Regatul Roman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Regnum Romanum
Regatul Roman
753 î.Hr. – 510 î.Hr. Spqrstone.jpg
Localizare a Regatului Roman
Cartierele Romei antice
Capitală Roma
Limbă/limbi Latină
Formă de guvernare Monarhie
Rex
 - 753–717 î.Hr. Romulus
 - 535–510 î.Hr. Lucius Tarquinius Superbus
Legislativ Senatul Roman
Epoca istorică Antichitate
 - Fondarea Romei 753 î.Hr.
 - Violul Lucreției 510 î.Hr.

Regatul Roman (latină: Regnum Romanum) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale de la fondarea orașului în anul 753 î.Hr. de către Romulus până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane.

În legenda romană, când grecii au dus războiul împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său Iulus a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni Romulus și Remus, care au purces în fondarea orașului Roma în 753 î.Hr..

Italia pre-romanǎ[modificare | modificare sursă]

Legendele situează fondarea Romei în 753 i.en. Surse literare corelează fondarea Romei și căderea Troiei. Eratostene a plasat asediul Troiei în 1184 i.en., când un grup de greci arcadieni, condus de Evandru, s-a stabilit pe colină Palatinului, declarat ca cel mai vechi sălaș al Romei. Peninsula italică cuprindea o serie de seminții: latinii-strămoșii românilor, care au dăruit cetății eterne limba ei, sabinii și etruscii, troienii lui Enea, sosiți în Latium după distrugerea Troiei, și grecii arcadieni ai lui Evandru. După constituirea sinecismului latino-troian în Latium, populația a primit denumirea de "latini" și au luat naștere comunități pe cele șapte coline ale Romei: Palatin, Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin și Caelius.

Regionalizarea peninsulei italice era înlesnită de relieful ei. Solul nu era prielnic dezvoltării agriculturii în multe zone, dar favoriza creșterea vitelor. Pădurile erau mai abundente decât în prezent, iar zăcămintele minerale depășeau nevoile locuitorilor. Din Asia Centrală indo-europenii s-au răspândit în largi zone în valuri succesive din Asia și Europa, europenizarea s-a realizat pe întregul continent european. Primii indo-europeni s-au stabilit în câmpiile și zonele deluroase, cele mai fertile, ale peninsulei italice, aducând cu cei tehnică bronzului între 2000-1500 i.en. Sosiți de pe podișul helvetic și din Europa centrală, ei au străbătut trecătorile Alpilor, au coborât câmpia Padului și s-au răspândit în restul peninsulei. În vremea primelor valuri indo-europene, se constată existența a două tipuri de civilizație în peninsula: cea a terramarelor în nordul Italiei, și cea a apeninilor, în sudul Etruriei.

Doar ligurii nu aparțineau populațiilor indo-europene instalate în Italia, cunoscute că italici. Italicii au subjugat populațiile preindoeuropene, siculi , cărora le-au impus limbile și cultură lor. Siculii erau inhumanti(își îngropau morții). La sfârșitul mileniului ÎI i.en., a coborât în Italia un nou val de indo-europeni, stabilindu-se în zonele muntoase ale Italiei, care erau nepopulate. Din acest val au făcut parte umbrii, sabinii și samniții, ce trăiau în zone unde au luat naștere idiomurile osco-umbriene și populațiile sabellice. Aceste populații montane au exercitat o îndelungată presiune asupra populațiilor din câmpie, inclusiv asupra latinilor. Ultimul val de indo-europeni au introdus fierul (urmele sunt întâlnite la Villanova, din sudul Emiliei, de lângă Bologna). Villanovienii practicau incineratia și le depuneau cenușă în urne conice, acoperite de un vas conic. Villanovienii utilizau tehnică fierului, acoperind o zona mai vastă decât predecesorii lor. Triburile indo-europene duceau o viață pastorală și cultivau cerealele sălbatice. Treptat, s-a răspândit agricultură,bazată pe cultivarea grâului și viței de vie și altor cereale că meiul, orzul sau alacul.

