Jean Alexandru Steriadi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Jean Al. Steriadi)
Salt la: Navigare, căutare
Jean Alexandru Steriadi
Jean Alexandru Steriadi (1).jpg
Jean Alexandru Steriadi - fotografie aflată astăzi la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române
Date personale
Nume la naștere Jean Alexandru Steriadi Modificați la Wikidata
Născut [1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (76 de ani)[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Căsătorit cu Eleonora (Nora) (n. Condrus)
Cetățenie Flag of Romania (1952-1965).svg România Modificați la Wikidata
Ocupație pictor Modificați la Wikidata
Activitate
Domeniu artistic litografie, Pictură în ulei, Xilogravură, gravură, Grafică  Modificați la Wikidata
Studii Universitatea Națională de Arte București, Academia de Arte Frumoase München, Academia Julian  Modificați la Wikidata
Pregătire Wilhelm von Diez[*], Gabriel Hackl, Heinrich Wolff[*], Ernst Neumann-Neander[*]  Modificați la Wikidata
Profesor pentru Henri Catargi, Hrandt Avakian, Sever Burada, Dimitrie Știubei
Mișcare artistică impresionism
Tinerimea artistică  Modificați la Wikidata
Opere importante Hamali în portul Brăilei”, „Chivuțele în Piața Mare”, „Vânzătoare de dantelă
Patronaj Director al muzeelor Aman și Kalinderu
Profesor la Școala de arte plastice din București
Logo of the Romanian Academy.png Membru titular al Academiei Române

Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, București, d. 23 noiembrie 1956, București) a fost un pictor și grafician român, profesor universitar la Școala de Arte Frumoase din București și membru titular al Academiei Române din anul 1948.

Origini[modificare | modificare sursă]

O parturiție dilematică[modificare | modificare sursă]

Data nașterii lui Jean Alexandru Steriadi a suferit de-a lungul timpului o serie de incertitudini.[2] Analiștii postbelici au opinat că artistul s-ar fi născut în ziua de 29 octombrie 1880.[3][4][5] Alții au optat pentru 29 octombrie 1881 bazându-se pe scrierile lui George Oprescu care a fost un bun prieten al pictorului.[6] Chiar Steriadi dând un interviu pentru Revista Rampa din 20 mai 1929, a dat anul 1881 ca an de naștere, fără să pomenească ziua.[7]

Istoricul Călin Dan a considerat că izvorul tuturor confuziilor pare să fi fost un necrolog pe care l-a scris Tudor Arghezi pentru Contemporanul din ziua de 30 noiembrie 1956.[2] În stilul său caracteristic, Arghezi a făcut apel la așa zisa „frăție de lapte” a „... [celor] doi prunci care trebuiau să se regăsească târziu, de la scutece și caiete, la pensulă și condei”, fapt imposibil din cauză că Arghezi s-a născut în data de 23 mai 1880.[8] Marele scriitor și poet l-a așezat, astfel, pe Steriadi într-o poveste de basm în care feții-frumoși erau legați într-o dragoste frățească de către o doică și mai apoi, au fost despărțiți până la vârsta maturității.[2]

Jean Steriadi a revenit într-o autobiografie făcută, probabil, prin anul 1950 și a spus că s-a născut în data de 29 octombrie 1880.[A][2] Incertitudini acest fel din biografia lui Steriadi, au constituit o marcă definitorie, un brand, pentru parcursul artistic și pentru întreaga personalitate a pictorului atâta timp cât a trăit.[2] De-a lungul vieții lui, și-a ascuns unele amănunte biografice în spatele unui stufăriș de aparențe ambigue și strălucitoare, destinate tocmai edificării unei măști proteice proprii.[2] Legat de dialectica prieteniei personale și de meșteșug, cultura românească a avut la începutul secolului al XX-lea un privilegiul bizar de a avea un cuplu de artiști care s-au aflat într-o complementaritate ce ducea la absolut.[2] Steriadi, care și-a construit un portret ce strălucea cu rafinamente de tip oriental ce obligă în permanență la nenumărate reveniri deoarece lipsa de claritate a dualului joc interior-exterioritate s-a complicat prin aspecte ascunse, și asceticul Theodor Pallady,[9] care s-a ascuns într-o armură construită în mod naiv și în văzul tuturor, într-un stil agresiv și tranșant, bazându-se pe complicațiile pe care le-a adus o existență intelectuală.[2] Ca urmare, întreaga analiză a biografiei artistului trebuie să fie făcută cu o tenacitate susținută pentru a releva adevărul îndepărtând prejudecățile pe care el însuși se pare că le-a ridicat într-un eșafodaj sistemic.[2] Jean Alexandru Steriadi a lăsat posterității rezolvarea propriei biografii, în timp ce Theodor Pallady a fost pentru contemporanii lui numai un artist.[2]

