Carol al II-lea al Spaniei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Carol al II-lea al Spaniei (Carlos Segundo) (6 noiembrie 1661, Madrid - 1 noiembrie 1700, Madrid) a fost rege al Spaniei, Napoli, Siciliei, aproape întregii Italii (mai puţin Piemontul, Statele Papale şi Veneţia), şi suveran al imperiului spaniol de peste mări, de la Mexic până la Filipine. Carol a fost singurul fiu supravieţuitor al predecesorului său Filip al IV-lea, împreună cu a doua lui soţie (şi nepoată) Mariana a Austriei, tot din Casa de Habsburg. Naşterea lui a fost întâmpinată cu entuziasm de spanioli, care se temeau de conflictul ce ar fi izbucnit dacă Filip al IV-lea ar fi murit fără moştenitori.

Carol al II-lea este cunoscut în Istoria Spaniei ca El Hechizado (Cel Vrăjit), conform credinţei populare - susţinute de însuşi Carol - că incapacitatea sa psihică şi fizică era cauzată de „vrăjitorie” mai degrabă decât de cauza cea mai probabilă : secole de endogamie în cadrul dinastiei habsburge (în care căsătoriile între verişori primari sau între unchi şi nepoate erau ceva obişnuit, pentru păstrarea controlului asupra teritoriilor). Pedigreeul imediat al lui Carol a fost în mod excepţional populat cu nepoate care au născut fiii unchilor lor : mama lui Carol a fost nepoata tatălui lui Carol, fiind fiica Mariei Ana de Spania (1606-1646) şi a Împăratului Roman Ferdinand al III-lea. Astfel, împărăteasa Maria Ana a fost în acelaşi timp mătuşa şi bunica lui. Totuşi, regele a fost exorcizat, şi toţi exorciştii din regat au fost chemaţi pentru a pune întrebări directe demonilor pe care îi expulzau. Stră-stră-stră bunica lui, Ioana I a Castiliei (Ioana cea Nebună), mama regelui Carol I al Spaniei, la rândul lui Împărat Roman (Carol Quintul), a devenit complet nebună încă din tinereţe; frica unei tendinţe spre nebunie a existat în rândul habsburgilor.

Carol al II-lea a fost ultimul monarh spaniol din dinastia de Habsburg, incapacitat fizic, retardat mental şi desfigurat (posibil datorită prognatismului mandibular; nu era capabil să mestece). Limba lui era atât de mare încât cu greu se putea înţelege ce vorbeşte, şi saliva în mod excesiv. Este posibil că suferea de asemenea de boala de oase cunoscută ca acromegalie. A fost tratat ca un bebeluş până la zece ani. De teama că fragilul copil va fi suprasolicitat, a fost lăsat complet needucat, şi indolenţa sa a fost încurajată până la punctul în care nici nu se pretindea să fie curat. Când fratele său vitreg, Ioan al Austriei cel Tânăr, fiu nelegitim al lui Filip al IV-lea, a obţinut puterea prin exilarea reginei mamă de la curte, a insistat că ar trebui cel puţin să i se pieptene părul regelui.

Singura activitate viguroasă în care s-a implicat Carol a fost vânătoarea, el obişnuind să împuşte animale în rezervaţiile de la Escorial.

[modifică] Domnie

Anii domniei lui Carol al II-lea au fost unii de agonie pentru Spania. Economia a stagnat, erau probleme de foamete în regat, şi puterea monarhiei asupra diverselor provincii spaniole era foarte slăbită. Incapacitatea lui Carol de a guverna a însemnat că a fost de multe ori ignorat, şi puterea în regatul său a devenit motivul intrigilor de la curte şi a fost influenţată de interese străine, în special franceze.

Mama sa a fost regentă în mare parte a domniei sale. Deşi a fost exilată de fratele nelegitim al regelui, Ioan al Austriei cel Tânăr, s-a întors la curte după moartea lui Ioan în 1679.

Pe timpul domniei lui Carol, declinul puterii şi prestigiului spaniol declanşat de politicile Contelui-Duce de Olivares a fost accelerat. Deşi Tratatul de la Lisabona cu Portugalia din 1668 ceda enclava nord-africană Ceuta Spaniei, a fost o palidă consolare pentru pierderea Portugaliei şi a coloniilor portugheze de către Filip al IV-lea, în urma revoltei reuşite a ducelui de Braganza.

