Regatul Angliei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Kingdom of England
Regatul Angliei
 

Heptarhia

 
Flag of The Commonwealth.svg

927 — 1649
1660 — 1707
Flag of The Commonwealth.svg
 
Union flag 1606 (Kings Colors).svg
Drapel Stemă
Steag Stemă
Deviză națională
Dieu et mon droit
(franceză pentru Dumnezeu și dreptul meu)
Localizare a Regatului Angliei
Harta Angliei
Capitală Winchester și apoi Westminster/Londra
Limbă/limbi Limba Engleză
Formă de guvernare Monarhie
Rege
 - 924-939 Athelstan
 - 1702-1707 Anna
Legislativ Parlamentul Angliei
Istorie
 - Unirea lui Athelstan 927
 - Cucerirea normandă 1066
 - Revoluția engleză 1649-1651
 - Restaurația Stuarților 1660
 - Declararea Monarhiei constituționale 1689
 - Actul de Uniune din 1707 1 mai 1707
Monedă Lira sterlină

Regatul Angliei (engleză Kingdom of England) a fost un stat localizat în Europa de Vest ale cărui începuturi au fost în secolele al nouălea și al zecelea și care a fost succedat de Regatul Marii Britanii în secolul al XVII-lea în urma uniunii cu Regatul Scoției. Regatul Angliei ocupa inițial doar teritoriul Angliei iar ulterior a inclus și Țara Galilor. Richard I al Angliei a făcut regatul un vasal al Sfântului Imperiu Roman, iar fratele său, Ioan al Angliei a transformat regatul într-un vasal plătitor de tribut al Sfântului Scaun. Regatul și-a recăpătat suveranitatea în secolul al XIV-lea când a refuzat supremația Sfântului Scaun.

Inițial, reședința regală principală era situată la Winchester, în Hampshire, dar Londrei și Gloucesterului le-au fost acordate un statut asemănător. Londra, sau mai exact Westminster, a devenit capitala de facto a regatului. Londra a fost capitala statelor succesive ce au înlocuit Regatul Angliei, și anume Regatul Marii Britanii, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei și al actualului stat Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Actualul monarh al Regatului unit, Regina Elisabeta a II-a, este succesorul modern al Regilor și Reginelor Angliei. Cu toate acestea, titlul de Regină (sau Rege) a Angliei este incorect din 1707, cu toate că este des folosit în mod curent.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Regatul Angliei nu a fost fondat la o dată specifică. Originile acestuia se găsesc în Heptarhie, un termen ce definea cele șapte regate minore din Anglia: Northumbria, Mercia, Anglia de Est, Essex, Kent, Sussex și Wessex. Cel mai puternic rege al Heptarhiei era de obicei recunoscut de ceilalți regi, dar odată cu cucerirea Regatului Kent și Sussex, Regii Wessex-ului au devenit din ce în ce mai puternici. În secolele VIII și IX o serie de războaie cu regii vikingi ai tiferitelor teritorii ocupate de aceștia în Anglia, au perșis treptat unirea tuturor regatelor. Athelstan a fost primul conducător de facto al unei Anglii unite.

În timpul domniei lui Ethelred al II-lea (978–1016) un nou val de invazii daneze au culminat cu cucerirea Angliei de către a aceștia sub conducerea lui Knud cel Mare. Coroana a oscilat ulterior între urmașii lui Ethelred și ai lui Knud în prima jumătate a secolului al X-lea, astfel că în 1066 au apărut mai mulți pretendenți la tronul Angliei. Harold Godwinson a devenit rege, numit probabil de către Edward Confesorul pe patul de moarte și susținut și de Witan, o adunare de nobili care reprezentau interesele comunității. În aceași timp, William de Normandia, descendentul lui Ethelred și al soției lui Knud, Emma, pretindea că tronul iî aparține. Un alt pretendent era regele Harald al Norvegiei, care fusese proclamat rege în York și plănuia cucerirea întregii Anglii.

Harold Godwinson l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei sprijinit de fratele renegat al lui Harold, Tostig, la Bătălia de la Podul Stamford, dar a murit la Hastings în lupta dintre armata sa și cea normandă a lui William, acesta din urmă fiind numit după bătălie William Cuceritorul. William a fost încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun a anului 1066, iar până în 1204 Regatul Angliei și Ducatul Normandiei au fost în uniune peronală.

