Cazul acuzativ

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Gramatică
Morfologie
Parte de vorbire
Sintaxă
Caz
Ablativ
Acuzativ
Dativ
Genitiv
Nominativ
Vocativ
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
Complement
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată
Propoziție circumstanțială

În lingvistică, cazul acuzativ este în primul rînd cazul gramatical care marchează obiectul direct al acțiunii unui verb. Totuși, în unele limbi între care și limba română, tot în cazul acuzativ sînt considerate și unele obiecte indirecte ale verbului, de exemplu cele exprimate cu ajutorul anumitor prepoziții, atunci cînd din punct de vedere morfologic aceste obiecte indirecte au aceeași formă ca în contextele unde aceleași cuvinte sînt obiecte directe. Astfel, pronumele românesc eu are la cazul acuzativ forma mine și atunci cînd e complement direct (Pe mine m-a ținut minte.), și cînd e complement indirect cu prepoziție (La mine a venit mielul.); această coincidență morfologică este total sistematică în limba română, ceea ce justifică includerea la cazul acuzativ și a unor obiecte indirecte. (Totuși, varianta neaccentuată de acuzativ a aceluiași pronume se folosește numai ca obiect direct, în timp ce pentru rolul de obiect indirect în acuzativ nu există o formă neaccentuată.)

Exemple în limba română:

  • complement direct, răspunde la întrebările pe cine? și ce?:
    • Vulpea l-a păcălit pe urs. (Pe cine a păcălit? – Pe urs.)
    • Căldura din ultimele zile a topit zăpada. (Ce a topit? – Zăpada.)
  • complement indirect cu prepoziție, răspunde la întrebări precum cu cine?, cu ce?, la cine?, la ce? și altele asemenea:
    • Am discutat despre vreme. (Despre ce am discutat? – Despre vreme.)
  • complement circumstanțial exprimat prin substantiv cu prepoziție, răspunde la întrebări ca unde?, de unde?, cînd?, pînă cînd?, cum?, din ce cauză?, cu ce scop?, de către cine? etc.:
    • Culegătorii au pus strugurii în coșuri. (Unde au pus? – În coșuri.)

Vezi și[modificare | modificare sursă]