Harta Italiei la sfârșitului mileniului II i.en. era variată. În nord locuiau ligurii și veneții. La mijlocul mileniului I i.en., au patrins celții în peninsula, care au creat în arealul Padului Gallia Cisalpină. În centrul Italiei se aflau umbrienii și etruscii, iar în sud, samniții și oșci, imigranți și coloniști greci. Între sec. VIII-V i.en., grecii au făurit numeroase așezări urbane, coloniile întinzându-se în zona de coasta, între Cumae, până la Rhegion. Peloponesienii greci au fondat Tarentul, Sybaris și Crotona. Grecii din Cumae au fondat Neapolis, iar cei din Sybaris au fondat Posidonia-Paestum. Coloniile agricole au refulat către interior autohtonii italici, pe când coloniile au menținut relații bune cu ei. Coloniile elenice formau un focar, care genera și răspândea activ în Italia cultură greacă. Regiunea a fost numită de Polybius că Grecia Mare-Magna Graecia. Populațiile indigene au coexistat și cooperat cu imigranții elenici, marcate de fenomenul aculturației. Pe baza unității spirituale greco-române, alături de etrusci, grecii din sudul Italiei și din Hellada continentală au exercitat o puternică înrâurire asupra culturii române, asupra dreptului, instituțiilor, artelor, literaturii, religiei "cetății eterne".

Prima cultură latina coincide cu sfârșitul erei bronzului și începutul epocii fierului (1000-900 i.en.). A două, identificată între 900-830 i.en., implică relații cu Etruria meridională și apar comunități fortificate de tip protourban. A treia cultură s-a desfășurat între 830-720 i.en., când au apărut influențe ale sabinilor, coborâti din munți și ajunși până la Roma, și s-au conturat diferientieri sociale. A patra cultură cuprinde o relativă urbanizare, difuzarea scrierii, relevată de fibulă de la Praeneste și manifestări de cultură orientalizată, de inspirație etruscă. Pe malurile Tibrului proliferează comunități rustice, cantoane, pagi-așezări pe înălțimi-sate deschise și fortificate. Comunitățile rurale latine fiind autonome și numite populi, au creat confederații bazate pe culte și sanctuare religioase comune și locuiau pe masivul alban-Pliniu cel Bătrân înregistrează lista celor 30 de popoare albane. S-au dezvoltat pe lângă sate latine și așezări rustice satelit, iar zonele intermediare dintre sate și teritoriile periferice erau rezervate pășunilor, grădinăritului și arborculturii și se practică creșterea vitelor. Latinii și sabinii au fost crescători de vite, dar au devoltat ulterior agricultură, artizanatul și comerțul. Centrul Latiumului era Albă Longa, ulterior Aricia și Lanuvium. Săpăturile arheologice atestă că Albă Longa s-a dezvoltat înaintea Romei, după cum atestă și Titus Livius.

Civilizația etruscă[modificare | modificare sursă]

