Transnistria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un subiect administrativ-teritorial, de jure parte a Republicii Moldova. Pentru regiunea separatistă amplasată de facto pe teritoriul subiectului respectiv, vedeți Republica Moldovenească Nistreană.
Unitățile administrativ-teritoriale din stînga Nistrului
(UATSN; reg. autonomă a Rep. Moldova)[1]
De facto „Republica Moldovenească Nistreană”
(RMN; autoproclamată)
Devizănu are
Amplasarea Transnistriei
Transnistria.
Roșu = teritoriul UATSN controlat de RMN;
Roșu deschis = teritoriu non-UATSN controlat de RMN:
Municipiul Tighina, + alte șase localități:
Capitală
(și cel mai mare oraș)
Tiraspol
46°51′N 29°38′E / 46.850°N 29.633°E / 46.850; 29.633
Limbi oficiale rusă, română (cu alfabet chirilic) și ucraineană
Suprafață
 -  Total 4.163 km² 
Populație
 -  Estimare 2014 505.153 locuitori[2] 
 -  Recensământ 2004 555.347 locuitori 
 -  Densitate 121,3 loc/km² 
PIB (PPC) estimări 
 -  Total $1,182 miliarde 
 -  Pe cap de locuitor $3.030 
Prefix telefonic 373 5xx
Domeniu Internet .md (parte din Moldova)
Fus orar UTC + 2

Numele de Transnistria (în rusă: Приднестровье, în ucraineană: Придністров'я) desemnează trei teritorii:


Istorie[modificare | modificare sursă]

Perioada medievală[modificare | modificare sursă]

La începutul Evului Mediu, slavii de răsărit îi numeau pe români (inclusiv moldoveni) „volohi”. Pe la 1150 este atestat în analele rusești poporul, probabil slavo-român, al Bolohovenilor, în timp ce o icoană din Liov menționa existența unui voievod „voloh”, Ioan de Onut, prin preajma Hotinului. Istoricul rus Nikolai Karamzin scria în 1892 în volumul al IV-lea al Istoriei Imperiului Rus, că orașul „Bolohov” menționat în cronica lui Nestor Cronicarul (v. Cronica vremurilor trecute), se afla în guvernământul Podoliei, pe drumul de la Kiev la Halici.

În 1587, domnitorul Petru Șchiopul a trimis în pașalâcul turcesc Edisanului (în care se includea și partea central-sudică a Transnistriei), peste 15.000 de salahori și 3.000 de care pentru ridicarea cetății Oceacului, situată la extremitatea nordică a estuarului Niprului (în a cărui bifurcație se varsă Bugul). Mulți dintre acești lucrători au rămas în Edisan (viitoarea Transnistria). Mihai Viteazul cerea, în tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în martie 1600 la Brașov, să i se recunoască stăpânirea asupra „Oceacului de peste Nistru”.[3]

În secolul al XVII-lea, la 1681, o parte din Transnistria a intrat în stăpânirea domnului Moldovei, Gheorghe Duca. Târgurile de aici au fost atunci organizate ca și orașele moldovenești, fiind conduse de șoltuzi și pârgari. Stăpânirea domnilor Moldovei, dovedită de condicile de socoteli și biruri ale acestora, a durat până în 1713. Centrele mai importante erau Movilăul – ridicat de voievodul Ieremia Movilă pe moșia Cantacuzineștilor, Dubăsari – ridicat în apropierea podului de debase construit de moldoveni, Silimbria, Iampol, Jaruga, Rașcău, Vasilcău.

Perioada sovietică[modificare | modificare sursă]

Harta etnică a teritoriilor de la est de Nistru în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Fosta RASS Moldovenească și Transnistria de azi

După crearea Uniunii Sovietice (30 decembrie 1922), la 12 octombrie 1924 guvernul sovietic a creat, pe teritoriile situate la est de râul Nistru, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSS Ucraineană). Capitala se afla la Balta, un oraș în Ucraina de astăzi. Granițele RSSA Moldovenească au fost trasate astfel ca doar 30% din populație să fie moldoveni. În 1929 capitala a fost mutată la Tiraspol.

