Victoria a Regatului Unit
| Victoria | |
|---|---|
| Regină a Marii Britanii, Împărăteasă a Indiei etc | |
 |
|
| Fotografie de Alexander Bassano, 1882 | |
| Domnie | 20 iunie 1837 - 22 ianuarie 1901 |
| Încoronare | 1837 |
| Predecesor | William IV |
| Succesor | Eduard VII |
| Căsătorit(ă) cu | Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha |
| Urmași | |
| Prințesa Victoria Eduard VII Prințesa Alice Alfred, Duce de Saxa-Coburg, Gotha și Edinburgh Prințesa Elena Prințesa Louise Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Leopold, Duce de Albany Prințesa Beatrice |
|
| Nume complet | |
| Alexandrina Victoria | |
| Casa regală | Casa de Hanovra |
| Tată | Eduard Augustus, Duce de Kent și Strathearn |
| Mamă | Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld |
| Naștere | 24 mai 1819 Palatul Kensington, Londra |
| Deces | 22 ianuarie 1901 (81 ani) |
| Semnătură |  |
Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra - d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. A domnit mai mult de 63 de ani, cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, și a fost ultimul monarh al Casei de Hanovra.
Cuprins |
[modificare] Primii ani
Regina Victoria s-a născut la 24 mai 1819, la palatul Kensington din Londra.[1] A fost singurul copil al Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn și a soției lui, prințesa Victoria Maria Louise. Ducele de Kent era al patrulea copil al regelui George al III-lea.
Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton, la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Nașii ei au fost: împăratul Alexandru I al Rusiei (reprezentat de unchiul Victoriei Prințul Frederick, Duce de York și Albany), unchiul ei, Prințul regent (mai târziu George al IV-lea), mătușa ei regina Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prințesa Augusta Sophia), bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul Alexandru I, și Victoria după mama ei.[2]
Cei trei fiii mai mari ai regelui, Prințul regent, Ducele de York și Ducele de Clarence (mai târziu William al IV-lea al Regatului Unit) nu aveau moștenitori legitimi, ceea ce a plasat-o pe Victoria pe locul cinci în linia de succesiune la tronul britanic, după unchii și tatăl ei. Bunicul și tatăl ei au murit în 1820 iar Ducele de York în 1827. La moartea unchiului ei George al IV-lea în 1830, a devenit moștenitoare prezumptivă a unchiului ei, William al IV-lea. Parlamentul a adoptat Actul de regență din 1830 prin care a prevăzut dispoziții speciale pentru un monarh copil în cazul în care William moare în timpul minoratului Victoriei. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar putea acționa ca unic regent în timpul minoratului reginei fără un consiliu care să-i limiteze puterile.[3] Regele William nu avea încredere în capacitatea ducesei de a fi regentă și a declarat în prezența ei că ar dori să trăiască până Victoria împlinește 18 ani, astfel ca regența să fie evitată.[4]
Mai târziu, Victoria și-a descris copilăria ca fiind "destul de melancolică".[5] Mama Victoriei era excesiv de protectoare cu prințesa, care a fost crescută în izolare, în ceea ce s-a numit "sistemul Kensington", un set elaborat de reguli și protocoale concepute de Ducesă și de presupusul ei iubit, Sir John Conroy, pentru a preveni întâlnirile prințesei cu alți oameni nedoriți și pentru ca totul să depindă de ei.[6] Nu i se permitea să interacționeze cu alți copii. Principalul ei companion era Dash, un cățel din rasa Cavalier King Charles Spaniel, și i s-a cerut să împartă dormitorul cu mama ei până va deveni regină.[6] Ca adolescentă, Victoria a rezistat amenințărilor lor și a refuzat cererea de a-l face pe Conroy secretar particular. Imediat ce a devenit regină l-a interzis pe Conroy și pentru că nu putea să-l alunge din apartamentele mamei sale, și-a expediat mama într-un colț îndepărtat al palatului, de multe ori refuzând să o vadă.[6]
Guvernanta Victoriei, baroneasa Lehzen din Hanovra, a avut influență asupra formării ei și a continuat să locuiască cu Victoria și după ascensiunea ei la tron. Relația apropiată a Victoriei cu baroneasa Lehzen a luat sfârșit după căsătoria reginei cu Prințul Albert, care a găsit-o pe Lehzen incompetentă pentru autoritatea ei în gospodărie, până la punctul la care era amenințată siguranța și sănătatea primului lor copil.
