Nicolae Grigorescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nicolae Grigorescu
Nicolae Grigorescu - Foto02.jpg
Nicolae Grigorescu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Pitaru, România Modificați la Wikidata
Decedat (69 de ani) Modificați la Wikidata
Câmpina, România Modificați la Wikidata
Părinți Ion și Ruxandra Grigorescu
Frați și surori Maria, Elena, Gheorghe și încă trei
Căsătorit cu Maria Dáncs (?)
Copii Gheorghe Grigorescu
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupație pictor Modificați la Wikidata
Activitate
Studii Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris  Modificați la Wikidata
Pregătire Anton Chladek, Sébastien Cornu  Modificați la Wikidata
Mișcare artistică neoclasicism
romantism
realism
impresionism
Școala de la Barbizon  Modificați la Wikidata
Opere importante Țărancă din Muscel, Car cu boi, Atacul de la Smârdan, Fata cu basmaua galbena.
Influențat de Anton Chladek, Théodore Rousseau, Gustave Courbet, Jean-François Millet, Jean-Baptiste Camille Corot, Charles-François Daubigny  Modificați la Wikidata
Semnătură
Nicolae Grigorescu - Semnatura.jpg

Nicolae Grigorescu (n. , Pitaru, România – d. , Câmpina, România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care artistul a ajuns la perfecțiuni ale genului. El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească.

Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima perioadă de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru catapeteasma de la Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești de la Zamfira, Epitaful și praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.

Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către politicianul Mihail Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Paris începând din toamna anului 1861. După analizele controversate ale biografilor săi, s-a înscris la École nationale supérieure des beaux-arts. Într-o epocă de plină efervenscență în căutarea unor noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismului Jean-Baptiste Camille Corot și Charles-François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.

A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari compoziții.

Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu - MiniFoto.jpg Nicolae Grigorescu
Nicolae Grigorescu - MiniFoto (3).jpg Capodopere Nicolae Grigorescu - MiniFoto (1).jpg Cronologie
Maria Danciu - MiniFoto.jpg Familie Nciolae Grigorescu - foto 1860 - mini.jpg Studii
Nicolae Grigorescu - MiniFoto (2).jpg Începuturi

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Familia[modificare | modificare sursă]

Nicolae Grigorescu împreună cu persoanele cele mai apropiate de la care au rămas imagini

Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838 în satul Pitaru din Județul Dâmbovița, în familia lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu.[1] El al fost cel de al șaselea copil din cei șapte pe care familia s-a străduit cu greu să-i întrețină.[1] Dintre cei șapte copii ai lui Ion Grigorescu există date documentare doar pentru patru: Nicolae pictorul, Gheorghe zugravul de biserici, Elena croitoreasă și Maria cea mai vârstnică dintre ei.[2] Sora pictorului Maria Ghigorț s-a măritat în anul 1844 la doar 13 ani și a murit destul de tânără.[2] Ea apare într-o fotografie (W.W. Ollenteit, București) din jurul anului 1860 alături de soțul ei. Nicolae Grigorescu a realizat un portret al acesteia care o înfățișează cosând, așezată pe o sofa. Tabloul se află astăzi la Biblioteca Academiei Române,[2] Direcția de stampe.[3]

Elena s-ar fi născut în anul 1831 și era mai vârstnică decât Gheorghe, ea fiind menționată documentar pentru prima oară ca garant (chezaș) într-un contract încheiat cu Anton Chladek.[4] Elena s-a măritat cu Filionescu, un funcționar de primărie, cu care a avut o fată Alexandrina Filionescu. De aceasta s-a ocupat Nicolae oferindu-i educație și accesul la studii la Universitatea de Litere de la Paris. După studiile pe care le-a făcut în capitala Franței, Alexandrina s-a întors la București și a deschis un renumit pension de fete în acele vremuri. Grigorescu i-a pictat, de altfel, și un foarte frumos portret.

Gheorghe era mai tânăr decât Elena, el a murit cu șase ani mai înaintea ei, în data de 31 august 1912.[5] El s-a născut prin anul 1835 și și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek.[6] La vârsta de 16 ani a fost destul de avansat în meșteșugul picturii, drept pentru care a încheiat un contract pentru zugrăvirea unei biserici, dar cu o remunerație destul de modestă. Gheorghe l-a ajutat pe Nicolae la executarea picturilor murale de la Mănăstirea Zamfira[7] în anul 1856 - 1857 și la Mănăstirea Agapia[8] în anul 1860.[9] Mai târziu, Gheorghe a intrat în rutina execuției de icoane.[9] Sporadic a mai realizat copii după ilustrate și a încercat să facă portrete, dorind să-l urmeze pe Nicolae pe tărâmul picturii.[9] Pictura lui a rămas la stadiul de diletant și ca un mijloc de a câștiga suplimentar mici sume de bani.[9]