Imediat după Cucerirea normandă o serie de seniori normanzi au atacat și cucerit diverse regiuni din Țara Galilor. Majoritatea seniorilor, inclusiv galezi, au recunoscut în tot acest timp superioritatea regelui Angliei, dar aceștia mențineau un nivel de independență important. În 1282, Eduard I al Angliei termină cucerirea efectivă a Țării Galilor iar din 1301 a fost creat titlul de Prinț de Țara Galilor, titlu purtat de moștenitorul tronului Angliei.

Războiul de 100 de ani (1337–1453) a reechilibrat puterile în vestul Europei, Anglia pierzând în defavoarea Regatului Franței mare parte din posesiunile de pe continent, însă acest război a dus la consolidarea unei identități engleze și a permis impunerea limbii engleze în uz curent. Războiul celor Două Roze (1455–1487) a urmat acestuia și a fost un război civil între două fracțiuni ale familiei regale. Odată cu căsătoria dintre Henric al VII-lea al Angliei cu Elisabeta de York a fost înființată dinastia Tudorilor care va conduce regatul pentru mai mult de un secol.

Henric al VIII-lea a terminat statutul de coroană separată a Țării Galilor prin incorporarea acesteia în coroana engleză. Tot în timpul domniei acestuia, Anglia devine un regat protestant, iar Regatul Irlandei intră în uniune personală cu Regatul Angliei. Ultimul membru al dinastiei tudorilor este Elisabeta I a Angliei în timpul căreia puterea Angliei este consolidată și extinsă. La moartea acesteia fără moștenitori, coroana revine regelui Iacob IV Stuart al Scoției astfel că Regatul Scoției intră la rândul lui în uniune personală cu Anglia.

Dinastia Stuarților a fost întreruptă în timpul Revoluției engleze între 1649, odată cu execuția regelui Carol I al Angliei, și Restaurația Stuarților din 1660, când Carol al II-lea al Angliei este încoronat. În urma Revoluției Glorioase din 1689, William de Orange urcă pe tronul Angliei, instaurând astfel o monarhie constituțională. În timul domniei fiicei acestuia, Anna, ultimul monarh din Casa Stuarților, Regatul Angliei este unit cu Regatul Scoției formând astfel Regatul Marii Britanii. Din acest moment Anglia a încetat să mai fie o entitate politică separată, cu toate că din punct de vedere legal aceasta și-a păstrat până în prezent jurisdicția.

Anglia anglo-saxonă[modificare | modificare sursă]

Replică a unui coif ceremonial descoperit la Sutton Hoo
Augustin de Canterbury
Manastirea Lindisfarne-prima manastire jefuita de vikingi

În 410, împăratul Honorius le spune romanilor din Britania să nu conteze pe ajutorul Romei și să își pregătească singuri apărarea, deși la mijlocul secolului al V-lea aceiași romano-britoni consideră că încă mai sunt îndreptățiți să ceară ajutorul consulului Flavius Aetius. În limbaj, Anglia a păstrat puține urme ale stăpânirii romane.

Potrivit tradiției, un conducător briton numit Vortigen a deschis calea invadatorilor, saxonii sosind în valuri în Anglia începând cu anii 425-450. Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă și apărarea ei adeseori curajoasă. În 429, sfântul Garmanus, episcop de Auxerre, a sosit la Verulam, pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagiene. În vremea când episcopul se afla acolo, saxonii și picții amenințau orașul; sfântul Germanus, luând comanda trupeler, iesi învingător. Triburile germanice de pe țărmurile Mǎrii Nordului au acostat în Anglia de azi în anul 450. Au fost chemate de celtii britanici pentru a- i sprijini că mercenari pentru a-i alungă pe pictii invadatori, veniți din Scoția. Anglo-saxonii și iutii conduși de frații legendari Hengist și Horsa, s-au stabilit permanent pe teritoriul englez. În jurul anului 495, britonii au obținut o însemnată victorie la Bătălia de pe Muntele Badon, inspirând probabil legenda regelui Arthur. Deși după această bătălie invazia a fost încetinită, până în 615 britonii au fost siliți să se retragă în nordul și vestul insuleispre regiunile periferice din Scoția și din Țara Galilor( unde prinții celtici și-au păstrat independența până în secolul XIII), formându-se așa-numita "graniță celtică", anglo-saxonii devenind predominanți în teritoriile Angliei moderne, denumirea țării provenind de la anglii, unul dintre popoarele cuceritoare. Creștinarea Angliei anglo-saxone a început în jurul anului 600, sub influența creștinismului celtic din nord și vest și a Bisericii Romano-Catolice din sud-est. În 597, Papa Grigore I cel Mare l-a trimis pe misionarul Augustin în Kent să-i convertească pe anglo-saxoni la creștinism. Regele Ethelbert, fiind căsătorit cu o prințesă francă de religie creștină, l-a convins să treacă la creștinism, fiind botezat, și astfel, Augustin a devenit primul arhiepiscop de Canterbury. Anglo-saxonii au devenit ulterior misionari, precum Bonifacius.

