Cazul vocativ

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Gramatică
Morfologie
Parte de vorbire
Sintaxă
Caz
Ablativ
Acuzativ
Dativ
Genitiv
Nominativ
Vocativ
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
Complement
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată
Propoziție circumstanțială

În lingvistică, se numește vocativ cazul ce exprimă interpelația directă a unei persoane prin folosirea apelativului (nume propriu sau termen de adresare). În limbile cu declinări, acest apelativ primește marca vocativului.

Pot avea cazul vocativ în special substantivele nume de persoană. în cazuri rare și doar dacă sunt personificate, se pot folosi la cazul vocativ și substantivele ce definesc obiecte neînsuflețite.

Este caracterizat prin intonație suplimentară, topică mobilă și virgulă sau semnul exclamării.

În limba română, la singular, cazul vocativ poate fi:

  • omonim cu nominativul nearticulat: fără determinare obligatiorie: Mamă!, Mihai!, Tată! sau cu determinare obligatiorie: Stimate domn!, Dragă doamnă!
  • omonim cu nominativul articulat doar cu determinante genitivale sau adjectivale. Exemple: Draga mea!, Frumosul meu!, Iubita mea!
  • constituit cu ajutorul desinențelor -e, -o, -ule. Exemple: Băiete!, Fetițo!, Omule!

În limba română, la plural, în plus față de singular, cazul vocativ poate fi:

  • omonim cu genitiv-dativul plural articulat. Exemple: Băieților!, Fetelor!, Dragilor!

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, București, 1980, p. 447

Referințe[modificare | modificare sursă]

Gramatica limbii române Cazul vocativ

Vezi și[modificare | modificare sursă]