Parte a României, Basarabia a fost ocupată de Uniunea Sovietică (cu consimțământul Germaniei naziste) în 1940, conform unui protocol expansionist secret atașat pactului de neagresiune germano-sovietic din 1939, pactul Hitler-Stalin. Aceast protocol a fost o premisă a așa-zisei „cortine de fier”. La 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Chișinău (Kișiniov în limba rusă), prin contopirea unei mari părți din Basarabia cu 6 din cele 14 raioane ale RSSA Moldovenească, iar restul a revenit RSS Ucrainene. Conform lucrărilor istoricului rus Nikolai Feodorovici Bugai, peste 35.000 de moldoveni basarabeni sau transnistreni au fost în anul ce a urmat deportați spre Gulag, în timp ce o parte din populația ne-moldoveană, cea de convingeri comuniste (care se manifestase și mai înainte, prin răscoala de la Tatarbunar) s-a dedat la jafuri și măceluri în dauna moldovenilor.[4]

În iunie 1941, trupele germane și române au atacat Uniunea Sovietică. În înțelegere cu Germania nazistă (v. Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug („Pivdennîi Buh” în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de „Transnistria” cu intenția să adune aici pe toți evreii din Bucovina și din Basarabia cu intenția de a îi „împuțina” (vezi operațiunea „Curățirea terenului” și Transnistria sub administrația românească (1941-1944)). Această situație a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au revenit în Transnistria și în Basarabia (Moldova de Est). Tratatul de pace de la Paris din 1947 a dat Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria Uniunii Sovietice, iar diviziunile administrative sovietice și denumirile rusești ale teritoriilor au fost din nou oficializate.

Majoritatea teritoriului dintre Nistru și Bug care fusese numit „Transnistria” de autoritățile române în al Doilea Război Mondial aparține Ucrainei. Doar o mică fâșie de-a lungul Nistrului a fost inclusă de autoritățile sovietice în RSS Moldovenească, iar în perioada destrămării URSS (august-decembrie 1991) a devenit parte a Republicii Moldova, provenită din RSSM, rămânând însă o parte a Uniunii sovietice iar după desființarea acesteia, o parte a Rusiei.

Republica separatistă[modificare | modificare sursă]

Harta etnică a Transnistriei conform recensământului organizat de autoritățile separatiste în anul 2004

Cauzele principalele, care au determinat liderii mișcării separatiste din regiunea de est a Republicii Moldova să opună rezistență, inclusiv militară, autorităților legale ale Republicii Moldova sînt următoarele:

  1. Teritorial-statutare: declanșarea conflictului cu autoritățile constituționale ale țării a avut ca obiectiv principal acapararea unei părți a teritoriului Republicii Moldova, în scopul creării condițiilor prealabile de desemnare a statutului formațiunii separatiste ca stat cvasi-independent;
  1. Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în scopul menținerii Moldovei în sfera de influență a Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România, crearea în acest scop a enclavei ruse la frontiera moldo-ucraineană;
  2. Cultural-lingvistice: nemulțumirea minorității - vorbitorilor de limbă rusă de introducerea limbii moldovenești în calitate de limbă de stat și necesitatea de a se adapta situației noi, percepută subiectiv ca o pierdere a statutului social cu care au fost obișnuiți;
  3. Socio-economice: amenințarea de redistribuire a puterii și a resurselor economice în regiunea transnistreană;
  4. Socio-ideologice: opunerea de rezistență a nomenclaturii de tip sovietic proceselor de democratizare și încercările lor de a-și menține statutul în cadrul vechiului sistem pe teritoriul regiunii;
  5. Etno-demografice: tendința de a mobiliza și a angaja în lupta cu autoritățile legale ale Republicii Moldova colectivele de muncă ale întreprinderilor industriale mari, de pe malul sting al Nistrului, formate, în general, ca urmare a migrației forței de muncă din republicile slave ale URSS;

În 1989, moldovenii, majoritari în Moldova, au declarat ca limbă oficială limba moldovenească. Într-o parte a Transnistriei, mai ales în orașul Tiraspol în care procentul populației moldovenești este mai scăzut, s-a dezvoltat o mișcare separatistă rusă, care la 2 septembrie 1990 a proclamat Republica Moldovenească Nistreană și, cu sprijinul trupelor rusești, a izbutit în urma confruntării armate din 1992 să preia controlul asupra celei mai mari părți a zonei transnistrene a Republicii Moldova, cât și a unei zone din Basarabia în jurul orașului Tighina.

În războiul din 1992 au murit peste 1.000 de persoane,[5][6] și au fost rănite circa 1.500.[7]

După semnarea unui acord, rușii au decis să lase câteva mii de militari în zonă pentru a menține republica separatistă, astfel că guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, în afară de 6 sate din raionul Dubăsari.

Deși în 1994 a fost semnat un acord cu Moldova ce prevedea retragerea trupelor rusești din Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Duma rusă și nu a fost urmat de nicio retragere.

