Cartagina
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
- Acest articol este despre oraşul-stat Cartagina din nordul Africii. Pentru alte întrebuinţări vedeţi Cartago (dezambiguizare).
Cartagina (din limba feniciană Qart-Hadasht, "Noul oraş", scris fără vocale precum în toate limbile semitice drept QRT HDŠT, قرة -حدشة sau קרת חדשת, latină Carthago) a fost un oraş antic în Nordul Africii, localizat în partea estică a Lacului Tunis, în prezent un cartier al oraşului modern Tunis din Tunisia. Limba vorbită de cartaginezi se numea punică, fiind una din limbile semitice antice, care provenea din limba vorbită de fenicieni.
Cartagina a fost fondată de către comercianţii fenicieni şi, conform legendei, de prinţesa Dido (sau Elisa), sora lui Pigmalion. Colonia a ajuns să aibă o mare importanţă economică, ce rivaliza cu cea a metropolelor feniciene. În jurul ei s-a format un adevărat imperiu, cea mai mare forţă maritimă din Mediterana Occidentală până la Războaiele Punice cu Republica Romană.
Oraşul era alimentat cu apă printr-un apeduct lung de 132 km, construit între anii 120-131 e.n., care aducea apă proaspătă din masivul muntos Djebel Zaghouan. Resturi ale acestui vechi apeduct roman se mai văd şi azi la Mohammédia (la sud de Tunis).
Situl arheologic Cartagina este înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Cuprins |
[modifică] Istoria oraşului Cartagina
[modifică] Întemeierea
Cartagina a fost întemeiată de colonişti fenicieni veniţi din Tir în secolul 9 sau 8 î.Hr. Pentru a se deosebi de vechea colonie Utica, ei au numit noua aşezare "oraşul nou" - în feniciană Qart-Hadašt. O tradiţia antică fixează întemeierea oraşului în anul 814 î.Hr. Cele mai vechi vestigii arheologice se lasă datate în prima jumătate a secolului al optulea î.e.n.
Legenda întemeierii oraşului Cartagina ne relatează cum prinţesa feniciană Elisa, cunoscută la romani sub numele de Dido, sora regelui Pygmalion al Tyr-ului, a fugit de fratele ei însetat de putere care îi ucisese soţul şi a ajuns cu corăbiile pe coasta nord-africană. Căpetenia locului i-a făgăduit atât pământ cât va putea să înconjure cu o piele de vacă. Elisa a tăiat pielea în fire subţiri şi cu ajutorul acestora a putut marca o bucată mare de pământ. Linia marcată de aceste fire a alcătuit Byrsa, colonia în jurul căreia s-a dezvoltat mai târziu oraşul Cartagina. După întemeierea oraşului, Eliza s-a jerfit într-un rug de foc pentru a garanta bunăstarea oraşului. O versiune a acestei legende este redată de poetul Vergil în lucrarea Aeneis.
[modifică] Perioada punică
În primele două secole de la întemeiere Cartagina a fost dependentă de Tyr, oraşul care a întemeiat-o. Când teritoriile feniciene au fost cucerite de perşi în secolul al VI-lea î.Hr., Cartagina s-a desprins de sub tutela şi de sub influenţa metropolei. În perioada următoare, ea devine o putere maritimă şi comercială, întemeind la rândul său colonii în Sicilia, Sardinia, Corsica, pe insulele Baleare, pe coasta de nord a Africii şi pe cea sudică a Spaniei.
Conflictele permanente pe care le-a avut cu diversele colonii greceşti în secolele al V-lea şi al IV-lea î.Hr. (cele mai renumite fiind cele cu Siracuza şi Nisa) nu i-au împiedicat ascensiunea. În această perioadă, Cartagina a fost supusă unei puternice influenţe culturale greceşti, dar rămâne permanent aliată cu etruscii.
Oraşul a prosperat prin dezvoltarea comerţului maritim. În secolele al IV-lea şi al III-lea î.Hr., Cartagina a devenit cel mai bogat oraş din zona mediteraneană. În el locuiau 400.000 de oameni, alţi 100.000 trăind în zona agricolă limitrofă. Cele trei războaie punice împotriva Romei au condus în cele din urmă la prăbuşirea Cartaginei. În timpul celui de-doilea război, trupele punice, conduse de renumitul general Hannibal, au constituit o adevărată ameninţare pentru Roma.