Ocuparea teritoriului și stabilirea triburilor germanice anglo-saxone s-a încheiat în secolul VIII, când existau șapte regate anglo-saxone, care formau Heptarhia: Mercia, Northumbria, Anglia de Est, Wessex, Essex, Sussex și Kent. Northumbria a dominat în sec. VII, dar supremația a fost preluată de Mercia în secolul următor. Așa-numita 'Supremație a Merciei' a caracterizat secolul al VIII-lea, nefiind însă constantă. Ethelbald și Offa, cei mai puternici regi ai vremii, reușiseră să-și creeze un deosebit renume, Offa fiind recunoscut conducator al sudului Britaniei și de către Carol cel Mare.

Unificarea Angliei s-a desfășurat cu sprijinul Wessexului, care se confruntă cu atacurile vikingilor. Primul raid al vikingilor danezi în 793: devastarea și jefuirea mănăstirii Lindisfarne din largul coastelor Northumbriei. Au urmat atacuri și noi incursiuni până când în 866 danezii au cucerit Anglia. Au pătruns în estuarul Tamisei, ocupând teritoriile de la nord de rău, formând Danelaw. Vikingii norvegieni au cucerit zonele de coasta și insulele Irlandei, Scoției și Angliei, înființând regatele Dublin și Insula Man.

Raidurile Vikingilor[modificare | modificare sursă]

Alfred cel Mare
Athelstan
Knut cel Mare
Harold jura fidelitate lui William inainte ca el insusi sa fie incoronat dupa moartea lui Eduard
Batalia de la Hastings

Regele Alfred cel Mare al Wessexului a urcat la tron în 871. A încheiat un acord de pace cu danezii. Acordul nu a fost respectat, și astfel, în 878, s-a desfășurat bătălia de la Edington, unde Alfred a ieșit victorios, și în 886 a recucerit Londra, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei și un regat viking, Mercia, de asemenea se divizase și Anglia de Est își incetase existența ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoților și ale picților avuseseră aproximativ aceeași soartă. În nordul Britaniei, apărarea în fața vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoției. Până la moartea să din 899, a eliberat teritoriile din nord și a rămas în istorie că un legislator e marca și că un traducător al unor opere istorice și filosofice din limba latină.

După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile orașului York, vikingii numindu-l Jorvik. Așezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw și cele norvegiene din nordul Scoției și Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră așezări daneze sau norvegiene și-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland. Succesorul său , Eduard cel Bătrân, și cu Ethelred de Mercia, au realizat un plan de extindere, construind forturi și orașe după modelul lui Alfred. La moartea lui Ethelred, soția sa și în același timp sora lui Edward, Æthelflæd a domnit cu titlul 'Doamna de Mercia', și a continuat expansiunea.

Athelstan a continuat extinderea plănuită de către tatăl și mătușa sa, devenind primul rege care a reusit să conducă direct toate teritoriile pe care le numim astăzi 'Anglia' și a înfruntat o armată compusă din scoțieni și vikingi la Bătălia de la Brunanburh, menționată în Cronica anglo-saxonă sub forma unui poem.

Incursiunile danezilor au continuat, iar regele Æthelred al II-lea cel Șovăielnic a încercat să-i mituiască cu mari sume de bani-tributul Danegeld. Regele danez Svend I al Danemarcei Barbă-Despicată a invadat Anglia și l-a exilat pe Ethelred, după ce coloniștii danezi rămași au fost masacrați de englezi. Fiul lui Sweyn, Knud cel Mare, l-a înfrânt pe fiul lui Ethelred, Edmund II, în 1016, în bătălia de la Assandum și a fost recunoscut că rege al Angliei. Knut s-a căsătorit cu Emma de Normandia, văduva lui Ethelred II și s-a convertit la creștinism. După ce a devenit rege al Danemarcei și Norvegiei, regatul sau se întindea pe coastele Mării Nordului, dar și pe nordul Germaniei. După moartea lui Hardecanutz, fiul lui Knut, în 1042, neexistând moștenitori, Godwin, contele de Wessex și conducător anglo-saxon, l-a chemat pe Eduard Confesorul, fiul lui Ethelred II din exil din Normandia și l-a numit rege. Eduard a câștigat însă antipatia tuturor pentru că a adus cu el consilieri normanzi în loc de nobili anglo-saxoni. Neavând moștenitor din căsătoria să cu fiica lui Godwin, l-a numit pe vărul sau, ducele William II de Normandia că succesor. William era urmașul lui Rollo, un viking danez, stabilit permanent în estuarul Senei din nordul Franței, , care în anul 911, regele francilor de vest, Carol III, l-a acceptat că vasal, devenind creștin și duce de Normandia. Prin căsătoriile lor, conții și ducii care i-au urmat au pătruns în castele regale franceze și engleze, câștigând influență. Pretențiile lor ca moștenitori i-au determinat să invadeze Anglia.

