Cazul vocativ
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În lingvistică, se numește vocativ cazul ce exprimă interpelația directă a unei persoane prin folosirea apelativului (nume propriu sau termen de adresare). În limbile cu declinări, acest apelativ primește marca vocativului.
Este caracterizat prin intonație suplimentară, topică mobilă și virgulă sau semnul exclamării.
În limba română, este caracterizat prin afixele -e (ex.:Ionele!), -ule (ex.: Frumosule!), -o (ex.:Leano!), -lor (ex.: Doamnelor!).
[modificare] Bibliografie
Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, București, 1980, p. 447
[modificare] Vezi și
 |
Acest articol legat de gramatică este un ciot. Poți ajuta Wikipedia prin completarea lui! |
- Caz → Ablativ • Acuzativ • Dativ • Genitiv • Nominativ • Vocativ •
- Parte de propoziție → Principală • Secundară •
- Atribut → Adjectival • Adverbial • Interjecțional • Pronominal • Substantival • Apozițional • Verbal •
- Complement → Direct • De agent • Indirect •
- Circumstanțial → Concesiv • Condițional • Consecutiv • De cauză • De loc • De mod • De scop • De timp
- Predicat → Nominal • Verbal •
- Subiect → Gramatical • Implicit • Logic • Zero •
- Propoziție → Afirmativă - Negativă • Analizabilă - Neanalizabilă • Enunțiativă - Interogativă •
- Propoziție subordonată
- Atributivă •
- Completivă → Directă • Indirectă •
- Circumstanțială → Concesivă • Condițională • Consecutivă • De cauză • De loc • De mod • De scop • De timp •
- Predicativă •
- Subiectivă •