[modifică] Perioada romană
După un asediu de trei ani, romanii conduşi de Scipio Africanus au cucerit Cartagina în anul 146 î.Hr., încheind astfel cel de al treilea război punic, şi, odată cu el, istoria Cartaginei independente.
Sub conducerea lui Hasdrubal cetăţenii Cartaginei s-au aparat cu vitejie. După cucerire au urmat şase zile în care oraşul a fost jefuit şi distrus. Circa 50.000 de locuitori s-au predat romanilor care i-au vândut ca sclavi. Cererea celebră a lui Marcus Porcius Cato cel Bătrân (Ceterum censeo Carthaginem esse delendam – „Mai mult eu sunt de părere că (oraşul) Cartagina trebuie distrus.") a fost pusă în practică şi construcţiile oraşului dărămate una după alta până la temelii. Legenda potrivit căreia pe întreaga suprafaţă a fost presărată sare din belşug pentru a face terenul neroditor provine din secolul al XIX-lea şi nu a fost dovedită până acum de izvoarele antice. Suprafaţa oraşului a fost totuşi pentru un secol în paragină.
Reformatorul politicii sociale romane Gaius Sempronius Gracchus încearcă să reîntemeieze în 122 î.Hr. Cartagina drept Colonia Iunonia Carthago. Aceast demers se loveşte de opoziţia senatului roman. După moartea violentă a lui Gracchus se renunţă şi la proiectul acestuia. Revitalizarea oraşului Cartagina se datorează lui Gaius Iulius Caesar. În urma victoriei avută de Julius Caesar împtriva lui Pompei în anul 46 î.Hr. a hotărât refacerea Cartaginei. Proiectul este finalizat sub domnia lui Augustus care colonizează 3000 de persoane în anul 29 î.Hr. în Cartagina. Noul oraş s-a numit Colonia Iulia Concordia Carthago.
Urmează o perioadă de dezvoltare înfloritoare a oraşului provocată de comerţul cu cereale şi ceramică. În secolul al II-lea î.Hr. oraşul număra mai mul de 300.000 de locuitori şi era după Roma, Alexandria şi Antiohia al patrulea oraş a imperiului roman. Procuratorul Cartaginei a fost proclamat în anul 238 drept contraîmpărat. chiar dacă această revoltă a fost înabuşită ea a marcat pentru împăratul Maximin Tracul începutul declinului epocii sale.
Cartagina a fost centrul creştinismului primar în nordul Africii. chiar de la sfârşitul secolului al II-lea exista în Cartagina o mare comunitate creştină. Datorită mărimii oraşului episcopul de aici era alaturi de cel din Roma cel mai important episcop din jumătatea vestică a imperiului roman. Actele martirilor din Sicilium care au fost executaţi în Cartagina în anul 180 sunt cel mai vechi document creştin în limba latină. În anul 203 îşi dau viaţa pentru credinţa creştină în arenele din Cartagina sfinţii Perpetua şi Felicitas. Părinţi bisericeşti importanţi ca Tertulian şi Ciprian au trăit şi predicat în Cartagina influenţând în mod decisiv literatura creştină de limbă latină. Ciprian a reprezentat comunitatea de acolo în perioada în care a fos episcop al Cartaginei (248-258) la nenumărate sinoade ale episcopilor africani. Majoritatea acestor întâlniri au fost prezidate de el drept prim episcop al provinciei proconsulare africa. Autoritatea acestor sinoade s-a răspândit până în Spania, Galia şi Italia. persecuţiile contra creştinilor s-au amplificat în aceeaşi perioadă. Ciprian a primit moartea martirică în 258. La sfârşitul secolului al IV-lea a studiat în Cartagina cel care avea să marcheze irevocabil teologia părţii de vest a Europei Fericitul Augustin de Hipona.
