Bătălia de la Ankara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bătălia de la Ankara
Parte a Războaielor otomano-timuride
Timur Anatolia campaign.jpg
Campania lui Timur Lenk în Asia Mică, 1400 – 1403
Informații generale
Perioadă 20 iulie 1402
Loc Çubuk, lângă Ankara
Rezultat Victoria decisivă a lui Timur Lenk
Combatanți
Timurid.svg Imperiul Timurid Flag of the Ottoman Sultanate (1299-1453).svg Imperiul Otoman
Grb Lazarevic.png Cnezatul Serbiei
Conducători
Timur Lenk
Shāhrukh Mīrzā (flancul stâng)
Khalil Sultan (flancul stâng)
Miran Shah (flancul drept)
Abu Bakr (avangardă)
Sultan Huseyn (avangardă)
Pir Muhammad Sultan (corpul principal de oaste)
Baiazid I prizonier
Ștefan Lazarevici (flancul drept)[1][2][3][4]
Süleyman Çelebi (flancul stâng)
Efective
Estimări:
20.000-1.600.000 (Gibbon)[5]
1.000.000 (Menzies)[6]
800.000 (Fredet)[7]
600.000 (Labberton)[8]
145.000 (Nicole)[9]
Estimări:
90.000 (Gibbon)[5]
1.000.000 (Menzies)[6]
400.000 (Fredet)[7]
120.000 (Labberton)[8]
85.000 (Nicole)[9] *între 5.000 și 10.000 de sârbi[10][11][12][13]
Pierderi
necunoscute între 15.000 și 40.000 răniți și morți[14]
Harta bătăliei.

Bătălia de la Ankara / Angora a avut loc pe 20 iulie 1402 în împrejurimile localității Çubuk (lângă Ankara) între forțele Imperiului Otoman conduse de Baiazid I și cele ale Imperiului Timurid conduse de Timur Lenk. Timur Lenk a obținut o victorie de proporții și a provocat o perioadă de criză în Imperiul Otoman (Interregnul otoman). Până în cele din urmă însă, Imperiul Timurid a intrat într-un declin rapid după moartea lui Timur Lenk trei ani după victoria sa de la Ankara, în vreme ce Imperiul Otoman și-a revenit și a continuat să prospere în următorii trei sute de ani.

Contextul istoric[modificare | modificare sursă]

Timur Lenk era în acea perioadă cel mai puternic domnitor din Asia Centrală de la Genghis Han. El a purtat o serie de campanii militare prin care a încercat să reînvie Imperiul Mongol al strămoșilor săi [15][16].

Timur a cucerit Georgia și Azerbaidjanul în 1390, extinzând teritoriile imperiului său până la granițele Imperiului Otoman. Cele două puteri au intrat în conflict aproape imediat. Baiazid cerea tribut de la beilicurile anatoliene, care la rândul lor juraseră loialitate lui Timur. Timur a considerat pretenția lui Baiazid un bun pretex de război și a atacat și cucerit orașul otoman Sebasta. Baiazid a hotărât să pună capăt odată pentru totdeauna amenințării de la granițele sale și, când Timur a invadat Anatolia prin răsărit, și-a adunat toate forțele disponibile și și-a întâmpinat inamicii lângă Ankara. Bătălia urma să rezolve un conflict în care cei doi conducători și-au trimis mai multe scrisori insultătoare.

Efectivele[modificare | modificare sursă]

Efectivele exacte ale celor două armate nu sunt cunoscute. Când Timur Lenk a invadat Asia Mică, armata sa formată exclusiv din călăreți i-a permis să se deplaseze rapid prin Imperiul Otoman, distrugând sistemul defensiv otoman bucată cu bucată. Mai târziu, mai înainte de declanșarea bătăliei și chiar și în timpul luptelor, o serie de aliați sau vasali ai lui Baiazid au trecut de partea lui Timur. În lucrarea Turkey Old and New: historical, geographical and statistical (1880), Sutherland Menzies afirmă că efectivele celor două armate numărau aproape un milion de oameni[6]. Peter Fredet consideră în schimb că Timur comanda 800.000 de oameni, în vreme ce Baiazid doar 400.000[7]. Robert Henlopen Labberton afirmă în schimb că Timur se afla în fruntea a 600.000 de oameni, iar Baiazid comanda doar 120.000 de soldați [8].