După ce Eduard a murit, anglo-saxonii l-au ridicat la tron pe Harold al II-lea al Angliei, fiul lui Godwin. Harold a respins invazia vikingilor condusă de Harald al III-lea al Norvegiei.

La 28 septembrie 1066, William a descălecat în Anglia la Pevensey, pe coasta de sud-est din Marea Britanie, cu mii de trupe și de cavalerie. Pe 13 octombrie, Harold a ajuns aproape de Hastings, cu armata sa, iar a două zi, pe 14 octombrie, William a condus forțele sale pentru a lupta. După atacuri repetate, normanzii s-au prefăcut că se retrag. Saxonii au făcut greșeală de a-i urmări. Normanzii i-au înconjurat și i-au măcelărit. Spre seară, Harold a fost ucis, fiind lovit în ochi cu o săgeataƒ, conform legendei. Vestea morții sale s-a răspândit,astfel,mulți dintre oștenii săi au luat-o la fugă. Bătălia se încheiase. William a ieșit biruitor. Încoronarea să de crăciun în anul 1066 ca regele Wilhelm Cuceritorul a marcar începutul epocii normande în Anglia.

The entire Bayeux Tapestry
Tapiseria de la Bayeux

Normanzii[modificare | modificare sursă]

Chateau de Caen
Turnul Londrei
William si curtea sa

În 1070, William a străbătut tot nordul Angliei, năpustindu-se asupra satelor și luând scoțieni în robie. Tot în același an, au început lucrările la Catedrala din Canterbury.Până în anul 1071, William a supus întreagă Anglie instaurând sistemul feudal. În 1078 au început lucrările la Turnul Londrei.

Jurământul de credință de la Salisbury din 1086 îi obligă pe vasali să rămână credincioși seniorilor lor. A confiscat terenurile nobililor anglo-saxoni rebeli, fiind împărțite invadatorilor normanzi, dar a păstrat pentru el o cincime din pământ și a dăruit bisericii o pătrime. Până în 1086, doar doi nobili englezi mai erau posesori de pământ, restul fiind stăpânit de normanzi. William și-a introdus anturajul în posturile cheie din biserică, curte și administrație. În 1086 a poruncit să se facă o înregistrare completă a tuturor proprietăților și veniturilor din Anglia. Datele au fost scrise, împreună cu recesǎmântul populației în Domesday Book, servind la calcularea dărilor. Nicăieri în Europa continentală nu a existat o administrație mai riguroasă. La aceea vreme, populația Angliei depășea un milion, pe când normanzii erau în număr de 200.000.

La nivel local, Anglia era împărțită în comitate, conduse de câte un șerif în calitate de reprezentant al regelui, sistem păstrat de pe vremea anglo-saxonilor. După moartea lui William în 1087, s-a declanșat o dispută între fii săi pentru Anglia și Normandia. Mezinul regelui, Henric Beauclerc, a câștigat coroana. În timpul domniei sale s-a desfășurat Sinodul de la Westminster din 1107, care a rezolvat problema învestiturii clericilor de către laici. Arhiepiscopul Anselm de Canterbury, promotor al mișcării filosofice a scolasticismului timpuriu, s-a opus regelui în problema învestiturii. Spre deosebire de ginerele sau Henric V, împăratul româno-german,Henric I al Angliei și-a revendicat dreptul de a numi clerici, în ciuda opoziției.