Carol a prezidat de asemenea cel mai mare auto de fe din istoria Inchiziţiei spaniole, în 1680, în care 120 de prizonieri au fost judecaţi şi 21 condamnaţi la moarte prin ardere. O carte mare, bogat decorată, a fost publicată pentru a celebra evenimentul. Către sfârşitul vieţii sale, în ceea ce a fost unul dintre puţinele gesturi independente ale sale ca rege, Carol a creat o Junta Magna (Mare Consiliu), pentru a examina şi investiga Inchiziţia spaniolă. Raportul a fost atât de incriminator la adresa „Sfântului Oficiu”, încât Inchizitorul General l-a convins pe monarhul decrepit să „destineze teribilul rechizitoriu flăcărilor” (Durants, 1963). Când Filip al V-lea a ajuns pe tron, a cerut să i se aducă raportul, dar nu s-a putut găsi nicio copie.

[modifică] Succesiunea

În 1679, la 18 ani, Carol al II-lea s-a căsătorit cu Maria Luiza de Orléans (1662-1689), fiica cea mare a lui Filip I, Duce de Orléans, singurul fiu al lui Ludovic al XIV-lea cu prima sa soţie, Prinţesa Henrieta a Angliei. Pe atunci, ea era cunoscută ca o tânără încântătoare. Este posibilă impotenţa lui Carol, deoarece nu au avut copii. Maria Luiza a intrat într-o depresie profundă şi a murit la 27 de ani, la zece de ani de la căsătoria lor, lăsându-l pe Carol, în vârstă de 28 de ani, cu inima sfâşiată.

Având în continuare nevoie de un moştenitor, în anul următor s-a căsătorit cu Prinţesa Maria Ana de Neuburg, o fiică a lui Filip Wilhelm, Elector al Palatinatului, şi soră prin alianţă cu unchiul lui, Leopold I, Împărat Roman. Cu toate acestea, nici din această căsătorie nu a rezultat vreun moştenitor.

Către sfârşitul vieţii Carol a devenit din ce în ce mai hipersensibil şi ciudat, la un moment dat cerând să fie exhumate cadavrele familiei sale pentru a le examina. S-a spus că s-a uitat la cadavrul primei lui soţii, Maria Luiza.

Când Carol al II-lea a murit în 1700, dinastia habsburgilor spanioli a dispărut odată cu el. Numise un nepot de-al său, Filip de Bourbon, Duce de Anjou (nepot al lui Ludovic al XIV-lea, şi a sorii vitrege a lui Carol, Maria Teresa de Spania - Ludovic însuşi putea fi moştenitor al tronului spaniol, căci mama sa fusese fiica lui Filip al III-lea), ca moştenitor. L-a numit pe verişorul său Carol (din ramura austriacă a dinastiei habsburgice) ca posibilă alternativă la succesiune.

Riscul ca imperiul multi-continental al Spaniei să ajungă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat crearea unei coaliţii pentru a evita succesiunea ducelui de Anjou. Acţiunile lui Ludovic au sporit temerile englezilor, olandezilor şi austriecilor, printre alţii. În februarie 1701, regele francez a obligat Parlamentul de la Paris (o adunare) să înregistreze un decret conform căruia, dacă Ludovic însuşi nu va avea moştenitori, ducele de Anjou - Filip al V-lea al Spaniei - ar renunţa la tronul spaniol în favoarea celui francez, asigurând astfel continuitatea dinastică a celei mai mari puteri terestre a Europei.

Cu toate acestea, o a doua acţiune a regelui francez „a justificat o interpretare ostilă” : în urma unui tratat cu Spania, Ludovic a ocupat mai multe oraşe din Ţările de Jos spaniole (Belgia de astăzi şi Nord-Pas-de-Calais). A fost scânteia care a aprins praful de puşcă lăsat de chestiunile nerezolvate ale Războiului Ligii de Augsburg (1689-97) şi de acceptarea de către Ludovic al XIV-lea a moştenirii spaniole pentru nepotul său.

Războiul de Succesiune Spaniol (1702-1713) a început aproape imediat. După 11 ani de războaie sângeroase pe patru continente şi trei oceane, ducele de Anjou, ca Filip al V-lea, a fost confirmat în calitatea sa de Rege al Spaniei în termeni asemănători cu cei stabiliţi de puterile europene la începutul războiul. Astfel, Tratatele de la Utrecht şi Rastatt au încheiat războiul şi „au obţinut puţin mai mult decât... ceea ce s-ar fi putut obţine în mod paşnic prin diplomaţie în 1701”. Una dintre clauzele tratatului interzicea în mod perpetuu uniunea tronurilor franceze şi spaniole.

Dinastia de Bourbon fondată de Filip al V-lea a ocupat, cu intermitenţe, tronul Spaniei de atunci, şi în prezent este reprezentată de regele Juan Carlos I al Spaniei (1975 - prezent).