[modifică] Antichitatea târzie şi expansiunea islamică
[modifică] Galerie de imagini
 Cartagina (Teatrul roman) |
 Cartagina (Termele lui Antoninus Pius, 146-162 d.C.) |
 Cartagina (Termele lui Antoninus Pius, 146-162 d.C.) |
 Cartagina (Termele lui Antoninus Pius, 146-162 d.C.) |
 Mohammédia (Apeductul roman Djebel Zaghouan-Cartagina) |
.jpg) Mohammédia (Apeductul roman Djebel Zaghouan-Cartagina ) |
 Stradă în Cartagina |
[modifică] Literatură
- în limba engleză
- Hannibal's Campaigns. Tony Bath. New York, NY: Barnes & Noble Books, 1981.
- Late Carthaginian Child Sacrifice and Sacrificial Monuments in their Mediterranean Context. Shelby Brown. Sheffield: Sheffield Academic Press, 1991.
- Carthage: Uncovering the Mysteries and Splendors of Ancient Tunisia. David Soren, Aicha Ben Abed Ben Kader, Heidi Slim. New York: Simon and Schuster, 1990.
- The Phoenicians and the West: Politics, colonies and trade. Maria Eugenia Aubet. Cambridge: Cambridge University Press, 1987.
- în limba franceză
- M’hamed Hassine Fantar: Carthage. La cité punique. Alif – Les éditions de la Méditerranée, Tunis 1995, ISBN 9973-22-019-6.
- Bénichou-Safar, Hélène : Le tophet de Salammbô à Carthage - essai de reconstitution, Roma , École Française de Rome , 2004
- Hugoniot, Christophe : Rome en Afrique - de la chute de Carthage aux débuts de la conquête arabe, Paris, Flammarion, 2000
- Croizy-Naquet, Catherine : Thèbes, Troie et Carthage - poétique de la ville dans le roman antique au XIIe siècle, Paris , Champion , 1994
- Decret, François : Carthage ou l'empire de la mer , Paris , ´Ed. du Seuil, 1977
- Ferjaoui, Ahmed : Recherches sur les relations entre l'Orient phénicien et Carthage , Fribourg, Suisse , Éd. Univ. [u.a.] , 1993 , ISBN 3-7278-0859-4
- La vie quotidienne à Carthage au temps d'Hannibal. Gilbert et Colette Charles-Picard. Paris: Hachette, 1958.
- La légende de Carthage. Azedine Beschaouch. Paris: Gallimard, 1993.
- Itineraria Phoenicia.Edward Lipinski. Leuven: Uitgeverij Peeters en Departement Oosterse Studies, 2004.
- Carthage is also the codename of the mysterious fifth sector in the French animation series, Code Lyoko
- în limba germană
- Walter Ameling: Karthago. Studien zu Militär, Staat und Gesellschaft. Beck, München 1993, ISBN 3-406-37490-5
- Badisches Landesmuseum Karlsruhe (Hrsg.): Hannibal ad portas. Macht und Reichtum Karthagos. Begleitband zur großen Sonderausstellung in Karlsruhe. Karlsruhe 2004, ISBN 3-937345-00-0 (erschienen auch bei Theiss, Stuttgart, ISBN 3-8062-1892-7 und Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt)
- Collette und Gilbert Charles-Picard: Karthago. Leben und Kultur. Reclam, Stuttgart 1983, ISBN 3-15-010316-9
- Winfried Elliger: Karthago. Stadt der Punier, Römer, Christen. Kohlhammer, Stuttgart 1990, ISBN 3-17-010185-4
- Werner Huß: Karthago. Beck, München 1995, ISBN 3-406-39825-1
- Friedrich Rakob (Hrsg.): Die deutschen Ausgrabungen in Karthago. Bd. 1–3, Zabern, Mainz 1991-1999
- Jürgen Süß u. a.: Karthago. Macht und Reichtum der antiken Großmacht. MediaCultura, Brühl 2004, ISBN 3-00-014215-0 (CD-ROM)
- Hans Georg Niemeyer (Hrsg.): Karthago. Die Ergebnisse der Hamburger Grabung unter dem Decumanus Maximus. Bd. 1-2, Zabern, Mainz 2007, ISBN 978-3-8053-3684-0
- Christoph Eger: Vandalische Grabfunde aus Karthago. Germania 79, 2001, 347-390
[modifică] Vezi şi
- Listă a regilor Cartaginei (engl.)