Originile etruscilor sunt controversate, iar limba vorbită de aceștia poartă mister. Herodot afirmă că etruscii ar fi imigrat în Italia din Lidia, Dionis din Halicarnar îi consideră locuitori ai Italiei. Solul și subsolul Etruriei, corespundea Toscanei actuale, bogate în resurse naturale: lemn utilizat pentru construcții navale, mine de plumb argentifer, staniu , cupru și fier. Etruscii au format o civilizație urbană prosperă, relevată de numeroase monumente: morminte ornate cu fresce, vase, reliefuri. Au fondat orașe opulente, în care au introdus , sistematizat și codificat practici grecești. În orașul Caere (care măsură 150 ha) se concentrau 25 000 de locuitori. În sec. VII i.en., civilizația etruscă a cunoscut o largă expansiune, iar între sec. VII-V i.en., a existat o confederație etruscă, menită a promova interesele așezărilor urbane etrusce, între Bologna și Capua. Până în sec. VI i.en., orașele etrusce au fost conduse de un monarh-lauche, înzestrat cu drepturi militare și de coerciție asupra supușilor, drept simbolizat de securea și nuielele purtate de trabantii lui, lictorii. Posedă rol religios, a căror puteri le erau transmise pe linie dinastică. Era asistat de un consiliu oligarhic, care a sfârșit prin a-l înlătura, cu excepția cetății Veii, unde el s-a menținut stăpân până la cucerirea română. Societatea etruscă era caracterizată de o structura oligarhică, iar nobilii dominau cu o mâna de fier, iar slujitorii lor osteneau pe ogoare, în orașe, în ateliere industriale sau în mine. Nu existau adunări populare, dar femeile dețineau o funcție relevanță în viață politică, dar și în cea privată a etruscilor. Familia etruscă era împărțită în multe ramuri. Erau religioși, crezând că zeii intervin fără încetare în viață oamenilor, iar prezicătorii specializați, haruspicii, deslușeau sensul intervențiilor divine în descifrarea semnelor divine exprimate de ficatul victimelor animale sacrficate. Panteonul etrusc era populat de numeroși zei care se deosebeau de la un oraș la altul. Influențele grecești asupra panteonului erau evidente, etruscii adoptând cultul lui Heracles. Etruscii venerau zei că Tinia, Uni, Menerva, Nethuns, Turan, Mariș. Cele 12 cetăți ale confederației etrusce dispuneau de un sanctuar comun plasat la Voltumna. Aristocrații ridicau cavouri bogate și decorate, iar vinul libațiilor și sângele animalelor sacrificate determinau defuncții să nu se mai întoarcă printre muritori. Aveau la dispoziție porturi, corăbiile și negustorii lor străbăteau Mediterana. Confederația etruscă, de multe ori agitată de tensiuni interne, a cucerit valea Padului la nord, Latium și o parte din Campania la sud, inclusiv Capuâ. Au fost aliați cu cartaginezii pe termen limitat. După ce au fost învinși într-o bătălie năvală în față cetății Cumae în 474 i.en., Capuâ a ajuns pe mâna samniților în 432 i.en. Samniții și alte populații italice au blocat ulterior expansiunea grecilor. Etruria septentrională a prosperat, porturile situate pe aceste meleaguri realizând un comerț activ cu Grecia continentală, mai ales cu Atena.

Regii Romei[modificare | modificare sursă]

Regii Romei
Rege Domnie tradițională
Romulus 753 î.Hr.-716 î.Hr.
Numa Pompilius 715 î.Hr.-674 î.Hr.
Tullus Hostilius 673 î.Hr.-642 î.Hr.
Ancus Marcius 642 î.Hr.-617 î.Hr.
Lucius Tarquinius Priscus 616 î.Hr.-579 î.Hr.
Servius Tullius 578 î.Hr.-535 î.Hr.
Lucius Tarquinius Superbus 535 î.Hr.-510 î.Hr./509 î.Hr.

Înainte de împărații romani și consuli, Roma a fost o monarhie guvernată de către regi (latină: Rex). Regii, excluzându-l pe Romulus, el fiind fondatorul orașului, au fost fiecare aleși de către poporul Romei pentru a servi pe viață, niciunul dintre aceștia bazându-se pe forța militară pentru a câștiga tronul. Deși nu este specificat vreun principiu ereditar în alegerea primilor patru regi, începându-se cu al cincilea, Tarquinius Priscus, moștenirea regală curgea prin soțiile regelui decedat. În consecință, istoricii antici afirmă că regele era ales pe baza virtuților sale, și nu cea a descendenților.

Rmn-military-header.svg
Regatul Roman
753 î.Hr.510 î.Hr.
Republica Romană
510 î.Hr.27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr.476 / 1453 d.Hr.
Principatul
Dominatul
Imperiul de Apus   Imperiul de Răsărit
Magistrați obișnuiți
Magistrați extraordinari
Oficii și titluri onorifice
Politică și legislație
modifică 

Istoricii Romei antice îngreunează determinarea puterilor regelui din pricina faptului că făceau referire la acesta cu puterile omologilor săi republicani (și anume consulii). Unii scriitori moderni consideră că puterea supremă a Romei rezida în mâinile oamenilor și că regele era doar șeful executiv pentru Senat și popor, în timp ce alții susțin că regele poseda puterea suverană, iar Senatul și poporul aveau doar un rol minor în privința puterilor sale.