Familia[modificare | modificare sursă]

Părinții lui Jean Alexandru Steriadi
Portretul lui Alexandru Steriade - plachetă de Frederic Storck (1902)
Portretul Alexandrinei Houel (mama lui Jean Steriadi) - litografie (1920)

În istorie, există un Constantin Steriade care a fost amintit ca fiind ministrul de finanțe în trei dintre Guvernele pe care le-a avut Țara Românească după unirea de la 24 ianuarie 1859, adică înaintea unificării administrative a celor două principate.[2] Acestea au fost: Guvernul Constantin Al. Crețulescu (București), Guvernul Nicolae Crețulescu (București) și Guvernul Ion Ghica (București).[10] Istoricul Călin Dan a opinat că acest Steriade ar fi fost probabil bunicul lui Jean Alexandru Steriadi și cel pe care l-a amintit N. Constantinescu ca fiind beneficiarul dedicației poetice a lui Dimitrie Bolintineanu.[2][11]

Considerat ca fiind o personalitate meteorică a politicii României moderne, Constantin Steriade a avut și minusuri ce au echilibrat cariera sa fulminantă.[2] Fiul său Alexandru, tatăl lui Jean Alexandru, s-a născut în ziua de 12 aprilie 1848.[2] El a avut înclinații artistice începând din copilărie, calități care au fost estompate categoric de părinții săi.[2][7] Alexandru Steriade a publicat doar sporadic unele din realizările sale, în special desene satirice, în Revista Scrânciobul.[2] Alexandru a fost în schimb, recompensat pe deplin de primul copil Jean Alexandru față de care a avut o grijă părintească în a-i stimula și încuraja preocupările timpurii în domeniul artistic.[2] Alexandru Steriade a fost timp de douăzeci de ani director al reședințelor regale și a fost decorat cu o mulțime de ordine străine și românești.[2] Biografia sa este una învăluită de discreție, chiar dacă, probabil, a fost o personalitate influentă în acea epocă.[2]

Alexandru s-a căsătorit cu Alexandrine Houel ce era de origine franceză. Steriade, tatăl, a dat copiilor săi o educație tipică pentru marile familii burgheze ce activau în domeniul financiar.[2] Adică: lecturi solide, cunoașterea și folosirea unui instrument muzical, o viață bazată pe relații active, cunoașterea limbii franceze și învățarea desenului și a acuarelei având ca destinație finală așa numitele „caiete de salon".[2] Despre mama pictorului nu se cunosc date biografice. Există în schimb o litografie intitulată Portretul mamei artistului care a fost datată în anul 1920 și care se află astăzi la Cabinetul de stampe al Muzeului Național de Artă al României, în care se vede o apropiere fizionomică însemnată cu cea a lui Jean Steriadi.[10] Conform unui necrolog publicat la decesul tatălui artistului, pictorul a mai avut un frate de profesie magistrat.[12]

Studii[modificare | modificare sursă]

Precizarea vocației[modificare | modificare sursă]

Avântul artistic pe care Jean Alexandru Steriadi l-a avut încă din copilărie a determinat pentru mai târziu și un gust și o curiozitate pe care acesta o avea față de pictură.[13] Analiștii operei sale au susținut chiar și o aparteneță a pictorului la grupul amicilor lui Nicolae Grigorescu, cel care a avut nenumărate succese în clasa avută a acelor vremuri.[13] Unii cercetători au considerat importantă și atenția pe care Steriadi a manifestat-o pentru opera lui Ion Andreescu încă din copilărie.[14] Artistul s-a manifestat de timpuriu cu o apetență deosebită pentru muzică și desen.[15] Această realitate a fost confirmată mai târziu prin faptul că acesta a frecventat cercurile de melomani și prin mențiunile documentare care au făcut referire la prestațiile personale la pian sau la orgă „... acompaniind singur vocea sa de tenor".[7][13]

Steriade, tatăl, a tranșat practic dilema carierei fiului său spunând „... dacă mie nu mi-a fost dat să mă fac pictor, cel puțin să am fericirea să te văd pe tine".[7] Jean a păstrat tatălui său o amintire frumoasă și tandră și relativ condescendentă, considerându-l „... un om foarte cumsecade".[7][13]

