Sindicatul Artelor Frumoase

    Adaugă legături
    De la Wikipedia, enciclopedia liberă
    Sindicatul artelor frumoase din România
    AbreviereSAF
    Înființare12 martie 1921
    FondatorArthur Verona
    Camil Ressu
    Ion Theodorescu-Sion
    Marius Bunescu
    Emil Wilhelm Becker  Modificați la Wikidata
    Desființare20 octombrie 1950
    Zona deservităRomânia
    Observații
    Ștampila sindicatului SAF - 1921Stampila Saf.jpg
    Modifică date / text Consultați documentația formatului

    Sindicatul Artelor Frumoase (S.A.F.) a fost înființat la 12 martie 1921, în București, din inițiativa unor artiști, având în fruntea lor pe Arthur Verona, Camil Ressu și Ion Theodorescu Sion.[1]

    Datorită prestigiului de care se bucura în lumea artelor, Camil Ressu a fost ales președinte al primului sindicat al artiștilor plastici însă, nemulțumit și jignit de atitudinea cercurilor oficiale, și-a dat demisia după doi ani.[1] Marius Bunescu a participat la înființarea Sindicatului Artelor Frumoase, în 1921, fiind ales secretar, iar din 1923 până în 1927 a fost președinte al Sindicatului Artelor Frumoase.[2] Emil Wilhelm Becker a fost și el membru fondator și ulterior vicepreședinte al Sindicatului Artelor Frumoase.[3]

    În 1931, Sindicatul Artelor Frumoase a cumpărat o casă la Balcic pentru cazarea gratuită a membrilor săi. La propunerea lui Octavian Moșescu, guvernul a votat legea pentru împroprietărirea artiștilor în Balcic.[1]

    Între membrii sindicatului s-au numărat și Adam Bălțatu[4], Rudolf Schweitzer–Cumpăna[5], Leon Alexandru Biju, Lucian Grigorescu, Gheorghe Chirovici, Paul Molda, Gheorghe Simotta.

    Sindicatul Artelor Frumoase a publicat revista Pictura și sculptura, „pentru propaganda și cultura artistică”.

    Comitetul Sindicatului Artelor frumoase din România a luat inițiativa unei ședințe solemne de slăvire a Reginei Maria, fostă președintă de onoare a sindicatului. Ședința a avut loc în ziua de 19 martie 1939, în sediul propriu al Sindicatului Artelor Frumoase din str. C. A. Rosetti nr. 14 colț cu b-dul I.C. Brătianu.[6]

    Înființare[modificare | modificare sursă]

    O dată cu terminarea primului război mondial, Bucureștiul a redevenit centrul vieții artistice, aici s-au polarizat, așa cum a fost și înainte de război, majoritatea sculptorilor și pictorilor din România. Bucureștiul a dat tonul ca și înainte în materie de artă. Prin comparație cu deceniile trecute în care mișcarea artistică a fost dominată de personalități marcante care s-au grupat în Societatea Tinerimea artistică, care era promotoarea de necontestat a artei de valoare, după război a existat o luptă între artiști care s-au scindat în fel și fel de grupări și fracțiuni care aveau diferite aspirații și orientări. Opiniile acestora au fost promovate cu cerbicie de către reprezentanții lor, deseori având conotațiile violente ale unei polemici duse la extrem, fapt nemaiîntâlnit până la acel moment.

    Toată această stare de fapt, a dus la o învrăjbire a artiștilor și la înveninarea atmosferei de colaborare, fără ca dorința de a se grupa într-o asociație să fie alterată. În acele timpuri apăruse ideologia socialistă care a câștigat mulți aderenți, mișcarea sindicală fiind în expansiune. Condițiile social-economice erau unele destul de dure și raporturile artiștilor cu autoritățile au ajuns la o maximă încordare, astfel încât, s-a impus cu necesitate ca ele să fie reglementate printr-o organizație reprezentativă. Dezideratul acesta devenise mai actual ca niciodată. Ca urmare, câțiva artiști cu idei progresiste au luat inițiativa realizării acestei dorințe devenite generală. Ca atare, în ziua de 12 martie 1921, s-a organizat în Sala Esarcu a Ateneului Român, o mare adunare a sculptorilor, pictorilor și graficienilor, care a fost prezidată de Arthur Verona. Scopul principal a fost înființarea Sindicatului artelor frumoase din România. Așa cum a fost definit în statutul de constituire conceput de Camil Ressu și Ion Theodorescu-Sion, scopul era „... Apărarea intereselor morale și materiale ale artiștilor; Strîngerea legăturilor de colegialitate și solidaritate profesională; Ridicarea și menținerea prestigiului și demnității corporațiunei; Îndrumarea profesională a membrilor sindicatului prin crearea de biblioteci tehnice, publicațiuni periodice, conferințe și orice alte mijloace destinate să ducă la atingerea acestui scop; Crearea unei case de ajutor și pensiuni pentru membrii sindicatului;... etc.”