Ce se știe sigur este că numai regele deținea dreptul de auspiciu din partea Romei ca Augurul său șef, iar nici un eveniment public nu putea fi executat fără voința zeilor, făcută cunoscută prin auspicii. Oamenii vedeau regele ca mediatorul dintre ei și zei, privindu-l astfel cu respect religios. Aceasta făcea regele șeful religiei naționale și șeful religios executiv, având puterea de a controla calendarul roman, de a dirija toate ceremoniile religioase și de a numi oficiile și ofițerii religioși subalterni. A fost Romulus cel care a instituit augurii și s-a crezut a fi cel mai bun augur dintre toate. De asemenea, regele Numa Pompilius a instituit Pontifii și prin aceștia dogma religioasă a Romei.

Dincolo de autoritatea sa religioasă, regele era investit cu autoritate militară și judiciară supremă prin uzul Imperiumului. Imperiumul regelui era acordat pe viață și îl proteja pe acesta de a fi vreodată judecat pentru acțiunile sale. Ca singurul deținător de Imperium în Roma la vremea respectivă, regele deținea autoritate militară necontestată, fiind comandant suprem al tuturor legiunilor Romei. De asemenea, legile ce protejau cetățenii de abuzul magistraților care dețineau Imperium nu existau în vremea regelui.

Imperiumul regelui îi acorda atât puteri militare, dar și calificarea de a se pronunța în judecată legală în toate cazurile, ca șef al justiției Romei. Deși putea numi pontifi în slujbe de judecători minori în unele cazuri, avea autoritatea supremă în oricare dintre acelea aduse în fața sa, atât civile, cât și criminale. Aceasta făcea regele suprem atât în vremuri de război, cât și pace. Un consiliu sfătuia regele în timpul tuturor proceselor, însă acesta nu avea o putere în a controla deciziile regelui. Deși unii scriitori consideră că nu exista posibilitatea unui apel la deciziile regelui, alții menționează că o propunere pentru apel putea fi adusă de către orice patrician în timpul unei întâlniri a Adunărilor curiate.

O altă putere a regelui era aceea de fie a numi sau nominaliza toți oficialii la oficii. Regele putea numi un tribunus celerum pentru a servi ca tribun of tribului Ramnes din Roma, dar și în calitate de comandant al gărzilor de corp personale ale regelui, legătură similară cu cea dintre împăratul roman și prefectul pretorian. Regele era obligat să numească tribunul la intrarea în serviciu, iar tribunul părăsea oficiul doar la moartea regelui. Tribunul era al doilea rang după rege și deținea, de asemenea, puterea de a convoca Adunarea curiată și discuta legislația în fața acesteia.

Un alt ofițer numit de către rege era cel de Praefectus Urbanus, care acționa ca paznicul orașului. Când regele era absent din oraș, prefectul deținea toate puterile și abilitățile acestuia, până la punctul de a i se acorda Imperium cât timp se afla în interiorul orașului. Regele a primit chiar dreptul de a fi singura persoană care putea numi patricieni în Senat pentru a lucra drept senatori.

Sub rege, Senatul și Adunarea curiată dispunea de o foarte mică putere și autoritate. Senatul și Adunarea curiată nu erau corpuri independente deținând dreptul de a se reuni și discuta problemele statului. Ele puteai fo convocate numai de rege și puteau discuta strict problemele aduse în fața acestora de către rege. În timp ce Adunarea curiată putea pasa legi pe care regele le accepta, Senatul reprezenta numai un consiliu onorabil. Putea sfătui regele privind acțiunile sale, dar în nici o ipostază nu-l putea preveni de la acționa. Singurul lucru pe care regele nu îl putea face fără aprobarea Senatului era declararea războiului împotriva națiunilor străine.

Însemnele regilor Romei erau 12 lictori conducând legăturile ce purtau topoare, dreptul de a se așeza pe un scaun Curule, Toga Picta de culoare roșu închis, încălțăminte roșie și o diademă albă în jurul capului. Dintre toate aceste insemne, cea mai importantă era toga.