La 17 septembrie 2006, autoritățile separatiste transnistrene au organizat un referendum privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină independența față de Moldova și aderarea la Federația Rusă.[necesită citare] Rezultatele acestui referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea internațională.[necesită citare]

Statut politic[modificare | modificare sursă]

Harta politică a Transnistriei cu diferențele între UATSN de jure și RMN de facto.

Transnistria din Republica Moldova este privită la nivel internațional și de guvernul Republicii Moldova ca o regiune autonomă a Moldovei (denumită „Unitățile administrativ-teritoriale din stînga Nistrului” : UATSN), dar în fapt și-a declarat independența (sub numele de „Republica Moldovenească Nistreană”), cu capitala în Tiraspol. Acest lucru a provocat declanșarea conflictului din Transnistria. Regiunea are o populație majoritar slavă, vorbitoare de limbă rusă.

Parlamentul de la Chișinău a adoptat pe 22 iulie 2005 „Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităților din stânga Nistrului”. Proiectul de lege prevăzut în controversatul „Plan Iușcenko” prevede că Transnistria se va constitui intr-o unitate teritorială autonomă (UTA) specială, în componența Republicii Moldova, statut asemănător cu cel al Găgăuziei. Organul reprezentativ al Transnistriei va fi Consiliul Suprem, care va adopta legi și acte normative cu caracter local, precum și „Legea fundamentală a Transnistriei”, care nu trebuie să vină în contradicție cu Constituția Republicii Moldova.

Puterea judecătorească este exercitată de judecătorii și organele de ordine, care sunt componente ale sistemului de instanțe judecătorești și organe de drept ale Moldovei.

Legea prevede că Transnistria are simboluri proprii, care se aplică alături de simbolurile Republicii Moldova. Limbile oficiale în Transnistria sunt limba moldovenească, ucraineană și rusă. Transnistria are de asemenea dreptul să stabilească și să întrețină, în modul prevăzut de legislația Republicii Moldova, relații externe în domeniile economic, tehnico-științific și umanitar.

Conform legii, după îndeplinirea condițiilor privind demilitarizarea și democratizarea regiunii transnistrene, va fi desfășurat procesul de negocieri pentru elaborarea în comun a unei legi organice cu privire la statutul juridic special al Transnistriei, ce va constitui una din ultimele etape majore în reglementarea juridică a diferendului transnistrian.[8]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Statistici vitale[modificare | modificare sursă]

Principalii indicatori demografici pentru anul 2013[9]:

Recensământul din 1989[modificare | modificare sursă]

Populația regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori (fără orașul Tighina și celelalte localități basarabene controlate de separatiștii transnistreni). Ca urmare a situației economice și politice din zonă, recensământul din 2004 făcut de autoritățile separatiste din Tiraspol a arătat o scădere a populației cu aproximativ 150.000 de persoane (pe întreg teritoriul separatist, inclusiv zona Tighinei).

Circle frame.svg

Structura etnică a Transnistriei

     Băștinași declarați Moldoveni/Români (32.04%)

     Ruși (30.37%)

     Ucraineni (28.82%)

     Bulgari (2.50%)

     Găgăuzi (0.74%)

     Belaruși (0.69%)

     Germani (0.37%)

     Polonezi (0.32%)

     Celelalte etnii (4.15%)

Recensământul din 2004[modificare | modificare sursă]

Structura etnică[modificare | modificare sursă]

Populația regiunii la recensământul din 2004 era de 555.347 locuitori (incluzând municipiul Tighina):

Grup etnic Populație  % din total*
Est-romanici declarați Moldoveni
Est-romanici declarați Români
177.635
253
31,99%
0,05%
Ruși 168.678 30,37%
Ucraineni 160.069 28,82%
Bulgari 13.858 2,50%
Găgăuzi 4.096 0,74%
Belaruși 3.811 0,69%
Germani 2.071 0,37%
Polonezi 1.791 0,32%
Evrei 1.259 0,23%
Țigani 507 0,09%
Alții/nedecl. 21.752 3,91%

Organizare teritorial-administrativă[modificare | modificare sursă]

Harta administrativă a Transnistriei.

Din punct de vedere administrativ, Transnistria este împărțită în 5 raioane:

  • Camenca (Каменка sau Kamenka),
  • Dubăsari (Дубоссарь sau Dubossar'),
  • Grigoriopol (Григориополь sau Grigoriopol'),
  • Rîbnița (Рыбница sau Rîbnița),
  • Slobozia (Слободзея sau Slobodzeia).

