Bătălia de la Kosovo Polje (1389)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la Bătălia de la Kosovo Polje din 1389;. Pentru alte bătălii, vedeți Bătălia de la Kosovo Polje. Pentru filmul care descrie bătălia,, vedeți Boj na Kosovu.
Bătălia de la Kosovo
Parte a
Battle on Kosovo1389.jpg
Informații generale
Perioadă 15 iunie, 1389
Loc Câmpia Mierlei, Serbia
Rezultat victorie decisivă a otomanilor[1][2]
Combatanți
Grb Lazarevic.pngCnezatul Serbiei  Imperiul Otoman
Conducători
Lazar Hrebeljanović †,[1]
Vuk Branković,
Vlatko Vuković
Murad I †,[1]
Baiazid I,
Yakub †
Efective
~ 12,000-30,000[3][4][5][6] ~ 27,000-40,000
Pierderi
câteva mii câteva mii



Acest articol face parte din seria
Istoria Serbiei

Serbia Preistorică

Cultura Starčevo · Cultura Vinča
Moesia · Originile sârbilor

Serbia Medievală

Rascia · Doclea / Zeta · Zachlumia
Travunia · Țaratul Sârb
Serbia moravă · Bătălia de la Kosovo
Despotatul Serbiei

Serbia otomano-habsburgică

Prima Serbie Habsburgică
A doua Serbie Habsburgică
Serbia Revoluționară

Serbia Modernă

Principatul Serbiei · Regatul Serbiei
Campania din Serbia
Regatul Iugoslaviei
Serbia (1941–1944)
Republica de la Užice
RS Serbia · RF Iugoslavia
Serbia și Muntenegru
Serbia

Serbian Cross1.svg

Portal Serbia
 v  d  m 

Bătălia de la Kosovo Polje (sau Bătălia de la Câmpia Mierlei; în sârbă: Косовски бој ori Бој на Косову, a avut loc în ziua de Sf. Vitus (15 iunie, astăzi aniversată pe 28) 1389 între o coaliție de boieri sârbi și Imperiul Otoman.

Sunt puține izvoare istorice care vorbesc despre această bătălie, dar o examinare critică a acestora și o comparație cu bătălii similare contemporane cu ea (cum ar fi Bătălia de la Angora sau cea de la Nicopole) permite o reconstruire fidelă.[7]

Pregătiri[modificare | modificare sursă]

Mișcări de trupe[modificare | modificare sursă]

După înfrângerea otomanilor de către sârbi și bosniaci în Bătălia de la Plocnik,[2] Murad I, conducătorul Imperiului Otoman, a început să-și strângă trupele la Philippoupolis (Plovdiv) în primăvara lui 1389, și a sosit la Ihtiman după un marș de trei zile. De acolo, a ales ruta pe la Velbužd (Kyustendil) și Kratovo. Deși mai lungă decât ruta alternativă prin Sofia și valea râului Nišava care i-ar fi dat acces direct la pâmănturile lui Lazăr, l-a condus la Kosovo, care avea o importanță strategică mare, fiind una din cele mai importante intersecții de drumuri comerciale din Balcani: de la Kosovo, Murad putea ataca fie posesiunile lui Lazăr, fie pe cele ale lui Vuk. După ce a stat o vreme în Kratovo, Murad a trecut prin Kumanovo, Preševo și Gnjilane spre Priština, unde a ajuns pe 14 iunie.[7]

Despre pregătirile lui Lazăr există puține date, dar se poate presupune că și-a adunat trupele lângă Niš, posibil pe malul drept al râului Južna Morava. Se pare că a stat acolo până a aflat că Murad s-a deplasat spre Velbužd, când a mers și el, probabil prin Prokuplje, spre Kosovo. Lazăr a sosit la Câmpia Mierlei chiar după sosirea lui Murad la Priština. Aceasta a fost alegerea optimă pentru câmpul de luptă întrucât era la întretăierea tuturor direcțiilor posibile pe care le putea lua Murad.[7]

Compoziția armatelor[modificare | modificare sursă]