    A existat și un amendament cerut de majoritatea prezentă, includerea textului „... Chestiuni de politică nu vor face niciodată și sub niciun cuvânt obiectul dezbaterilor sau manifestărilor de orice fel ale sindicatului, comitetelor sau delegațiunilor sale.” Dezbaterile au generat un entuziasm general și ca urmare s-a trecut la alegerea celor unsprezece membri care au format primul comitet de conducere al sindicatului. Cu toate că statutul prevedea alegerea unui comitet pentru doi ani, s-a votat alegerea unuia doar pentru un an. S-au făcut listele de candidați și s-a trecut la vot. Au fost aleși: Arthur Verona, Alexandru Satmari, Traian Cornescu, Marius Bunescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Dimitrie Serafim, Oscar Han și Ion Țincu. A rămas să se aleagă la o dată ulterioară încă doi membri în locul celor care au fost în balotaj. S-au ales și cenzorii sindicatului - Ipolit Strâmbulescu, Cornel Medrea și Ștefan Dimitrescu. Tribunalul arbitral a fost format din Jean Alexandru Steriadi, Ion Theodorescu-Sion și Frederic Storck. Cei doi membri ai comitetului de conducere care au fost aleși ca urmare al balotajului, au fost Nina Arbore și Francisc Șirato.

    S-au purtat discuții pentru alegerea forului de conducere - președinte, vicepreședinți, secretar și casier, conform articolului nr. 15 din statut. A rezultat Camil Ressu ca președinte, vicepreședinții Dimitrie Serafim și Ion Țincu, Marius Bunescu ca secretar și Traian Cornescu, casier.

    Epurările legionare[modificare | modificare sursă]

    În 1940, Leon Alexandru Biju a solicitat înlocuirea conducerii sindicatului cu un reprezentant legionar. La 12 octombrie 1940, Sindicatul Artelor Frumoase i-a exclus pe pictorii și sculptorii evrei și pe cei căsătoriți cu evrei. Din acest motiv, o serie de artiști consacrați, între care Samuel Mützner, Iosif Iser, Mina Byck Wepper, Margareta Sterian, M. H. Maxy, care au fost excluși din Sindicatul Artelor Frumoase, s-au aflat imposibilitatea de a mai expune. După căderea regimului legionar, sindicatul a fost dizolvat.[7][8][9]

    La 12 decembrie 1940, Oscar Han i se plângea ministrului Artelor: "Subsemnatul n-a fost niciodată mason și n-a vizitat niciodată, nici în mod cu totul particular, vreo lojă masonică din țară sau străinătate. Totuși, dl. Dumitru Anastasescu, sculptor, și-a permis să susțină într-un grup de legionari că subsemnatul este mason". În consecință, Oscar Han a demisionat din Comisia interimară a Sindicatului Artelor Frumoase.[10]

    Reînființarea SAF[modificare | modificare sursă]

    Imediat după 1944, Sindicatul Artelor Frumoase a fost reînființat de M. H. Maxy. După datele celui care se afla în fruntea lui, în 1945 sindicatul avea 700 de membri.[11]

    Epurările comuniste[modificare | modificare sursă]