În cartea Armies of the Ottoman Turks, 1300-1774, David Nicolle nota că „estimări demne de încredere arată că dimensiunile celor două armate sunt de 140.000 de partea lui Timur și nu mai mult de 85.000 sub comanda lui Baiazid I” [9]. Istoricul J. B. Bury consideră că ambele armate aveau efective aproape egale, Baiazid fiind compusă în principal din infanterie, sprijinită de 5 – 10.000 de sârbi din cavaleria grea, conduși de Ștefan Lazarevici[11]

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Pe 23 iulie, Baiazid și-a așezat tabăra militară la nord de Ankara, în mijlocul zonei rurale, în preajma unui râu, pentru ca să aibă suficiente rezerve de apă[17]. În schimb, Timur își așezase tabără într-o zonă aridă, fără surse de apă. Situația părea atât de favorabilă otomanilor, încât Baiazid a hotărât să plece la vânătoare de căprioare[18]. Profitând de perioada de timp în care sultanul lipsea din tabără, Timur a hotărât să-și mute tabăra pe malurile râului și a dat ordin ca soldații săi să sape o nouă albie pentru râu, îndreptându-l spre orașul Çubuk. În acest fel, otomanii au pierdut resursa de apă[19]. Pe 27 iulie, sultanul și suita sa s-au reîntors de la vânătoare. Deja lipsa de apă făcea ravagii printre soldații lui Baiazid și, în aceste condiții el a ordonat declanșarea luptelor, câtă vreme trupele nu erau total istovite de sete[20]. La rândul lui, Timur a dat ordine pentru pregătirea de luptă și a cerut soldaților să încerce să îl ia prizonier pe sultanul otoman.[21]

În dimineața bătăliei Timur și-a expus planul de luptă. Flancul stâng a fost pus sub comanda fiului său cel mai mare, Shāhrukh Mīrzā. Flancul drept a fost pus sub comanda lui Miran Shah, iar corpul central de oaste a rămas sub comanda lui Timur, secondat de nepotul său, Pir Muhammad. În expunerea pe care a făcut-o în fața comandanților, Timur i-a încurajat, le-a aminti de faptele de glorie ale înaintașilor și a reamintit dorința sa ca sultanul Baiazid să fie prins viu[22].

Bătălia a început cu un atac violent al forțelor otomane, care a fost întâmpinat de valuri de săgeți lansate de arcașii călare ai lui Timur[23]. Baiazid a făcut greșeala să dispună cavaleria tătară în primele rânduri ale armatei sale. Tătarii și spahiii proveniți din beilicurile anatoliene au dezertat și au trecut de partea mongolilor[24]. Baiazid, care se afla în centrul frontului, s-a trezit înconjurat de dezertori, ambele aripi ale armatei sale fiind distruse în timpul luptei[25]. Resturile armatei otomane a fost salvată de la o distrugere totală de atacul cavaleriei grele sârbe conduse de despotul Ștefan, care a reușit să spargă încercuirea[26]

Armata otomană, însetată și vlăguită, a fost practic zdrobită. Musa a fost luat prizonier[27], Mustafa a dispărut pe câmpul de luptă, iar Baiazid a reușit să fugă în regiunea muntoasă din apropiere, protejat de câteva sute de călăreți[14]. Timur a înconjurat regiunea cu numeroși arcași călare, care în cele din urmă au reușit să-l captureze pe sultan.


Baiazid a fost obligat să descalece de pe calul său pur sânge și să încalece calul unui soldat mongol de rând, după care a fost escortat la cartierul general al lui Timur. Acesta din urmă, când a aflat că sultanul a fost luat prizonier, l-a invitat pe fiul său să joace o partidă de șah, încercând să dea impresia că nu este interesat de eveniment[28]. Când soldații săi au adus prizonierul în fața cortului său, Timur a continuat să joace șah până în momentul în care a câștigat partida[29]. După un scurt schimb de replici, Baiazid a fost escortat către un pavilion special construit pentru el, protejat de un zid înalt și pus sub o pază strictă[30].

„Sultanul Baiazid luat prizonier de Timur”, pictură de Stanisław Chlebowski, 1878

Moartea lui Baiazid și legendele legate de aceasta[modificare | modificare sursă]

Cronicarii occidentali au afirmat că, după ce a fost luat prizonier, Baiazid a fost închis într-o cușcă de fier și expus pe post de trofeu în întreaga Anatolie. Aceeași cronicari au mai afirmat că Timur ar fi capturat întregul harem al sultanului otoman și ar obligat pe prima soție a acestuia din urmă să îl servească goală în fața invitaților. În ceea ce privește moartea lui Baiazid, diferitele surse occidentale relatează ori că sultanul ar fi fost otrăvit, ori că și-ar fi pus singur capăt vieții, zdrobindu-și capul de gratiile cuștii[6].

În zilele noastre, toate aceste afirmații sunt considerate false. Cronicile timuride afirmă că Baiazid a fost tratat bine și că Timur ar fi dorit chiar să îl confirme pe tronul otoman, după depunerea unui jurământ de supunere. O astfel de relatare este mai plauzibilă, dat fiind modul în care au fost tratați și alți lideri înfrânți în luptă de Timur. Istoricul bizantin Ducas afirmă că Baiazid a murit de apoplexie în martie 1403. Același istoric mai relatează că Timur a respectat ultima dorință a sultanului, al cărui trup a fost trimis escortat de o sută de soldați otomani înapoi în patrie, pentru a fi îngropat la Bursa[31].