Jean a urmat cursurile primare la institutul privat Schewitz-Thierin după care s-a înscris la Gimnaziul Dimitrie Cantemir unde l-a avut pe Victorian Georgescu ca profesor de desen. După cum a reieșit din declarația artistului că „... eu eram sa bête noire",[7] Georgescu nu a apreciat calitățile plastice ale elevului său.[13] A urmat apoi Colegiul Sfântul Sava unde l-a avut ca profesor de desen pe Ionescu care l-a apreciat la adevărata lui valoare, așa cum reiese tot din declarația sa „... Acesta m-a apreciat.[13] În ochii lui treceam drept unul dintre cei mai distinși elevi la desen".[7] Cercetătorii au dat valoarea de adevăr spuselor lui Steriadi deoarece studiind lista elevilor de la Sfântul Sava din acei ani se poate vedea că Jean a fost coleg de generație cu Apcar Baltazar, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion și Pan Ioanid.[13] Din această declarație lipsește Tudor Arghezi.[B]

Steriadi și-a exprimat cu precocitate frenezia artistică care l-a caracteriat în perioada maturității consumând toate rechizitele școlare după care trecea la cele ale colegilor, la bănci, precum și la tabla clasei în recreații.[13] Pentru a-și proteja propriile caiete, colegii lui Steriadi îi furnizau în permanență hârtie pentru exercițiu de desen.[13]

La vârsta de 16 ani, Steriadi a contractat o boală gravă după care a urmat anemie. Medicul i-a interzis urmarea cursurilor pe o perioadă de un an de zile.[13] Așa cum și-a amintit artistul mai târziu, el a luat o hotărâre „Ca să nu stau un an degeaba, am intrat la Belle Arte".[7][13]

Școala de Belle-Arte din București[modificare | modificare sursă]

Profesorii lui Jean Alexandru Steriadi

În anul 1896, Steriadi a intrat la Școala de Belle-Arte din București care era întâia instituție a învățământului artistic din România.[13] În acea epocă „... Școala de Belle Arte era încadrată în învățământul secundar, deși cursurile, concepția despre învățământul artistic erau de formație universitară.[13] Examenele erau alcătuite pe materii predate în sistemul prelegerii universitare, dar notația nu se făcea prin bile albe sau roșii [...] și nici prin note, ca la liceu, ci prin medalii. Cea mai mică clasificare era « mențiune onorabilă ». Unii obțineau medalia de aur sau de argint, dar cei mai mulți se alegeau la sfârșitul anului cu medalia de bronz".[16] Instituția era localizată la Podul Universității „... în aripa dinspre strada Academiei, având improvizat pe acoperiș un luminator de sticlă ce aducea în ateliere ambianța cuvenită, dar strica arhitectura nobilei clădiri".[17]

Dacă „... te înscriai la Belle Arte, absolveai sau nu școala, erai considerat elev permanent, elev pe viață. La examene te puteai prezenta fără să fi frecventat cursurile",[18] ca urmare, atmosfera universitară era de fapt una a boemei marginalizate social tocmai din cauza unui statut ambiguu de funcționare.[13] În opinia cercetătorului Călin Dan, posibilitatea de promovare socială a cursanților ca urmare a absolvirii instituției erau minime.[13] De aceea, cei cu adevărat talentați au căutat să-și definitiveze studiile în Occident, la München sau la Paris.[13] Cei mai puțin norocoși, prin simpla absolvire a școlii, erau mulțumiți cu ocuparea unei catedre de desen la școliile gimnaziale din România.[13] Acesta a fost și cazul profesorului de desen de la Gimnaziul Dimitrie Cantemir - Victorian Georgescu.[13] Oscar Han l-a prezentat pe Georgescu ca bibliotecar al Școlii de Belle-Arte care funcționa în clădirea Monetăriilor Statului, aflată la Șosea: „... O bibliotecă destul de sărăcăcioasă, abonată la câteva reviste: două englezești, una germană. Dacă nu le vedeam imediat, după câteva săptămâni dispăreau. Biblioteca deținea foarte puține volume. Un bibliotecar bătrân, Victorian Georgescu, venea seara și ne aducea câte o carte-două din biblioteca lui personală. Era un pasionat de carte și își sacrifica mult timp ca să stea între noi".[19]

La Școala de Belle-Arte, nivelul cursurilor era destul de ridicat, chiar dacă profesorul George Demetrescu Mirea a lăsat posterității o imagine destul de șifonată și din cauza neînțelegerii fenomenelor care trebuie să fie trecute prin filtrul contextual al epocii.[13] Steriadi a urmat cursurile acestei instituții timp de patru ani.[20] Profesorii aflați în vogă în acea perioadă, au fost G.D. Mirea, Eugeniu Voinescu și cunoscutul Constantin I. Stăncescu.[20]