    La 27 noiembrie 1944, sub motivul „epurării elementelor fasciste” și a „colaboratorilor” regimului antonescian, Ministerul Artelor a solicitat Sindicatului Artelor Frumoase să numească o comisie alcătuită din cel puțin trei persoane care să pună în aplicare principiile de epurare a acestei instituții. Sub semnătura lui Camil Ressu, în comisie au fost numiți Corneliu Medrea, Nicolae Dărăscu, George Talaz, M. H. Maxy și Lucian Grigorescu. În numele acestei comisii, la 4 ianuarie 1945, M. H. Maxy a făcut cunoscută autorităților lista artiștilor plastici propuși pentru epurare. Într-o primă serie au fost epurați și anchetați 39 de pictori, gravori și sculptori, între care Nicolae Brana, Oscar Han, Vladimir Frimu, Puiu Anastasescu, Dan Ialomițeanu, Nicolae Stoica, Horia Igiroșanu, Eugen Ispir, Mac Constantinescu, Ștefan Băeșan, Lucia Dem. Bălăcescu, Gustav Müller, Milița Petrașcu, Hans Eder, Paul Miracovici, Ion Vlasiu și mulți alții.[12]

    Comisia de epurație condusă de M. H. Maxy a întocmit aceste liste într-o grabă și cu o confuzie evidentă, înscriind și artiști care nu au făcut parte niciodată din asociațiile artiștilor plastici (de exemplu Ștefan Dimitrie), sau chiar propunând excluderea unor artiști decedați (cazul lui Ștefan Dumitrescu, decedat din 1933).[12]

    După ce „elanul” epurărilor s-a mai liniștit și la Ministerul Artelor a fost numit Ion Popa, la 29 ianuarie 1947 Comisia de Epurare a Sindicatului Artelor Frumoase, în frunte cu Camil Ressu și cu activul M.H. Maxy, a adoptat o hotărâre de a absolvi pe cei ce erau în curs de judecare și de a reduce din pedepsele celor epurați. De diverse reduceri au beneficiat Gheorghe Vânătoru, Nicolae Brana, Alexandru Mazilescu, Horia Boicescu, Oscar Han, Lucia Dem. Bălășescu, Puiu Anastasescu ș.a.[12]

    Dizolvarea definitivă a SAF[modificare | modificare sursă]

    Dizolvarea definitivă a SAF s-a produs practic la 20 octombrie 1950, când a fost convocată o adunare a foștilor membri ai Sindicatului, spre a adopta Statutul Artiștilor Plastici. Prin Decretul nr. 226 din 25 decembrie 1950, Uniunea Artiștilor Plastici din România (UAP) era recunoscută ca persoană juridică, iar SAF se dizolva, patrimoniul său fiind preluat de UAP. Cu această ocazie, Boris Caragea a fost ales președinte, iar Gheorghe Labin a devenit secretar general al UAP.[11]

    Note[modificare | modificare sursă]

    1. ^ a b c „UNIUNEA ARTIȘTILOR PLASTICI DIN ROMÂNIA (UAP) – istoric”. Arhivat din original la . Accesat în . 
    2. ^ „Marius Bunescu”. Arhivat din original la . Accesat în . 
    3. ^ Bucureștiul multicultural: EMIL WILHELM AUGUST von BECKER
    4. ^ Adam Baltatu (1889- 1979), pictor român
    5. ^ Rudolf Schweitzer–Cumpăna
    6. ^ Ce citeau romanii acum 68 de ani?
    7. ^ „Samuel Mützner, Peisaj de iarnă”. Arhivat din original la . Accesat în . 
    8. ^ Liana Saxone-Horodi: Destine la răscruce la București, în Observator cultural, Nr. 295 / 2-8 decembrie 2010
    9. ^ Repere în arta românească: Leon Alexandru Biju
    10. ^ Oscar Han
    11. ^ a b Cristian Vasile - Câteva reflecții privind evoluția artelor plastice în primul deceniu comunist, 1945-1953
    12. ^ a b c „Nicolae Brana” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 

    Bibliografie[modificare | modificare sursă]

    • Petre Oprea: Incursiuni în sculptura românească, Editura Litera, București, 1974
    • Statutele și Regulamentul Sindicatului Artelor Frumoase (18 pagini), Atelierele Tipografiei "Poporul", București, 1922


    v • d • m
    Societăți artistice bucureștene
    v • d • m
    Membri ai Sindicatului Artelor Frumoase (1921-1950)
    Președinți
    Fondatori
    Membri
    Stampila Saf.png
    Lista este în curs de completare. Va rugăm să contribuiți la întregirea ei.
    Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Sindicatul_Artelor_Frumoase&oldid=15585574