Casa de Plantagenet[modificare | modificare sursă]

Mormintele lui Henri si Eleanor
Uciderea lui Thomas Becket
Richard Inima de Leu

După moartea prematură a singurului său fiu, Henric I i-a silit pe nobili să o recunoască pe fiica să Matilda că o moștenitoare a tronului, care s-a recăsătorit cu francezul Geoffrey, conte de Anjou, numit și Plantagenet pentru ramură de grozamă pe care o purta pe coif în timpul turnirelor. La moartea lui Henric I în anul 1135, iar nepotul sau Ștefan al II-lea de Blois, a preluat tronul. După un război civil, în 1153, Stephen l-a numit succesor pe fiul Matildei și al lui Geoffrey, Henric Plantagenet, conte de Anjou și duce de Normandia, care a devenit rege al Anglei că Henric al II-lea al Angliei, după moartea lui Stephen de Blois în 1154.

Disputele legate de succesiune au slăbit puterea regală centrală, iar nobilimea și biserica au devenit influențe. Pentru a-și consolida poziția, Henric a încercat să uniformizeze sistemul juridic. Reformele au scăzut însă autoritatea tribunalelor ecleziastice. Clerul era nevoit să recurgă la tribunalele laice, și s-a iscat un conflict cu Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury. Acesta a fost asasinat în catedrala de Canterbury în 1170 de cavalerii care au răspuns întrebării retorice a lui Henric, întrebându-se cine l-ar scapă de "preotul sâcâitor". Profund îndurerat de moartea lui, Henric a făcut penitență la mormântul lui Becket și a anulat decretul. În 1169, a început cucerirea Irlandei. S-a căsătorit cu Eleanor de Aquitania, fosta soție a regelui francez Ludovic VII. Plantagenetii au unit Anjou, Normandia și Aquitania cu Anglia, creând Regatul Angevin, care submina puterea regelui francez, revendicându-i teritoriile. Succesorul , fiul său,Richard Inimă de Leu, a fost încoronat rege în 1189 și a pornit în Cruciada a treia spre Țară Sfânta. Aflând de situația din Anglia , s-a întors, dar pe drumul spre casă, a fost capturat lângă Viena în 1192, de către ducele Leopold V de Austria, cu care intrase în conflict în timpul cruciadei. L-a predat împăratului german Henric VI, care a cerut o recompensă enormă pentru a-l elibera, iar plata ei a falimentat Anglia. Creșterea dărilor și guvernarea despotiva a regentului în absența fratelui său, Ioan al Angliei, au nemulțumit populația. În aceste condiții, a luat naștere legendă lui Robin Hood, care lua de la bogați și împărțea din averea lor celor săraci. După revenirea în țară din prizoneriat în 1194, Richard I Inima de Leu a fost nevoit să recucerească proprietățile angevine din Franța, pe care le ocupase regele francez Filip II August. A fost ucis în 1199 într-o lupta împotriva nobilimii răsculate din Aquitania. A intrat în legendă că simbolul cavalerului medieval.

În 1199, tronul a fost preluat de fratele mai tânăr al lui Richard, Ioan al Angliei, care a pierdut toate proprietățile Angliei în Franța în urmă unui conflict cu regele francez Filip II August. Al patrulea fiu în familia regală, Ioan era cunoscut că "Fără-de-Țară" pentru că nu moștenise nimic. După ce a fost înfrânt de Filip în Bătălia de la Bouvines în 1214, nobilii englezi s-au răsculat și l-au forțat să semneze în 1215 Magna Charta Libertatum, prin care regele se obligă să recunoască drepturile și libertățile nobilimii și ale Bisericii. Magna Carta reprezenta astfel fundamentul sistemului legislativ englez.

Henric al III-lea al Angliei, fiul lui Ioan, a preluat puterea în 1216 cu planuri ambițioase. Dorea să obțină tronul Sfântului Imperiu Roman pentru fratele sǎu, Richard de Cornwall, precum și coroana Siciliei. Presiunea dărilor și numirea unor favoriți ai regelui din sudul Franței în posturi cheie în stat au declanșat în 1258 o revoltă a nobililor englezi conduși de Simon de Montfort, numită Războiul Baronilor. Deși Simon de Montfort a fost la început unul dintre favoriții promovați de Henric și nimeni nu se aștepta că el să se situeze în fruntea unei revolte, conflictul dintre cei doi a apărut atunci când Montfort s-a căsătorit cu Eleonora, sora lui Hernic, fără acordul regelui. Henric a fost luat prizonier în timpul Bătăliei de la Lewes din 1264 și a fost silit să convoace pentru prima dată Parlamentul, care urmă să includă nobilimea, trimișii din comitate și reprezentanții orașelor. La început, delegații nobililor, Bisericii și restului populației s-au întâlnit. Ulterior s-a realizat separarea în Camerele superioară și cea inferioară. Deși Eduard I al Angliei, fiul lui Henric, l-a învins pe Simon de Montfort în bătălia de la Evesham din 1265, a fost silit să păstreze Parlamentul, întrucât avea nevoie de sprijinul financiar al nobilimii și al orașelor pentru campaniile sale militare. În 1267, a acordat Parlamentului prerogativa de a aprobă dările. Cu toate acestea, Eduard a reușit să reconsolideze autoritatea regală prin mai multe reforme. L-a învins pe ultimul prinț celt independent din Țară Galilor în 1284, câștigând titlul de Prinț al Țării Galilor pentru sine și urmașii săi.Eduard a reușit pentru scurtă vreme să pună sapanire pe Scoția.