Nu este sigur cât de mari erau cele două armate, mai ales pentru că sursele mai recente tind să mărească numerele, ducându-le pe acestea în ordinul sutelor de mii.[8]

Armata lui Murad ar fi numărat 27-40.000 de ostași.[3][4][5][7] Luând drept reper, estimarea de 40.000, probabil că acest număr includea 5.000 de ieniceri, 2.500 de soldați din garda de cavalerie a lui Murad, 6.000 de spahii, 20.000 azapi și akinci și 8.000 de oșteni din armatele vasalilor săi.[7] Lazăr ar fi avut vreo 12-30.000.[3][4][5][6] Luând de reper o estimare de 25.000, aproximativ 15.000 erau la comanda lui Lazăr, 5.000 ai lui Vuk, și cam tot atâți ai lui Vlatko.[6] Dintre aceștia, câteva mii alcătuiau cavaleria, dar probabil numai câteva sute aveau armuri complete.[8]

Ambele armate includeau trupe străine: de exemplu, sârbii aveau de partea lor pe banul croat Ivan Paližna cu o mică oaste, probabil ca parte din contingentul bosniac în timp ce turcii erau susținuți de boierul sârb Konstantin Dejanović. Aceasta i-a determinat pe unii istorici să descrie armatele drept coaliții.[8]

...dacă toți ne-am preface acum în sare, tot n-am fi destui să sărăm mâncarea turcului...[9]

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei cu distribuţia probabilă a armatelor înainte de bătălie

Dispunerea trupelor[modificare | modificare sursă]

Armatele s-au întâlnit la Câmpia Mierlei. Centrul armatei turcești era condus de Murad, în timp ce Baiazid era pe flancul drept și Yakub pe cel stâng. În jur de 1.000 de arcași se aflau în prima linie a flancurilor, urmați de azapi și apoi de akinci; în prima linie a centrului erau ienicerii, în spatele lor fiind Murad, înconjurat de garda călare; în cele din urmă, logistica se afla în spate, păzită de un număr mic de soldați.[8]

Armata sârbească îl avea pe Lazăr în centru, Vuk pe flancul drept și Vlatko pe cel stâng. În fața armatei sârbești era cavaleria, iar infanteria era în spate. Deși paralelă, distribuția nu era simetrică, deoarece centrul sârbilor se suprapunea peste cel turcesc.[8]

Când un torent de săgeți s-a abătut peste ostașii sârbi
care până atunci au stat nemișcați ca niște munți de fier,
ei au mânat înainte, tunând și uruind ca marea
[10]

Început[modificare | modificare sursă]

Bătălia a debutat cu un tir al arcașilor turci îndreptat spre cavaleria sârbă care apoi a trecut la atac. Aceasta a reușit să pătrundă prin flancul stâng al turcilor, dar nu au avut același succes în centru și în flancul drept. Nici măcar flancul stâng nu a fost înfrânt, ci doar împins înapoi.[8]

Moartea lui Murad[modificare | modificare sursă]

Pe baza mai multor documente istorice turcești, se crede că Sultanul a fost ucis de Miloš Obilić care se prefăcea mort, în timp ce sultanul mergea pe câmpul de luptă după bătălie. Pe de altă parte, o altă variantă din cronicile sârbești spune că Sultanul ar fi fost asasinat de Miloš Obilić, care a ajuns în tabăra turcilor sub pretextul că este un dezertor și a îngenuncheat în fața Sultanului. În timp ce îngenunchea în fața lui, l-a înjunghiat în stomac.

Contraatacul turcilor[modificare | modificare sursă]

