Socrate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Filosofi greci
Filosofia antică
Bustul lui Socrate
Bustul lui Socrate
Nume - Σωκράτης Sōkrátēs
Naștere - c.470 î.Hr.
Deces - 7 mai 399 î.Hr.
Școală/tradiție -
Interese principale
epistemologie, etică
Idei importante
maieutica
Influențe A influențat
Anaxagora, Parmenide, Prodicus, Diotima

Platon, Xenofon

Socrate (greacă: Σωκράτης Sōkrátēs; n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) a fost un filosof din Grecia antică.

Viața lui Socrate[modificare | modificare sursă]

Educația[modificare | modificare sursă]

Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet (en), o curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.

De la Socrate ne-a rămas principiul:"Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic". Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere alfa si omega, fără să recunoască atunci când nu știau ceva.

Viața familială[modificare | modificare sursă]

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexene.

Viața politică[modificare | modificare sursă]

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului peloponesiac a participat la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 și 429. L-a avut ca tovarăș de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, era cât pe ce să cadă în mâinile dușmanului. În 424, cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, Socrate se regăsește în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, Socrate participă la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.

Caracterul[modificare | modificare sursă]

Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale; niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".

S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Procesul[modificare | modificare sursă]

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.

Moartea lui Socrate, tablou pictat de Jacques-Louis David, 1787. Este expus la Metropolitan Museum of Art din New York.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.

Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apărarea lui Socrate reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

  • Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.
  • Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.
  • Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.

La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de cucută.

Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați, acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie înțeleges aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.

Mesajul lui Socrate[modificare | modificare sursă]

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:

  • mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;
  • directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).

După 2500 de ani[modificare | modificare sursă]

Filosoful antic grec Socrate, care a plătit cu viața pentru învățătura și activitatea sa neconformistă, a fost achitat în 2012 după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia, fiind reprezentat de zece avocați și apărători ai drepturilor omului[1], rejudecarea procesului fiind organizată de Fundația Onassis.[2]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cosma, D., Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982
  • Bernal, J. D., Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Socrate.
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Socrate