Tatăl lui Nicolae a fost după unii biografi notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip Lenș[10] și după alții un fel de administrator.[11] Mama Ruxandra, în opinia lui George Oprescu, s-ar fi îndeletnicit cu croitoria,[12]

Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș[11] (cel care a construit Casa Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca.[1] Ion Grigorescu a murit în anul 1843 și ca urmare, soția sa Ruxandra împreună cu copiii s-au mutat la București în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, acolo unde astăzi ființează un spital pentru copii.[10] După un timp familia Grigorescu s-a mutat la o rudă de-a lor, la Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor, unde au dus o viață simplă, mulțumindu-se cu puțin.[13]

Așa cum Gheorghe (Ghiță) muncea la atelierul pictorului Anton Chladek, așa și Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la acest atelier de zugrăvit.[13] Din precizările pe care Virgil Cioflec le-a făcut despre această perioadă de ucenicie, a rezultat că Nicolae a fost pe la mai mulți meșteri zugravi până să ajungă la Chladek, la Gheorghe Puiu din Olari, mai apoi la fratele acestuia Dragomir și mai apoi la Naie Pantelimonescu care era un pictor de biserici renumit.[13] Cu timpul, Nicolae a rămas singurul susținător al familiei, elocventă în acest sens fiind mărturisirea lui din anul 1856 în care a spus că ... este împovărat de îngrijirea de existență a unei mame văduve și [a unei] sore mai mică decât mine.[14]

Pictura bisericească a lui Nicolae Grigorescu[modificare | modificare sursă]

În anul 1848, la vârsta de doar zece ani,[15] Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek.[16][13] Anton Chladek era un foarte bun portretist, un bun miniaturist, vorbea mai multe limbi și și-a făcut o clientelă importantă printre familiile boierești, intelectuali sau printre negustorii importanți ai vremii.[17]

Nicolae Grigorescu, supranumit Nicu zugravul, și cele mai importante biserici unde a pictat: Căldărușani, Zamfira și Agapia
Anton Chladek - autoportret, miniatură pe fildeș

În anul 1856 a executat picturile murale de la biserica din Baloteasca și în anul următor pe cele de la biserica din Budești.[17] La Baloteasca a pictat împreună cu Gheorghe Grigorescu, fratele lui Nicolae.[18] Familia Grigorescu locuind în mahalaua Cărămidarilor, era în proximitatea grădinii cu duzi a lui Chladek și renumele iconarului a fost un motiv suficient pentru a se explica atracția pe care Gheorghe și mai apoi Nicolae Grigorescu a avut-o pentru profesia de zugrav.[19] Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său, el a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier.[19] Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care Nicolae a ajuns la perfecțiuni ale genului, exemplu stând icoanele împărătești de la Mănăstirea Agapia.[19]

După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să confecționeze acasă iconițe pe care mai apoi le vindea pe la târguri.[20] După doi ani petrecuți cu meșterul iconar, Nicolae era pregătit pentru a-și susține traiul său și al familiei sale. [18] Cum, competiția pe piața vânzărilor de icoane era destul de importantă, începând din anul 1850, Nicolae Grigorescu a avut de luptat cu zugravi în vârstă și cu o lungă experiență, meșteșug și abilități comerciale. [18] Așa se poate explica că la o vârstă destul de fragedă, Nicolae a cunoscut și a și legat asociații în vederea realizării de icoane sau chiar de picturi murale. [18] Edificatoare în acest sens este activitatea pe care a întreprins-o la biserica din Băicoi, Grigorescu semnând în anul 1853 înaintea ajutorului său Niță Pârâiescu. [18] Astfel, icoanele de la biserica din Băicoi care sunt datate ca fiind cele mai vechi lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, sunt exemple de opere ce denotă o experiență apreciabilă, chiar uimitoare pentru o asemenea vârstă fragedă a autorului lor. [18] Mai târziu, la Mănăstirea Zamfira și mai apoi la Mănăstirea Agapia, numele colaboratorilor cu care a lucrat nici măcar nu apar în contractele întocmite în vederea executării picturilor murale. [18]

Unii biografi ai lui Grigorescu în analizele pe care le-au făcut asupra vieții acestuia, au aflat despre alți zugravi care l-au ajutat pe artist. [18] Ținând cont de diferența mare de vârstă dintre aceștia și Nicolae, biografii au tras concluzia că acești meșteri i-au fost lui Nicolae nu numai șefi de echipă, ci chiar profesori în meșteșugul zugrăvitului religios. [18] Istoricul George Oprescu a considerat acele analize ca fiind neconforme cu argumenția pe care acesta a adus-o: ei nu „...s-au întrebat în afară de orice considerație ce ar mai fi putut învăța tânărul artist de la meșteri hotărât inferiori lui Chladek”?[18] Din analiza lui Oprescu asupra puținelor icoane, dintre cele mai vechi care au rămas de la Chladek și anume Christos împărat și Fecioară cu pruncul, rezultă că stilul de execuție a urmat metodologia miniaturilor pe care acesta le-a realizat. [21] Modul de a înfățișa îndeosebi în stil catolic, icoanele diferă flagrant de icoanele care au rămas din perioada de început a lui Grigorescu.[21] Astfel, concluzia lui Oprescu a fost că Chladek miniaturistul și nu zugravul de icoane a avut o influență binefăcătoare asupra lui Nicolae Grigorescu. [22]

