9 
  • Amitai-Preiss, Reuven (1995). Mongols and Mamluks: The Mamluk-Ilkhanid War, 1260–1281. Cambridge, UK; New York, USA: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-46226-6 
  • Atwood, Christopher P. (2004). Encyclopedia of Mongolia and the Mongol Empire. New York, USA: Facts on File, Inc.. ISBN 0-8160-4671-9 
  • Barfield, Thomas Jefferson (1992). The perilous frontier: nomadic empires and China. Blackwell. ISBN 978-1-55786-324-9 
  • Burgan, Michael (2005). Empire of the Mongols. New York, USA: Infobase Publishing. ISBN 978-1-4381-0318-1 
  • Diamond, Jared (1997). Guns, Germs, and Steel: The Fates of Human Societies. New York, USA: W. W. Norton & Co.. ISBN 0-393-6131-0 
  • Finlay, Robert (2010). The Pilgrim Art: Cultures of Porcelain in World History. Berkeley, California, USA: University of California Press. ISBN 978-0-520-24468-9 
  • Foltz, Richard C. (1999). Religions of the Silk Road: Overland Trade and Cultural Exchange from Antiquity to the Fifteenth Century. New York, USA: St. Martin's Press. ISBN 0-312-23338-8 
  • Franke, Herbert (1994). Twitchett, Denis; Fairbank, John King. ed. Alien Regimes and Border States, 907-1368. 6. Cambridge, UK; New York, USA: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-24331-5 
  • Grousset, Rene (1970). The Empire of the Steppes: a History of Central Asia (translated from French by Naomi Walford).. New Brunswick, New Jersey, USA: Rutgers University Press 
  • Halperin, Charles J. (1985). Russia and the Golden Horde: The Mongol Impact on Medieval Russian History. Bloomington, Indiana, USA: Indiana University Press. ISBN 0-253-20445-3 
  • Howorth, Henry H. (1965 (reprint of London edition, 1876)). History of the Mongols from the 9th to the 19th Century: Part I: The Mongols Proper and the Kalmuks. New York, USA: Burt Frankin 
  • Jackson, Peter (1978). „The dissolution of the Mongol Empire”. Central Asiatic Journal XXXII: 208–351. 
  • Jackson, Peter (2003). The Delhi Sultanate: A Political and Military History. Cambridge, UK; New York, USA: Cambridge University Press. ISBN 0-521-54329-0 
  • Jackson, Peter (2005). The Mongols and the West: 1221-1410. Harlow, UK; New York, USA: Longman. ISBN 978-0-582-36896-5 
  • Lane, George (2006). Daily life in the Mongol empire. Westport, Connecticut, USA: Greenwood Press. ISBN 978-0-313-33226-5 
  • Man, John (2004). Genghis Khan: Life, death and resurrection. New York, USA: Thomas Dunne Books. ISBN 978-0-312-36624-7 
  • Man, John (2007). Kublai Khan: from Xanadu to superpower. Bantam Books. ISBN 978-0-553-81718-8 
  • Morgan, David (1 iunie 1989). Arbel, B.; et al.. ed. „The Mongols and the Eastern Mediterranean: Latins and Greeks in the Eastern Mediterranean after 1204”. Mediterranean Historical Review (Tel Aviv, Illinois, USA: Routledge) 4 (1): 204. doi:10.1080/09518968908569567. ISSN 0951-8967. 
  • Morgan, David (2007). The Mongols (ed. 2nd). Malden, Massachusetts, USA; Oxford, UK; Carlton, Victoria, Australia: Blackwell Publishing. ISBN 978-1-4051-3539-9 
  • Prawdin, Michael (pseudonym for Charol, Michael) (1940/1961). Mongol Empire. New Brunswick, New Jersey, USA: Collier-Macmillan Canada. ISBN 1-4128-0519-8 
  • Ratchnevsky, Paul (1993). Haining, Thomas Nivison (translator). ed. Genghis Khan: his life and legacy. Wiley-Blackwell. ISBN [[Special:BookSources/8780631189497|8780631189497]] 
  • Rossabi, Morris (1983). China among equals: the Middle Kingdom and its neighbors, 10th-14th centuries. Berkeley, California, USA: University of California Press. ISBN 0-520-04383-9 
  • Sanders, Alan J. K. (2010). Historical dictionary of Mongolia. Lanham, Maryland, USA: Scarecrow Press. ISBN 978-0-8108-6191-6 
  • Saunders, John Joseph (2001). The history of the Mongol conquests. Philadelphia, Pennsylvania, USA: University of Pennsylvania Press. ISBN 978-0-8122-1766-7 
  • Rybatzki, Volker (2009). The early mongols: language, culture and history. Indiana University. ISBN [[Special:BookSources/97880933070578|97880933070578]] 
  • Sverdrup, Carl (1 noiembrie 2010). „Numbers in Mongol Warfare”. in Rogers, Clifford J.; DeVries, Kelly; France, John. Journal of Medieval Military History. 8. Woodbridge, Suffolk, UK: Boydell & Brewer. ISBN 978-1-84383-596-7. http://books.google.com/?id=4jHEwSc2gEMC&pg=PA109&dq=devries+mongols#v=onepage&q&f=false 
  • Vladimortsov, Boris (1969). The life of Chingis Khan. B. Blom 
  • Weatherford, Jack (2004). Genghis Khan and the Making of the Modern World. New York, USA: Three Rivers Press. ISBN 0-609-80964-4 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Imperiul Mongol