[modificare] Domnia
[modificare] Ascensiunea
La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, William al IV-lea moare de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani,[7] iar Victoria devine regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham.[8]
Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, Ducele de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea)
Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a fost cauzarea morții unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecții acute, apărută după o intervenție ginecologică, impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acțiune, mai puțin macabră, dar fatală prin consecințele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.
Peel a câștigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului Melbourne, favoritul și mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să își exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 așa numita "conspirație a dormitorului regal".
Tradiția engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoțirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).
Nemulțumită de rezultatul alegerilor și neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria și-a demonstrat în mod clar poziția sa față de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalitățile politice ale momentului au acceptat voința reginei, nevrând să intre în disgrațiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcția de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.
Lordul Melbourne, care deține funcția de prim-ministru, o "instruiește" în tot ce înseamnă educația politică și sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moștenitori, deci trebuie să se mărite. Energică și destul de autoritară, Victoria își dovedește mereu independența. Ca soț, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.
[modificare] Căsătoria
Prințesa Victoria și-a întâlnit viitorul soț, vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha, când avea 17 ani, în 1836. Unii autori au scris că inițial ea l-a găsit pe Albert ca fiind mai degrabă plictisitor.[9] Totuși, potrivit jurnalului ei, s-a bucurat de compania lui încă de la început.
Căsătoria are loc la 10 februarie 1840 la Palatul St. James din Londra. Regina formează un cuplu ideal împreună cu acest bărbat frumos, tandru și discret. Patru băieți și cinci fete sunt rodul marii lor iubiri. Îi oferă titlul de prinț consort, în anul 1857, și îi permite să se implice în problemele țării. Prințul Albert a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înțeles mai bine importanța menținerii unor bune relații ale monarhiei cu guvernul. Primii ani de domnie ai Victoriei se scurg într-o calmă fericire, cu toate că nu este încă foarte populară. Își îndeplinește cu conștiinciozitate toate îndatoririle. Respectă regimul parlamentar, a ameliorat relația sa cu Peel, în așa măsură încât, cu timpul, cunoscutul politician a devenit unul dintre favoriții reginei. Pentru alegerea noului prim-ministru - după lordul Melbourne - nu face uz de prerogativele sale. Își asumă rolul de moderator și dreptul de a decide în caz că majoritatea nu este clară. Servește de arbitru întru obținerea consensului, în cazul mizelor importante. Acordă prioritate problemelor economice și comerciale.
Înclinația absolutistă de a scăpa de persoanele neagreate, indiferent de poziția lor în stat, s-a manifestat din nou în anul 1851, când regina a provocat îndepărtarea temporară de la putere a prim-ministrului Palmerstone. Totuși, datorită sprijinului prințului consort Albert, regina Victoria a reușit să câștige simpatia poporului pentru coroană. În anul 1851 prințul a contribuit financiar la organizarea renumitei Expoziții Regale, în timpul căreia englezii au putut să vadă pentru prima oară Palatul de Cristal.
Regina Victoria era atât de absorbită de nașterea urmașilor, de scrierea memoriilor (s-a ocupat de ele minuțios aproape 60 de ani) și de vizitarea posesiunilor regale tot mai noi (castelul Osborne și Balmoral au fost cumpărate doar de ea), încât puterea ei în stat a devenit din ce în ce mai simbolică. Atitudinea sa și, în general, comportamentul cuplului regal trezesc admirația poporului britanic - mai ales a claselor de mijloc, care se recunosc în această familie. În continuare, totuși regina Victoria s-a interesat de politică, mai ales de afacerile externe.