În anul 1901, Jean Steriadi a primit o bursă de 200 de lei aur din caseta regală pentru a putea accesa cursurile unei instituții de învățământ artistic din München.[20]

Academia de Arte Frumoase din München[modificare | modificare sursă]

Münchenul - un instinct cultural românesc[modificare | modificare sursă]

Pentru generația artiștilor plastici români care s-au afirmat la pragul trecerii în secolul al XX-lea, accesarea unor cursuri în capitala Bavariei era o etapă importantă și obligatorie care trebuia să fie atinsă. Pot fi enumerați în acest sens Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Kimon Loghi, Constantin D. Stahi, Ipolit Strâmbu, Cecilia Cuțescu-Storck, Octav Băncilă, Ștefan Popescu, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Marius Bunescu, Lascăr L. Vorel și mulți alții. Ei au frecventat Academia de Arte Frumoase din München și numeroase școli particulare, fapt pentru care ei au fost pătrunși de marile contraste și tradiții, precum și de viața culturală a acestui mare oraș german.

Cu toții au vizitat Pinacoteca veche (Alte Pinakothek), unde erau expuse lucrările lui Hans Holbein cel Tânăr, Albrecht Dürer, Hans Memling, Rubens, Antoon van Dyck, Jusepe de Ribera sau Tizian, și expozițiile anuale ale secesioniștilor. Au văzut expozițiile de la Kunstverein ale maeștrilor timpului - Franz Stuck și Franz von Lenbach și Gliptoteca de la München cu pereții de roșu pompeian ce puneau în valoare marmurele antice de un alb-gălbui. De asemenea, au fost la Opera Bavareză de Stat (Bayerische Staatsoper) unde predominau repertoriile lui Richard Wagner, au intrat în cafenele și anticariate, s-au plimbat prin Parcul englez din München (Englischer Garten) și au simțit că Münchenul exala propria-i personalitate și spiritualitate. Nu au rămas insensibili la toate acestea, pentru că „... destui, artiști străini așezați acolo se simțeau în capitala Bavariei ca în vechea Athena, ori în Florența Renașterii".

Cu toate că marea artă din acea epocă se făcea în capitala Franței, istoricii de artă au constatat un comportament simptomatic al artiștilor români. Toată pleiada de plasticieni, dintre care unii care au jucat roluri importante în contextul culturii din România, au considerat că instrucția bavareză era o necesitate pentru cine dorea să-și facă un nume în plastica românească. Semnificativ în această expunere de motive, este comentariul pe care Camil Ressu l-a făcut referitor la această stare de fapt, spunând că „[...] rareori, pe atunci, un tânăr cu aspirații s-ar fi gândit că ar putea să-și facă studiile în altă parte decât în Germania, sau măcar la Viena". Acest imperativ de natură socială a satisfăcut și pe colegul său de Școală de Belle-Arte din București - Jean Alexandru Steriadi. În acest fel, și prin exemplul lui Steriadi, s-a probat la nivel istoric în privința evoluției artelor în România, că o voință colectivă născută dintr-o tradiție educațională în acest domeniu a reglat mișcările capacităților și forțelor de natură individuală pornite dintr-un instinct cultural de masă.

În opinia lui Călin Dan, școala bucureșteană oferea un studiu preparator de tip academic, care-l trecea în final pe bursierul român într-o etapă superioară, de tip coercitv, în capitala bavareză. La München, disciplina Academiei de Arte Frumoase era una severă și prin aceasta influența ei asupra atmosferei oficiale ce impregna viața orașului, era una evidentă și plină de substanță. Totul, inclusiv contactul cu marile galerii muzeale, era menit să potenteze creativitatea individuală și nu să o sufoce, așa cum se considera în mod uzual. În viața oricărui artist român care s-a școlit aici, Münchenul a reprezentat o confruntare cu problemele de înnoire a limbajului. Contactul ulterior pe care l-au avut cu Parisul a reprezentat adăugarea de noi elemente la o sinteză care mai apoi a devenit una originală. Desigur că teoria susținută de Călin Dan nu este una generalizatoare, deoarece există personalități artistice care au ignorat „varianta müncheneză” și care au urmat cursuri doar la instituțiile pariziene.

Pregătirea pentru admitere[modificare | modificare sursă]

Examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din München era unul foarte dificil. De aceea, în acele timpuri a proliferat în oraș o mulțime de ateliere și școli particulare la care au predat uneori chiar profesorii academiei. Mulți dintre artiștii veniți la München se mulțumeau cu ce învățau prin aceste școli considerate a fi preparatorii.