Sârbii au obținut inițial un avantaj după prima lor șarjă, care a făcut ravagii în flancul turcesc condus de Jakub Celebi. În centru, creștinii au reușit să împingă forțele otomane înapoi, lăsând flancul lui Baiazid să încerce să-i țină în loc pe sârbii lui Vlatko Vuković. Otomanii, într-un contraatac, au împins forțele balcanice înapoi și au obținut victoria spre seară. Baiazid I, care după bătălie a devenit sultan, și-a câștigat porecla "Fulgerul" după această bătălie datorită calităților demonstrate la conducerea contraatacului decisiv.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Datorită lipsei de documente istorice, rezultatul bătăliei nu este clar. Deși otomanii au reușit să împingă forțele sârbești înapoi, nu au avansat pentru a cuceri Kosovo imediat după bătălie. În schimb, ei s-au retras, datorită morții Sultanului Murad; noul sultan Baiazid a trebuit să meargă în capitală pentru a fi încoronat. Pe de altă parte, unii nobili sârbi au început să plătească tribut și să furnizeze soldați turcilor după bătălie, dar alții nu. De aceea, victoria sau înfrângerea turcilor nu este clară. Totuși, deoarece pierderile de partea sârbă au fost imense, otomanii au avut ulterior inițiativa în regiune.

Bătălia de la Kosovo este privită până în ziua de azi ca un moment de referință pentru identitatea națională a sârbilor și a fost evocată de câteva ori în timpul Războiului din Kosovo.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Robert Mantran, ed (2001). Istoria Imperiului Otoman. BIC ALL. p. 39. ISBN 973-571-363-2. „Otomanii s-au întors împotriva celor două armate aliate, sârbe și bosniace: pe 15 iunie 1389, după o bătălie grea, turcii au învins pe câmpia de la Kosovo. Lazăr, făcut prizonier, a fost executat. Murâd I, care conducea lupta, a fost asasinat. Însă fiul său, Bâyezîd, era prezent și preluarea puterii s-a făcut fără consecințe grave pentru stat. Datorită victoriei de la Kosovo, noul suveran otoman moștenea un imperiu bine stabilit în Balcani.” 
  2. ^ a b Holil, Inalcik (1996). „Capitolul II: De la beylik-ul de frontieră la imperiu, 1354-1402”. Imperiul Otoman. Epoca clasică. București: Editura Enciclopedică. p. 58. „... Serbia, Bulgaria și Bosnia s-au unit împotriva lui în Balcani și armata otomană a fost învinsă la Pločnik de către bosniaci în 1388.(...) Primăvara următoare Murâd I a trecut în Europa cu forțele auxiliare trimise de principii vasali și la 15 iunie 1389 a învins armatele unite sârbești și bosniace într-o bătălie aprig disputată pe Câmpia Kossovo.” 
  3. ^ a b c Sedlar, Jean W.. East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500. University of Washington Press. pp. 244. „...Aproape întreaga forță creștină (într 12.000 și 20.000 de oameni) fusese prezentă în Kosovo, în vreme ce otomanii (cu 27.000 până la 30.000 de soldați) avea numeroase rezerve în Anatolia...” 
  4. ^ a b c Cox, John K.. The History of Serbia. Greenwood Press. pp. 30. „...armata otomană probabil număra între 30.000 și 40.000 de oameni. Aveau în față cam 15.000 până la 25.000 de soldați creștini...” 
  5. ^ a b c Cowley, Robert; Geoffrey Parker. The Reader's Compagnion to Military History. Houghton Mifflin Books. pp. 249. „...Pe 28 Iunie 1389, o armată otomană de între treizeci de mii și patruzeci de mii sub comanda Sultanului Murad I a învins o armată balcanică aliată de douăzeci și cinci de mii până la treizeci de mii sub comanda Prințului Lazăr al Serbiei la Kosovo Polije (Câmpia Mierlei) în centrul Peninsulei Balcanice...” 
  6. ^ a b c „Kosovska bitka” (în Serbo-Croatian). Vojna Enciklopedija. Belgrade: Vojnoizdavački zavod. 1972. pp. 659-660 
  7. ^ a b c d e „Kosovska bitka” (în Serbo-Croatian). Vojna Enciklopedija. Belgrade: Vojnoizdavački zavod. 1972. pp. 659 
  8. ^ a b c d e f „Kosovska bitka” (în Serbo-Croatian). Vojna Enciklopedija. Belgrade: Vojnoizdavački zavod. 1972. pp. 660 
  9. ^ Kosančić Ivan, poem epic sârbesc
  10. ^ Mehmet Neșri

Legături externe[modificare | modificare sursă]