Dumitru Dămăceanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Generalul Dumitru Dămăceanu, 1945

Dumitru Dămăceanu (n. 17 iulie 1896, Cosmești, județul Galați, România - d. 27 septembrie 1978) a fost un ofițer român în al Doilea Război Mondial, ulterior promovat în gradul de general de brigadă. A jucat un rol important în lovitura de stat de la 23 august 1944.

Carieră militiară și diplomatică[modificare | modificare sursă]

Educație[modificare | modificare sursă]

  • Liceul internat "Costache Negruzzi" Iași.
  • Școala militară de ofițeri activi de cavalerie Târgoviște - 1916.
  • Ca sublocotenent în Regimentul 6 roșiori a luptat și în Primul Război Mondial.
  • Școala militară superioară Sibiu – 1923.
  • Școala de Război din Torino (Italia) – 1929.

Activitate militară și politică[modificare | modificare sursă]

  • 1930 – 1935 - ofițer în Marele Stat Major , apoi comandant de divizie în Regimentul de Gardă Călare, Escorta Regală a regelui Carol al II-lea.
  • 1936 – 1938 - Atașat militar în Italia (Roma) și Albania.
  • 1939 – 1940 - Adjutant regal, director de studii la Școala Marelui Voievod Mihai - clasa palatină - clasa Regelui Mihai.
  • 1941 – 1942 - Comandant de mari unitați militare (Regimentul 10 roșiori s.a.) luptă pe Frontul de Est în Al Doilea Război Mondial.
  • 1942 – 29 august 1944, colonel, șef al Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei. În acțiunea forțelor din jurul Regelui Mihai, a avut un rol important în pregătirea și desfașurarea acțiunilor militare de rupere de Puterile Axei din vara anului 1944, și continuarea războiului alături de Aliați.

Avansat la gradul de general la 29 august, a făcut parte din Comisia română condusă de Barbu Știrbey care, la 12 septembrie 1944, a semnat la Moscova, Convenția de Armistițiu dintre România și Națiunile Unite.

La 28 februarie 1945, în cadrul crizei guvernamentale declanșate de Frontul Național Democrat pentru a acapara puterea, Dămăceanu a fost unul dintre cei zece ofiței care s-au desolidarizat de președintele Consiliului de Miniștri, generalul Rădescu, care denunțase în mai multe discursuri demersurile FND-ului. La recomandarea premierului, regele Mihai a emis un Decret Regal prin care cei zece erau trecuți în rezervă, însă acesta n-a mai apucat să fie publicat în Monitorul Oficial, ca urmare a presiunilor făcute de emisarul Uniunii Sovietice, Andrei Vîșinski.[1]

Gen. Dumitru Dămăceanu semnează Tratatele de pace de la Paris, 1947

În 1946 a fost membru al delegației României, condusă de Gheorghe Tătărăscu, participantă la Conferința de Pace de la Paris (alți membri au fost Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Voitec, printre alții).

În februarie 1947, la Paris, în cadrul delegației guvernamentale , Dămăceanu a semnat din partea României Tratatele de pace de la Paris, 1947 cu Puterile Aliate.

23 august 1944 – 30 decembrie 1947 ocupa funcții precum: subsecretar de stat la Președinția Consiliului de Miniștri, la Ministerul de Interne, la Ministerul de Război, subsecretar de stat pentru armata de uscat.

După abdicarea forțată a Regelui Mihai și instaurarea statului comunist a fost exclus din armată. La începutul anilor ’50 a fost degradat, arestat și i s-a intentat un proces. După detenție, în anii ’60 a fost reabilitat, redându-i-se gradele militare în rezervă.

Decorații[modificare | modificare sursă]

A fost decorat cu înalte ordine militare române și strǎine:

Starea civilă[modificare | modificare sursă]

În 1932 s-a căsătorit cu Georgeta Mirela Stroescu (n. 1912 la București, d. 1996) și au avut o fiică, Gabriela Romana Dămăceanu (n.1938, la Roma-Italia) singura descendentă directă.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Neagoe 1996, pp. 243, 257

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Scurtu - Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, 1991.
  • 23 August 1944 - Documente. Direcția Generală a Arhivelor Statului și Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984.
  • Florin Constantiniu - O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, 1997.
  • Alex Mihai Stoenescu - Istoria loviturilor de stat din România. Volumul II, Eșecul democrației române, Editura Rao, 2001
  • Jurnalul Național - 23 august 2004, 16 iulie 2006
  • Memoria arhivelor istorice, 2 noiembrie 2005, Lavinia Betea, Jurnalul Național
  • Comandanți Militari, Dicționar - Colectiv. Editura Științifică și Enciclopedică, București 1983.
  • General Dumitru Dămăceanu - Memorii, în manuscris.
  • Neagoe, Stelian (1996), Istoria politică a României între anii 1944-1947. Crestomația tranziției dintre două dictaturi, București: Editura Noua Alternativă, ISBN 973-96060-9-1 

Legături externe[modificare | modificare sursă]