Alegerea regelui[modificare | modificare sursă]

La moartea regelui, Roma intra într-o perioadă de interregum. Senatul se întâlnea și numea un Interrex pentru a servi o perioadă nedefinită (de obicei mai puțin de un an) cu singurul rol de a nominaliza următorul rege al Romei. Odată ce Interrexul găsea un nominalizat potrivit pentru, el era adus în fața Senatului, iar Senatul îl revizuia. Dacă era acceptat de către Senat, Interrexul convoca Adunarea curiată și participa ca președinte al adunării în timpul alegerii regelui.

Odată propus Adunării curiate, poporul Romei îl putea fie accepta, fie refuza. Dacă era acceptat, regele ales nu intra imediat în oficiu. Alte două acte trebuiau să se desfășoare înainte de investirea sa cu autoritate și putere regală completă. Întâi era necesară obținerea acordului divin al zeilor care respectau numirea sa prin auspicii, din moment ce regele era înaltul preot al Romei. Această ceremonie era desfășurată de către un augur, care conducea regele ales la citadelă, acolo unde augurul îl plasa pe un scaun de piatră, în timp ce mulțimea aștepta dedesubt. Dacă era găsit merituos pentru domnie, augurul anunța că zeii au oferit semne favorabile, confirmând astfel caracterul preotesc al regelui.

Al doilea act ce trebuia executat era acordarea Imperiumului regelui. Votul precedent al Adunării curiate determinase doar cine avea să fie rege, însă prin acest act nu-i acordaseră puterile regelui asupra sa. Ca atare. însuși regele a propus Adunării curiată o lege admițându-i Imperium, iar Adunarea a votat în sprijinul acestei legi. Motivul acestui dublu vot al Adunării este destul de clar. Imperiumul putea fi acordat doar unei persoane pe care zeii o considerau favorabilă. Era, deci, necesar să se determine cine era persoana capabilă de a primi Imperium și, când aceasta era și favorizată de divinități, Imperiumul îi era acordat printr-un vot special.

În teorie, oamenii Romei aveau puterea de a își alege conducătorul, însă Senatul deținea majoritatea controlului asupra acestui proces.

Roma sub regii săi[modificare | modificare sursă]

Armata romană
EXERCITUS•ROMANORUM
Roman Military banner.svg


Domnia lui Romulus[modificare | modificare sursă]

Romulus nu a fost doar primul rege al Romei, dar și fondatorul ei. În 753 î.Hr., Romulus a început construirea orașului pe Dealul Palatin. După fondarea Romei, el a invitat criminali, sclavi fugari, exilați și alte astfel de populații nedizerabile, oferindu-le azil. În această manieră, Romulus a populat cinci dintre cele șapte dealuri ale Romei. Pentru a oferi cetățenilor săi neveste, Romulus a invitat tribul vecin de sabine la un festival unde a răpit femeile sabine și le-a adus înapoi în Roma. După războiul dus împotriva sabinilor, Romulus a adus atât romanii, dar și adversarii lor sub același conducător.

După fondarea orașului, Romulus a divizat oamenii Romei între cei pregătiți și cei inapți pentru luptă. Luptătorii au format Legiunea Romană, constituită din 6000 infanterie și 600 cavalerie. Restul a format poporul roman, iar din acest rest Romulus a selectat 100 dintre cei mai nobili pentru a-i servi drept senatori într-un consiliu consultativ al regelui, Senatul Roman. Pe acești oameni i-a numit patricieni și aveau să devină nobilii și elita orașului în timpul Republicii.

După 38 de ani petrecuți ca rege al Romei, Romulus a luptat în mai multe războaie în care a învins, mărind controlul Romei în tot Latiumul și în multe dintre zonele înconjurătoare. De asemenea, Romulus a instituit Augurii ca parte a religiei romane. Romulus avea să fie amintit de timpuriu drept cel mai mare cuceritor al Romei și unul dintre cei mai religioși oameni din istoria romană. După moartea sa la vârsta de 54 de ani, Romulus a fost deificat ca zeul războiului Quirinus și a servit nu doar ca unul dintre cei trei zei importanți ai Romei, dar și ca zeitatea asemănată orașului Roma.

