Ioan A. Bassarabescu

Scriitorul Ioan A. Bassarabescu

Date personale

Născut

17/29 decembrie 1870
Giurgiu, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești

Decedat

27 martie 1952, (81 de ani)
București, Republica Populară Română

Cauza decesului

accident rutier[*]

Părinți

Alexandru Bassarbescu
Elisabeta-Eliza (n. Starostescu)

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

scriitor

Activitate

Educație

Facultatea de Litere din București

Alma mater

Universitatea din București

Partid politic

Partidul Conservator

Ioan A. Bassarabescu (n. 17/29 decembrie 1870, Giurgiu – d. 27 martie 1952, București) a fost un scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Cel de-al șaselea fiu al căpitanului Alexandru Bassarabescu, coleg de liceu la Sfântu Sava cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Ulterior a devenit primar al orașului Giurgiu. Mama se numea Elisabeta-Eliza, născută Starostescu.^[1] Lui Ioan A.Bassarabescu i s-a luat statutul de membru al Academiei de către regimul comunist din România, în 1948.

Educație[modificare | modificare sursă]

În jurul anului 1877, familia se mută la București, unde Ion Alexandru Bassarabescu urmează cursurile colegiului „Sfântu Sava” (1884-1891) și apoi Facultatea de Litere din București (1891-1897). A fost profesor de geografie în Focșani, în 1896 și din 1897 se mută la Ploiești, unde va lucra până la pensie. A scris numai proză scurtă, fiind pus de istoricii literari în rând cu Ion Luca Caragiale sau Alexandru Brătescu Voinești, deoarece a cultivat schița și momentul.^[2]

Carieră[modificare | modificare sursă]

În 1908, este cooptat în primul comitet al Societății Scriitorilor Români, iar un an mai târziu, la propunerea lui Duiliu Zamfirescu, va fi ales membru corespondent al Academiei Române; recomandat de Mihail Sadoveanu, devine, în 1935, membru plin. Nu îl ocolesc nici premiile literare, între care, în 1926, premiul „Ioan Al. Brătescu-Voinești”, și, în 1930, Premiul Național pentru proză. Se pensionează în 1935, după o îndelungată carieră didactică. Moare în urma unui accident.

Încă din liceu, Bassarabescu compune „nuvele” pentru revistele poligrafiate „Armonia” și „Studentul român”. Încurajat de profesorul Simion Mândrescu, încredințează câteva texte revistei „Mugurul”; aici își vede imprimată, în 1888, nuvela Nostalgie. Semnătura lui sau pseudonimele pe care și le alege (Arab, Ion Arab, Barion, I.A. Barion, Bion) pot fi întâlnite, în afară de „România literară”, la „Revista poporului”, unde a fost redactor, „Generația nouă”, „Adevărul” și „Românul”.^[3]

În 1893, intră în comitetul de redacție al periodicului „Românul literar”. Remarcat de B.P. Hasdeu, se apropie de „Revista nouă”. Schițele și nuvelele lui au, de pe acum, căutare în multe alte publicații: „Universul ilustrat”, „Revista theatrelor”, „Revista contimporană”, „Adevărul ilustrat”, „Revista orientală”, „Revista copiilor” și „Revista literară”.

Colaborarea (din 1896 până în 1935) la „Convorbiri literare”, unde, din 1900, e membru în comitetul de redacție, instituie, începând cu nuvela Emma, etapa de maturitate a scrisului lui Bassarabescu. A fost tradus în franceză, italiană, rusă, portugheză, bulgară. Un aer de diletantism blajin emană din intervențiile lui în materie de literatură. Cu toată tenta lor paternală, opiniile sunt intolerante în fond. Aderând, pe urmele lui Titu Maiorescu, la principiul artei pentru artă, scriitorul se dovedește un tradiționalist, speriat de excese și mefient față de „invențiuni”. Și în recenzii el își dezvăluie felul de a gândi literatura.

Exercițiul critic, la Bassarabescu, este o cale dibuitoare spre sine. Versurile lui sunt nesemnificative, palide rimări pe tema incongruenței dintre „realitatea vieții” și „visul tinereții” – temă centrală și în proza de început, în perioada deschisă de volumul Nuvele (1903), care s-ar putea numi „Bassarabescu înainte de Bassarabescu”. În afară de nuvele și schițe, a mai scris parabole pentru copii, note de călătorie, poeme în proză, monoloage satirice și epigrame sălcii.

Două comedioare de Georges Courteline, Taina familiei și Liniștea casei, traduse de el, au fost puse în scenă în stagiunea 1908-1909. Comedia Ovidiu Șicană (1908) este o adaptare liberă după La Parce de maître Pierre Pathelin. A tradus, între 1890 și 1893, din George Duruy, G.G. Byron, Alphonse Daudet și, târziu, în 1945, din Thomas Hardy.^[4]

Opere publicate[modificare | modificare sursă]

Nuvele, București, 1903
Vulturii, București, 1907
Norocul, București, 1907
Ovidiu Șicană, farsă într-un act și trei tablouri, Ploiești, 1908
Noi și vechi, București, 1909

Nenea, București, 1916

Un dor împlinit, București, 1919
Moș Stan, București, 1923
Schițe și nuvele, București, 1923
Spre Slatina, București, 1924
Un om în toată firea, București, 1927
Domnu Dincă, București, 1928
Două epoci din literatura română, București, 1928
Opere complete, 2 volume, București, 1939-1940
O scriitoare necunoscută din epoca Unirii Principatelor, București, 1940
Proză, București, 1942
Lume de ieri, Amintiri vesele și duioase, București, 1943
Schițe și nuvele, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, 1953
Schițe și nuvele, București, 1955
Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru, București, 1958
Un om în toată firea, ediție îngrijită și prefață de Tiberiu Avramescu, București, 1961
Pe drezină. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Gabriel Dimisianu, București, 1963
Scrieri alese, ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1966
Un om în toată firea, Iași, 1972
Un dor împlinit, București, 1974
Pe drezină. Nuvele și schițe umoristice, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, București, 1976
Nuvele și schițe, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, București, 1985
Un om în toată firea, ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1988

Antologii

Antologia scriitorilor români, București, 1931 (în colaborare cu V.V. Haneș)

Traduceri

Georges Courteline, Taina familiei. Liniștea casei, București, 1924

Note[modificare | modificare sursă]

^ Encyclopedia 2
^ „Biblioteca Județeană Giurgiu”. Accesat în 17 noiembrie 2022.
^ Ștefan, Elena (2006). Asalt spre crestele destinului - dicționarul personalităților giurgiuvene. Editura Cronos. p. 19.
^ „Biblioteca Județeană Giurgiu”. Accesat în 17 noiembrie 2022.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

[1] Encyclopedia 2

[2] „Biblioteca Județeană Giurgiu”. Accesat în 17 noiembrie 2022.

[3] Ștefan, Elena (2006). Asalt spre crestele destinului - dicționarul personalităților giurgiuvene. Editura Cronos. p. 19.

[4] „Biblioteca Județeană Giurgiu”. Accesat în 17 noiembrie 2022.

[1]

[2]

[3]

[4]