În 1307, fiul și succesorul sǎu, Eduard al II-lea al Angliei, s-a văzut nevoit să renunțe la pănurile tatălui sǎu de a supune Scoția. S-a confruntat cu o rezistență puternică din partea nobililor față de favoriții săi și de pretențiile sale exagerate. Soția sa, Isabela, fiica regelui Filip IV, l-a uzurpat în 1327 cu ajutorul amantului ei, baronul exilat Roger Mortimer și se presupune că l-a ucis. În 1330, când Eduard al III-lea al Angliei a devenit major, și-a exilat mama și a ordonat execuția amantului acesteia. Ca nepot al regelui Filip IV, a revendicat tronul Franței când ultimul moștenitor din dinastia Capetienilor a murit în 1328, declanșând astfel Războiul de 100 de ani.

De la Rǎzboiul de 100 de ani la Razboiul Rozelor[modificare | modificare sursă]

La începutul războiului, Eduard Prințul Negru (datorită armurii pe care o purta) s-a făcut remarcat în fruntea armatei. A murit cu un an înainte de tatăl său, în 1376 și în 1377, mezinul regelui în vârstă de zece ani a devenit regele Richard II. După ce a înăbușit răscoala țărănească din 1381, domnia să a devenit tot mai autoritară, în privința Parlamentului, care susținea deschis revoltă condusă de vărul lui Richard, ducele de Lancaster. Regele a fost detronat în 1399 și ucis, iar ducele de Lancaster s-a urcat la tron sub numele de Henric IV. Războiul cu Franța a reizbucnit în 1415, în timpul domniei lui Henric V. După moartea prematură a regelui în 1422, soarta s-a întors împotriva englezilor. Până în 1453, în timpul domniei regelui Henric VI, Anglia a pierdut toate proprietățile continentale, mai puțin portul Calais. Situația s-a înrăutățit când regele a căzut pradă nebuniei. Mai mulți nobili s-au luptat pentru regență. O facțiune era condusă de un var al regelui, Richard, duce de York, care avea șanse să obțină tronul, întrucât ambii părinți erau descendenți direcți ai regelui Eduard III. Războiul civil a izbucnit în 1455. Casă de Lancaster avea un trandafir roșu pe blazon, iar cea de York un trandafir alb, astfel, conflictul dintre ele intrând în istorie cu numele de Războiul Rozelor. Eduard IV, fiul lui Richard de York, a preluat tronul cu ajutorul lui Richard Neville, conte de Warwick, cunoscut ca Făuritorul de regi. Când Neville nu l-a mai susținut, Eduard a fugit în țară în 1470. S-a întors cu trupe și l-a învins pe Neville și pe Eduard, fiul lui Henric VI, amândoi uciși în lupta. Henric VI a fost executat în Turnul Londrei în 1471, iar Eduard a domnit în liniște până la moartea sa dn 1483. Fratele său, Richard III, l-a urmat la tron. A reușit să-i elimine de la succesiune pe fii minori ai lui Eduard. Henric Tudor, un nepot al lui Henric VI, a venit în Anglia ca moștenitor al Casei de Lancaster și descendent al unei familii regale galeze. Richard III a fost ucis în bătălia de la Bosworth din 1485. Noul rege, Henric VII, a unificat Casele de Lancaster și York, casatorindu-se cu Elisabeta de York, fiica și moștenitoarea lui Eduard IV și a devenit primul rege din dinastia Tudorilor.

Dinastia Tudor[modificare | modificare sursă]

Epoca Elisabetană[modificare | modificare sursă]

Dinastia Stuart[modificare | modificare sursă]

Revoluția Glorioasǎ[modificare | modificare sursă]