Domnia lui Numa Pompilius[modificare | modificare sursă]

După strania și misterioasa moarte a lui Romulus, domnia a căzut în mâinile lui Numa Pompilius. Lăudat pentru înțelepciunea sa naturală, domnia lui Numa a fost marcată de pace și prosperitate. La numirea ca rege, fiind sabin la naștere, a mărit Senatul pentru a include 100 de nobili sabini care veniseră la Roma în timpul domniei lui Romulus. Acești oameni erau numiți, de asemenea, patricieni, în timp ce descendenții lor aveau să devină elita Republicii.

Numa a reformat Calendarul roman ajustându-l pentru anul solar, instituind la fel de bine mai multe ritualuri religioase ale Romei. El a organizat zona din și din afara Romei în districte pentru un management mai ușor. El este, de asemenea, creditat pentru organizarea primelor bresle profesionale ale Romei.

Numa este amintit ca cel mai religios dintre regi (surclasându-l chiar pe Romulus), iar în timpul domniei sale, a introdus Flamenii, Virginele vestale ale Romei, Pontifii și Colegiul Pontifilor. De asemenea, în timpul domniei sale se spune că un scut din partea lui Jupiter ar fi căzut din cer cu soarta Romei scris pe el. Numa a ordonat copierea scutului în unsprezece exemplare, acestea devenind sacre romanilor.

Domnia sa avea să dureze 41 de ani și avea să aibă o moarte naturală, ușoară.

Domnia lui Tullus Hostilius[modificare | modificare sursă]

Tullus Hostilius se asemăna bine lui Romulus în atitudinea sa războinică și, complet diferit de Numa în lipsa de respect față de zei. Tullus a purtat război împotriva cetății Alba Longa, Fidenae și Veii, oferind astfel Romei chiar mai mare teritoriu și putere. În timpul domniei lui Tullus orașul Alba Longa a fost complet distrus, iar Tullus a înrobit populația, trimițând-o apoi înapoi la Roma.

Tullus dorea război atât de mult încât a mai purtat unul împotriva sabinilor. Odată cu venirea domniei lui Tullus, romanii și-au pierdut dorința pentru pace. Tullus a purtat atât de multe războaie încât neglijase complet venerarea zeilor. Legenda spune că din această cauză o ciumă a infectat orașul, Tullus însuși aflându-se printre cei infectați. Când acesta a implorat pentru ajutorul lui Jupiter, Jupiter i-a răspuns cu un fulger ce l-a ars pe rege și a transformat casa sa în cenușă.

În ciuda naturii sale războinice, Tullus Hostilius a selectat și reprezentat al treilea grup de persoane care formau clasa patriciană a Romei, consistând dintre cei care veniseră la Roma pentru a căuta azil și o nouă viață. De asemenea, el a mai construit o nouă casă pentru Senat, Curia, care a supraviețuit peste 500 de ani după moartea sa. Domnia sa a durat 31 de ani.

Domnia lui Ancus Martius[modificare | modificare sursă]

În urma misterioasei morți a lui Tullus, romanii au ales un rege religios și pacifist în locul său. Acesta era nepotul lui Numa,Ancus Marcius. Mult precum bunicul său, Ancus a făcut puține pentru a mări granițele Romei și a dus războaie doar atunci când teritoriile sale aveau nevoie să fie apărate. De asemenea, el a construit un apeduct, Aqua Martia și a construit prima închisoare romană pe Dealul Capitoliului.

În timpul domniei sale, Dealul Janiculum aflat pe malul de vest era fortificat pentru a proteja Roma. Tot el a construit și primul pod peste Tibru. De asemenea, el a fondat portul Romei Ostia pe Marea Tireniană și dezvoltarea primelor lucrări de sare. În timpul domniei sale, mărimea Romei a crescut din cauză că Ancus folosea diplomație pentru a alătura pe calea pașnică orașele mai mici din înconjurul Romei, într-o alianță. Folosind această metodă, a completat cucerirea latinilor și restabilirea așezării lor pe Dealul Aventin, formând astfel clasa de plebei a Romei.