Moartea prințului Albert, în decembrie 1861 de febră tifoidă, zdrobește brusc armonia. Foarte afectată, Victoria părăsește Buckingham-ul - situat în centrul Londrei - și se refugiază la castelul Windsor. Masele nu înțeleg această retragere îndoliată și reclamă în mai multe rânduri abolirea unei monarhii devenite inutile. Timp de câțiva ani, suverana cade pradă disperării, dar refuză ca fiul ei, prințul de Wales - viitorul Eduard al VII-lea - să capete rol activ. Datorită premierului Benjamin Disraeli, revine pe scena politică. În anul 1867 aprobă reforma sistemului electoral, care permite unui milion de muncitori să voteze. Evoluția democratică se consolidează în anul 1885, an în care se instituie votul universal masculin.
În paralel, Marea Britanie continuă să colonizeze noi teritorii. În anul 1876, Disraeli o convinge să accepte și titlul de Împărăteasă a Indiilor. Este apogeul imperiului colonial britanic. Suverana recucerește respectul și chiar afecțiunea supușilor. În țară, începe să circule un proverb ce reflectă mândria acestora: "Soarele nu apune niciodată pe cerul Imperiului, căci coloniile sale - Canada, Africa de Sud, India, Australia și Noua Zeelandă - debordează de bogații".
Mereu activă și autoritară, bătrâna Victoria este considerată un simbol al Angliei imperialiste și orgolioase prin tradițiile ei în întreaga lume. "Jubileul de diamant" din anul 1897 rămâne marcat în istorie prin manifestații de entuziasm popular. Domnia sa reprezinta apogeul puterii mondiale a Marii Britanii. La începutul anului 1901, clopotele catedralei Saint-Paul străpung cerul plumburiu al Londrei cu glasurile lor de jale. Regina a încetat din viață și este înmormântată la Windsor.
"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Din epoca victoriană, au rămas clădirile istorice construite în stil victorian.
[modificare] Arbore genealogic
[modificare] Vezi și
[modificare] Note
- ^ Woodham-Smith, vol. 1, p. 29
- ^ Woodham-Smith, vol. 1, pp. 34–35
- ^ Woodham-Smith, vol. 1, p. 81
- ^ Carolly Erickson (1997). Her Little Majesty: The Life of Queen Victoria. Simon & Schuster. ISBN 0-7432-3657-2
- ^ Mike Mahoney. „Queen Victoria”. Englishmonarchs.co.uk. http://www.englishmonarchs.co.uk/hanover_6.htm. Accesat la 1 May 2010.
- ^ a b c Lacey, Robert (2006). Great Tales from English History, Volume 3. London: Little, Brown, and Company. pp. 133–136. ISBN 0-316-11459-6
- ^ Giles St. Aubyn (1992). Queen Victoria. Hodder & Stoughton. pp. 55–60. ISBN 978-0340571095. OCLC 27171944
- ^ „Buckingham Palace”. The Royal Family. http://www.royal.gov.uk/output/Page555.asp. Accesat la 14 September 2008.
- ^ Dorothy Marshall (1972). The Life and Times of Queen Victoria. Book Club Associates. pp. 16–154
[modificare] Legături externe
|
Victoria a Regatului Unit
Ramură a Casei de Welf
Naștere: 24 mai 1819 Deces: 22 ianuarie 1901 |
||
| Titluri regale | ||
|---|---|---|
| Predecesor: William al IV-lea |
Regină a Regatului Unit 20 iunie 1837 – 22 ianuarie 1901 |
Succesor: Eduard al VII-lea |
| Vacant
Ultimul titlu deținut de
Bahadur Shah IIca Împărat mogul |
Împărăteasă a Indiei 1 mai 1876 – 22 ianuarie 1901 |
|
| Regalitate britanică | ||
| Predecesor: Prințul William, Duce de Clarence |
Moștenitor al tronului ca moștenitor prezumptiv 26 iunie 1830 – 20 iunie 1837 |
Succesor: Ernest Augustus I de Hanovra |
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||