Urmări[modificare | modificare sursă]

Puterile europene au încurajat la început invazia lui Timur Lenk și se spune că genovezii au arborat steagul mongol pe zidurile Galatei în semn de sprijin. Totuși, după numai câteva luni de la distrugerea armatei otomane în Anatolia, popoarele europene au început să se teamă că vor deveni următoarea țintă a atacurilor lui Timur. Ca dovadă a schimbării de atitudine stă faptul că mai multe corăbii italiene au transportat rămășițele armatei otomane în Tracia la adăpost. Cronicarii vremii, chiar cei musulmani, au notat că, în ciuda religiei comune, Timur nu s-a dat în lături să devasteze Asia Mică.

Bătălia de la Ankara a avut efecte pe termen scurt în Balcani, otomanii pierzând pentru o vreme inițiativa politică și militară. Asediul Constantinopolului a fost ridicat, trupele din zona balcanică fiind trimise să lupte împotriva mongolilor.

Această înfrângere i-a împărțit pe otomani în mai multe facțiuni, sprijinitoare ale fiilor lui Baiazid, care scăpaseră din dezastrul de la Ankara. Ca urmare, între aceste facțiuni a izbucnit un devastator război civil. Slăbirea temporară a Imperiului Otoman a amânat sfârșitul Imperiului Bizantin și cucerirea definitivă a Balcanilor de către turci.

Bătălia are o semnificație specială în istoria otomană, Baiazid I fiind singurul sultan care a fost luat prizonier[32].

Note[modificare | modificare sursă]

Istoria Imperiului Otoman
Coat of Arms of the Ottoman Empire
Acest articol este parte a unei serii
Ascensiunea
(1299–1402)
Interregnul
(1402–1413)
Propășirea
(1413–1453)
Dezvoltarea accelerată
(1453–1579)
Dezvoltarea încetinită
(1579–1683)
Sultanatul femeilor
Perioada Köprülü
(1656–1703)
Stagnarea
(1683–1792)
Perioada Lalelei (1718–1730)
Stagnarea și decăderea
(1792–1827)
Declinul
(1827–1908)
Perioada Tanzimat
(1839–1876)
Prima perioadă constituțională
Destrămarea
(1908–1918)
A doua perioadă constituțională
Împărțirea Imperiului Otoman
(1918–1922)
Evenimente
Căderea Constantinopolului
(1453)
Ocupația Aliată a Contantinopolului
(1918-1923)
Războaiele ruso-turce
(1633-1917)
Alte articole
Armata otomană