Avea să moară din cauze naturale, la fel ca și bunicul său înaintea sa, după 37 de ani ca rege și avea să fie amintit ca cel mai mare Pontif al Romei.

Domnia lui Lucius Tarquinius Priscus[modificare | modificare sursă]

Lucius Tarquinius Priscus nu era doar al cincilea rege al Romei, dar și primul născut etrusc. După imigrarea în Roma, l-a simpatizat pe Ancus Marcius, care l-a adoptat mai târziu ca pe fiul său. La urcarea la tron, a condus războaie împotriva sabinilor și etruscilor, ceea ce a dublat mărimea Romei și a adus mari bogății orașului.

Printre primele sale reforme se numără adăugarea a 100 de scaune noi Senatului, aducând persoane din rândurile triburilor etrusce cucerite și ridicând numărul senatorilor la 300. A folosit prada de război din cuceririle sale pentru a construi mari monumente pentru Roma. Printre acestea se număra marele sistem de canalizare al Romei, folosit pentru secarea zonei de mlaștină dintre cele șapte dealuri ale Romei. În locul acesteia, a început ceea ce avea să devină Forul Roman. Tot el a instituit fondarea Jocurilor Romane.

Cel mai faimos proiect de construcții al său este Circus Maximus, un imens stadion folosit pentru întrecerile de care, rămânând până în zilele noastre cel mai mare stadion din lume. Priscus a urmat terminarea Circus Maximus cu începerea construcțiilor pentru o fortăreață-templu zeului Jupiter pe Dealul Capitoliului. Din păcate, a fost ucis după 38 de ani ca rege de mâinile fiilor lui Ancus Marcius înainte ca acel proiect să fie terminat. Domnia sa este cel mai bine amintită din prisma introducerii simbolurilor militare și oficiilor civile, dar și introducerea Triumfului roman, fiind primul roman sărbătorit.

Domnia lui Servius Tullius[modificare | modificare sursă]

În urma morții lui Priscus, ginerele său Servius Tullius l-a succedat la tron, al doilea rege născut etrusc aflat la conducerea Romei. Precum socrul său, Servius a câștigat războaie împotriva etruscilor. A folosit comoara venită din campanii pentru a construi primele ziduri ce înconjurau complet cele șapte dealuri ale Romei; construcția este cunoscută sub numele de Pomerium. A adus și reforme pentru armata romană.

Este faimos pentru implementarea unei noi constituții pentru romani, continuând procesul de dezvoltare al claselor orașului. A instituit primul recensământ din lume, care diviza poporul Romei în cinci clase economice și a format Adunarea secolului. El a folosit acest recensământ și pentru a diviza poporul din interiorul Romei întru patru triburi urbane bazate pe locația lor în oraș, stabilind Adunarea tribală. Domniei sale îi este atribuită și construirea templului Dianei de pe Dealul Aventin.

Reformele lui Servius au adus o schimbare majoră în viața romană: drepturile de vot erau acum bazate pe bogăția economică, transferând multă putere în mâinile elitei romane. Odată cu trecerea timpului, însă, Servius a favorizat în mod crescând cei mai sărăciți oameni pentru a obține favoruri din partea plebeilor. Legislația sa a fost una extrem de penibilă ordinului patrician. Domnia sa de 44 de ani a fost finită cu asasinarea sa într-o conspirație condusă de propria sa fiică, Tullia, alături de soțul său, Lucius Tarquinius Superbus.

Domnia lui Lucius Tarquinius Superbus[modificare | modificare sursă]

Al șaptelea și ultimul rege al Romei a fost Lucius Tarquinius Superbus. Ca fiul lui Priscus și ginerele lui Servius, Tarquinius era, de asemenea, de naștere etruscă. În timpul domniei sale etruscii au atins vârful puterii lor. Spre deosebire de toți ceilalți regi dinaintea sa, Tarquinius a folosit violența, uciderea și terorismul pentru a menține controlul asupra Romei. A abrogat multe dintre reformele constituționale antecedente create de către predecesorii săi. Singurul lucru benefic Romei a fost completarea templului lui Jupiter început de tatăl său, Priscus.