și un municipiu:

  • Tiraspol (Тирасполь sau Tiraspol')

De asemenea are 69 comune și 68 sate.

Teritoriile Unității administrativ-teritoriale din stînga Nistrului de jure și „Republicii Moldovenești Nistrene” de facto nu corespund integral, deoarece șase comune la est de Nistru (Cocieri, Molovata Nouă, Corjova, Coșnița, Pîrîta și Doroțcaia) au preferat să fie controlate de guvernul legal de la Chișinău, în timp ce autoritățile separatiste de la Tiraspol controlează municipiul Tighina (Bender) (cu satul Proteagailovca inclus) și comunele Gîsca și Chițcani, situate la vest de Nistru; raionul Dubăsari este astfel împărțit în două unități, una legalistă, cealaltă separatistă.

Economie[modificare | modificare sursă]

Exporturile regiunii sunt practic dominate de 3 ramuri industriale: metale și articolele din metale, produsele energetice și produsele industriei ușoare, care împreună dețin circa 80% din totalul exporturilor[10].

La rândul lor, acestea sunt produse de numai câteva întreprinderi mari. Astfel, industria de metale și articole din metale este reprezentată în mare parte de Uzina Metalurgică Moldovenească din Rîbnița, care asigura circa o treime din totalul încasărilor din exporturi ale regiunii.

Industria energetică este reprezentată preponderent de Centrala Termoelectrică Cuciurgan, iar industria ușoară, de un număr mic de întreprinderi specializate în producerea articolelor de îmbrăcăminte, încălțăminte și alte articole textile.

Principalul partener în derularea exporturilor spre UE este România, care absoarbe circa jumătate din exporturile regiunii orientate spre UE. Alți parteneri comerciali comunitari importanți sunt Italia și Germania. Astfel, circa 87% din exporturile regiunii spre UE sunt orientate anume spre cele trei piețe menționate.

Învățământ[modificare | modificare sursă]

Instituțiile de învățământ superior din Transnistria sunt:

  • Universitatea de Stat din Transnistria;
  • Filiala din Tighina a Universității de Stat din Transnistria;
  • Filiala din Râbnița a Universității de Stat din Transnistria;
  • Filiala din Tiraspol a Academiei de economie și drept din Moscova;
  • Institutul de Drept „M. Kutuzov” din Tiraspol;
  • Colegiul superior de Muzică „A.G. Rubinștein”;
  • Institutul militar al Apărarii „T. G Șevcenko”.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Legea nr. 764 din 27.12.2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova
  2. ^ De la începutul anului, populația Transnistriei s-a redus cu 3,7 mii de oameni Timpul.md. 21.11.2013
  3. ^ Ion Nistor : Istoria Românilor din Transnistria.
  4. ^ Н.Ф. Бугай «Выселение произвести по распоряжению Берии…» О депортации населения из Молдавской ССР в 40-50- е годы – Исторические науки в Молдавии. № 1 (Chișinău, 1991), și Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии : Лагеря, принудительный труд и депортация (Essen, Germania 1999).
  5. ^ title=Monumentul eroilor căzuți în războiul transnistrean
  6. ^ ВОЗРОЖДЕННОМУ В ПРИДНЕСТРОВЬЕ ЧЕРНОМОРСКОМУ КАЗАЧЬЕМУ ВОЙСКУ – 15 ЛЕТ Olvia Press. Dec 18, 2006. Retrieved 2006, December 18; See also: "В Приднестровье отмечают 15-летие Черноморского казачьего войск,"«Новый Регион – Приднестровье», December 14, 2006.
  7. ^ Olga Căpățînă: Книга воинам / Cartea războiului, Chișinău 2000, ISBN 9975-9562-0-3.
  8. ^ Discursul domnului Marian LUPU, Presedinte al Parlamentului Republicii Moldova, "Republica Moldova: cum se vede in Uniunea Europeana", Londra, Chatham House, 2 februarie 2006
  9. ^ ru Госслужба ПМР: Социально-экономическое развитие ПМР за 2012 год (окончательные данные)
  10. ^ Ministerul Economiei despre șocul economic provocat de alipirea Transnistriei la Rusia Timpul.md

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Administrația civilă română în Transnistria, Olivian Verenca, Editura Universitas, 1993
  • Istoria Românilor din Transnistria: organizarea, cultura și jertfa lor, Ioan Silviu Nistor, Editura Eminescu, 1995