   v  d  m 
  1. ^ John Van Antwerp Fine (1994) The Late Medieval Balkans. Ann Arbor: University of Michigan Press; p. 499.
  2. ^ Erik Hildinger (2001) Warriors of the Steppe. Cambridge, Mass.: Da Capo Press ISBN 0306810654; p. 189.
  3. ^ John Patrick Douglas Balfour Kinross (1977) The Ottoman Centuries. New York: William Morrow and Company; p. 75.
  4. ^ René Grousset (1970) The Empire of the Steppes, New Brunswick, NJ: Rutgers University Press ISBN 0813506271; p. 451.
  5. ^ a b Edward Gibbon; Henry Hart Milman (1899). The History of the Decline and Fall of the Roman Empire Vol. 6, Peter Fenelon New York: Collier; p. 263
  6. ^ a b c d Sutherland Menzies (1880) Turkey, Old and New: historical, geographical and statistical, London, W. H. Allen and Co., p. 65
  7. ^ a b c Peter Fredet (1893). Modern History: from the coming of Christ and change of the Roman Republic into an Empire, to the year of Our Lord 1888, Baltimore, J. Murphy & Co., pp. 373-374
  8. ^ a b c Robert Henlopen Labberton (1888), New Historical Atlas and General History (MacCoun's Historical Series), London, Macmillan,
  9. ^ a b c David Nicolle (1983), Armies of the Ottoman Turks, 1300-1774,London, Osprey Publishing, p. 29
  10. ^ Branimir Anzulović (1999). Heavenly Serbia: From Myth to Genocide. New York: New York University Press. p. 40. ISBN 0-8147-0671-1. http://books.google.com/books?id=iMD6Gcu-gfwC&printsec=frontcover&source=gbs_summary_r&cad=0#PPA40,M1 
  11. ^ a b J. B. Bury (1923). The Cambridge Medieval History. vol. 4. J. R. Tanner, C. W. Previté-Orton, Z. N. Brooke (eds.). Cambridge: Cambridge University Press. p. 562 
  12. ^ Michael Prawdin & Gérard Chaliand, The Mongol empire, Transaction Publishers, 2006, p. 495.
  13. ^ John Bagnell Bury, (1923). The Cambridge Medieval History, vol. 4, J. R. Tanner, C. W. Previté-Orton, Z. N. Brooke, (eds.), Cambridge, Cambridge University Press. p. 562.
  14. ^ a b John Julius Norwich, Bisanzio, Milano, Mondadori, 2000, p. 395, ISBN 88-04-48185-4
  15. ^ Beatrice Forbes Manz, Temür and the Problem of a Conqueror's Legacy, Journal of the Royal Asiatic Society, Third Series, Vol. 8, No. 1 (Apr., 1998), 25; „In his formal correspondance Temur continued throughout his life as the restorer of Chinggisid rights. He even justified his Iranian, Mamluk and Ottoman campaigns as a reimposition of legitimate Mongol control over lands taken by usurpers...”.
  16. ^ Michal Biran, The Chaghadaids and Islam: The Conversion of Tarmashirin Khan (1331-34) , Journal of American Oriental Society, Vol. 122, No. 4 (Oct. - Dec., 2002), 751; „Temur, a non-Chinggisid, tried to build a double legitimacy based on his role as both guardian and restorer of the Mongol Empire.
  17. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVII [12], ISBN 88-8474-164-5.
  18. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVII [13], ISBN 88-8474-164-5.
  19. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVII [14], ISBN 88-8474-164-5.
  20. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVIII [15], ISBN 88-8474-164-5
  21. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVIII [3], ISBN 88-8474-164-5.
  22. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVIII [3], ISBN 88-8474-164-5
  23. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVIII [4-5], ISBN 88-8474-164-5.
  24. ^ McCarthy, p. 54.
  25. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVIII [7], ISBN 88-8474-164-5.
  26. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XVIII [11], ISBN 88-8474-164-5.
  27. ^ Judith Herrin, Bisanzio , Milano, Corbaccio, 2008, p. 387, ISBN 978-88-7972-922-2.
  28. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XIX [1-2], ISBN 88-8474-164-5.
  29. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XIX [4], ISBN 88-8474-164-5.
  30. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XIX [6], ISBN 88-8474-164-5.
  31. ^ Manuel Puglia Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, Rimini, il Cerchio, 2008, XXII [7], ISBN 88-8474-164-5.
  32. ^ Justin Marozzi, The Art of War: Great Commanders of the Ancient and Medieval World, Andrew Roberts (ed.), Quercus Military History, 2008, p. 337. ISBN 978-1-84724-259-4

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Anzulović, , Heavenly Serbia: From Myth to Genocide, New York: New York University Press, 1999.
  • Bury, J. B., The Cambridge Medieval History, vol. 4. Tanner, J. R., Previté-Orton, C. W., Brooke, Z. N. (eds.). Cambridge: Cambridge University Press, 1923.
  • Fine, John Van Antwerp, The Late Medieval Balkans, Ann Arbor: University of Michigan Press, 1983.
  • Finkel, Caroline, Osman's Dream, New York: Basic Books, 2006.
  • Grousset, René, The Empire of the Steppes, New Brunswick, NJ: Rutgers University Press, 1970.
  • Hildinger, Erik, Warriors of the Steppes, Cambridge, Mass.: Da Capo Press, 2001.
  • Kinross, John Patrick Douglas Balfour, The Ottoman Centuries, New York: William Morrow and Company, 1977.
  • Marozzi, Justin, Tamerlane: sword of Islam, conqueror of the world, London: HarperCollins, 2004
  • Marozzi, Justin, "Tamerlane", in: The Art of War: great commanders of the ancient and medieval world, Andrew Roberts (editor), London: Quercus Military History, 2008. ISBN 978-1-84724-259-4
  • Nicolle, David Armies of the Ottoman Turks, 1300-1774; colour plates by Angus McBride. London: Osprey Publishing, 1983 ISBN 0850455111 .
  • Prawdin, Michael, The Mongol Empire; with a new introduction by Gérard Chaliand. New Brunswick, NJ: Transaction Publishers, 2006. (translation first published by G. Allen and Unwin, London, 1940)
  • Runciman, Steven, The Fall of Constantinople, 1453, Cambridge: Cambridge University Press, 2006.
  • Spencer, Lauren, Iran: a primary source cultural guide, New York: The Rosen Publishing Group, 2004.
  • Vauchez, André; Dobson, Richard Barrie & Lapidge, Michael (eds.) Encyclopedia of the Middle Ages, Volume 1, Cambridge: James Clarke and Co., 2000. ISBN 0227679318

Legături externe[modificare | modificare sursă]