După declarațiile sau comentariile care au rămas posterității de la Jean Alexandru Steriadi, a rezultat că acesta s-a pregătit în vederea admiterii la academie în școala privată de pictură și desen a lui Moritz Weinholdt. Aici, studenții aveau săli separate în funcție de sexe și disciplina era una foarte severă. Moritz s-a născut la Dresda în anul 1861 și a fost elevul lui Wilhelm von Diez la Academia de Arte din München. Era specializat în tematica nudurilor și a fost membru al Secesiunii müncheneze (Münchner Sezession, fondată în anul 1892). A murit la München în anul 1905.[21]

Academia Julian[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  • A Autobiografia făcută de Steriadi în anul 1950:
  • B Ținând cont de mențiunile documentare care au rămas istoriei, există nepotriviri cu privire la afirmațiile pe care le-a făcut Tudor Arghezi, pe de o parte, și de Jean Alexandru Steriadi pe de altă parte.[10] Astfel Steriadi a vorbit despre succesele de desenator pe care le-a avut ca elev de liceu, iar Arghezi a discutat despre perioada pe care au petrecut-o împreună la gimnaziu.[10] Revenind la controversa nașterii artistului, se constată că doar Ion Theodorescu-Sion s-a născut în alt an față de Steriadi, respectiv 1882, restul colegilor săi venind pe lume în anul 1880.[10] În favoarea spuselor celor doi vine însă, indulgența înscrierilor în școlile epocii, precum și aproximația înregistrărilor în documentele de stare civilă ce era o obișnuință în acele timpuri.[10]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b RKDartists, accesat în 23 august 2017 
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u Călin Dan... pag. 5
  3. ^ Mircea Deac: în textul din albumul Jean Al. Steriadi, Editura Meridiane, 1962
  4. ^ Dan Grigorescu: Pictura românească în prima jumătate a secolului XX, în Pictura românească imagini, Editura Meridiane, 1970
  5. ^ Vasile Florea: Arta românească modernă contemporană, Editura Meridiane, 1982
  6. ^ George Oprescu: Pictura românească de la Luchian până în zilele noastre (curs litografiat), Universitatea din București, Facultatea de filosofie și litere, Seminarul de istoria artei, București, 1938-1939, p. 16
  7. ^ a b c d e f g h N. Constantinescu: Cu pictorul Jean Steriadi despre el și despre alții, în Rampa din 20 mai 1929
  8. ^ Centenar Tudor Arghezi (1880-1980), Cartea Românească, 1980, p. 21
  9. ^ Pentru datele referitoare la Theodor Pallady ce nu au trimitere, a se consulta monografia a lui Mihai Ispir: Pallady, Editura Meridiane, 1987
  10. ^ a b c d e f Călin Dan... pag. 59
  11. ^ Teodor Vârgolici: Dimitrie Bolintineanu și epoca sa, Editura Minerva, 1971 - o poezie intitulată Pe mormântul domnișoarei Ecatherina Steriade în volumul Poezii din tinerețe nepublicate încă, București, 1869, p. 167-168
  12. ^ Ziarul Adevărul din 21 ianuarie 1907
  13. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s Călin Dan... pag. 6
  14. ^ Radu Bogdan: Andreescu, vol. II, Posteritatea critică, Meridiane, 1982, p. 105
  15. ^ George Oprescu: Jean Alexandru Steriadi, Colecția Galeria artiștilor români, publicație îngrijită de profesor Christea I. Guguianu, Casa de librărie și Editura Arta, București, Ediția a II-a, 1943, p. X
  16. ^ Oscar Han: Pensule, Editura Minerva, 1970, p. 305
  17. ^ Marius Bunescu: Însemnările unui pictor, Editura Meridiane, 1965, p. 36
  18. ^ Oscar Han: Pensule, Editura Minerva, 1970, pag. 309 și 333
  19. ^ Oscar Han: Pensule, Editura Minerva, 1970, pag. 337
  20. ^ a b c Călin Dan... pag. 7
  21. ^ Thieme-Becker, vol. XXXV, Leipzig, 1942, p. 298

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Călin Dan: Jean Alexandru Steriadi, Editura Meridiane, București, 1988

Bilbliografie selectivă[modificare | modificare sursă]

  • Mircea Deac - Jean Al. Steriadi. – București: Meridiane, 1962. – 84 p.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Jean Alexandru Steriadi