Tarquinius a înlăturat și distrus toate raclele sabine de pe Piatra tarpeiană, înfuriind oamenii Romei. Oamenii nu mai puteau tolera domnia sa tiranică atunci când a permis violul Lucreției, o patriciană romană, de mâinile propriului său fiu. Rudă a Lucreției, Lucius Junius Brutus (strămoș al lui Marcus Brutus), a convocat Senatul și l-a expulzat pe Tarquinius și monarhia sa din Roma în 510 î.Hr..

După înlăturarea lui Tarquinius, Senatul a votat ca niciodată să nu mai fie permisă domnia unui rege și a reformat Roma într-un guvern republican în 509 î.Hr.. Lucius Junius Brutus și Lucius Tarquinius Collatinus, un membru al familiei Tarquin și văduvul Lucreției, au procedat în a deveni primii consuli ai noului guvern al Romei. Acest nou guvern îi va conduce pe romani în cucerirea majorității lumii mediterane și va supraviețui pentru următorii cinci sute de ani, până la domnia lui Iulius Cezar și Cezar August.

Oficii republicane din partea regelui[modificare | modificare sursă]

Cu regele plecat, Roma ducea lipsă de conducere. Pentru a salva situația, consulii au fost instituiți. Inițial, consulii dețineau toate puterile regelui doar că în forma a două persoane care își puteau exercita dreptul de veto asupra acțiunilor celorlaltuia și serveau alături pe un mandat de un an. Mai târziu, puterile consulilor au fost împărțite și altor magistrați care fiecare deținea o porțiune mică a puterilor inițiale ale regelui. Primul printre aceștia era pretorul, care înlătura consulilor autoritatea judiciară. Apoi a venit cenzorul, care înlătura consulilor puterea de a conduce recensământul.

Cât pentru autoritatea religioasă a regelui, aceasta era împărțită între două oficii religioase: Rex Sacrorum și Pontifex Maximus. Rex Sacrorum era de jure cel mai înalt oficial religios al Republicii, al cărui unic rol era de a face sacrificiul anual către Jupiter care fusese rezervat până atunci regelui. Pontifex Maximus, însă, era de facto cel mai înalt oficiu religios. În acesta, majoritatea autorității religioase a regelui era învestită. El avea puterea de a numi toate Virginele Vestakem Flamenii, Pontifii și chiar și Rex Sacrorumii. La începutul secolului I î.Hr., Rex Sacrorum era aproape uitat, iar Pontifex Maximus primise aproape completă autoritate religioasă pentru religia romană.

La nouă ani după expulzarea lui Tarquinius, romanii au instutuit dictatura. Acestui dictator îi era oferită autoritatea completă asupra tuturor problemelor civile și militare ale Romei, neexistând drept de apel la deciziile sale. Puterea sa era atât de absolută încât romanii abia îndrăzneau să numească un dictator în vremuri de pericole severe. Singurul lucru care împiedica dictatorul de a nu deveni rege era mandatul său pe o perioadă limită de șase luni.

Cu ascensiunea lui Iulius Cezar și a fiului său adoptiv Cezar August, puterile regelui aproape reveniseră. Iulius Cezar a fost ales atât Pontifex Maximus, dar și dictator pe viață, ceea ce-i oferea toate puterile regilor antici, și chiar unele mai mari. După asasinarea sa în Idele lui Marte, 44 î.Hr., fiul său adoptiv Cezar August a câștigat puterea Imperiumului Consular și puterile Tribunului Poporului, combinate cu pozițiile de Pontifex Maximus și Princeps Senatus, devenind aproape identic regelui. Ceea ce a readus în final Roma la un sistem monarhal, însă, a fost câștigul lui August privind puterea de a numi un succesor la toate puterile sale. Odată cu aceasta, Republica Romană a sfârșit, iar Imperiul Roman condus de împărații romani și monarhi a revenit la putere.

Articole corelate[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]