O lungă perioadă, Grigorescu a fost preocupat de problemele tehnice necesare desfășurării meșteșugului zugrăvelii.[22] El a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând, desigur, drumul înaintașilor săi în această direcție.[22] A încercat și soluții proprii conforme spiritului său de artist, dar fără a se îndepărta de gustul publicului care era cantonat în percepțiile de natură istorică asupra unor astfel de tematici.[22] Rezultatul nu a zăbovit să apară, și din melanjul uneori contradictoriu a acestor tendințe pe care le-a abordat, reiese că din anul 1853, el a reușit să depășească tot ce au știut să facă toți zugravii de dinainte-a sa.[22] Practic, el l-a depășit pe Aton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România.[22]

Maica Domnului cu pruncul (1860 - 1861) - de la Puchenii Mari
Sfântul Spiridon (1856 - 1857) - foto a/n - la Biserica Alexa din București

Se poate constata într-un mod de o evidență definitorie că operele de natură religioasă executate în perioada de început a celui care a fost supranumit în acea epocă ca fiind „Nicu zugravul”, nu pot fi alăturate lucrărilor realizate în producția iconarilor de rând, contemporanii lui mai tineri sau mai vârstnici.[22] Niță Pârâiescu de la Băicoi, de exemplu, nu mai este cunoscut cu nicio lucrare pe care ar fi realizat-o.[22] Colaborator la Băicoi fiind cu Nicolae, nu se poate deduce care ar fi contribuția lui în realizarea icoanei Sfântului Gheorghe, la care prima semnătură aparține lui Grigorescu.[22] Însă, la alți zugravi cu care a colaborat se pot face comparații edificatoare.[23]

În momentul în care Nicolae Grigorescu a început să execute gravuri după operele marilor maeștrii din Apusul Europei pentru realizarea compozițiilor sale de natură religioasă, el a înțeles că se impunea cu necesitate să urmeze studii de pictură serioase, așa cum predecesorii săi Iscovescu, Rosenthal sau Negulici le-au făcut prin atelierele din străinătate.[24] Nu începuse încă să picteze la Mănăstirea Zamfira, dar făcuse deja icoanele de la biserica din Băicoi sau de la Mănăstirea Căldărușani și a terminat prima lui icoană remarcabilă comandată de corporația băcăuanilor în data de 25 februarie 1856, Sfântul Spiridon.[24] În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a primi un sprijin pentru a face studii în străinătate.[24] Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată Mihai scăpând stindardul (vezi Nota H - Mihai scăpând stindardul), cu tematică istorică inspirată din cunoscuta baladă a lui Dimitrie Bolintineanu.[24] Este de amintit că versurile poetului Bolintineanu au fost o sursă de inspirație în acea epocă pentru mai multe compoziții pe care artiștii români le-au realizat în acele vremuri.[24] Tabloul trimis de Grigorescu domnitorului este astăzi dispărut și critica de artă a considerat că el nu era cu mult mai diferit în concepție și stil decât operele similare ale altor artiști contemporani lui, cum ar fi de exemplu Constantin Lecca.[24]

Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelege foarte clar ce anume dorea acesta de la domnitor. Acesta din urmă a plecat în decizia pe care a luat-o de la afirmația lui Grigorescu că nu a urmat o școală secundară în domeniu.[24] Domnitorul a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate.[24] Eforia a trimis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava, profesorilor Antonin Roques,[25] Constantin Lecca și Limburg prin care cerea acestora să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri: „... având în vighere îngrijitoare asupră-i spre a face progresul cel mai posibil, atât pentru învățătura limbei franceze și germane, cât și în studiul de arta picturii, pentru care se zice a avea predilecție”.[24] Se pare că artistul ar fi primit pentru tablou suma de 100 de galbeni de la prințul Știrbei.[26]

Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi beneficiat de cursurile de la Sfântul Sava.[27] În data de 7 septembrie 1856 a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii, o nouă petiție mult mai clară:[27]

„Dorința d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecțiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Știrbei, cu o mică compoziție intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată și dorința-mi d-a mă perfecționa în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificație în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecționare, ca să poci și eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noștri prinți”.[27]
Mihai Viteazul la Călugăreni - de Nicolae Grigorescu ~ 1857

În continuare, Nicolae Grigorescu și-a exprimat speranța că poate acum, autoritățile îi vor ... „mijloci trimiterea în Academia Romei pe care de atât timp o visează”.[28] Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor.[27] Astfel, Grigorescu a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, cam dublu față de bursa anuală a unui bursier.[27] În iulie 1857, pe la sfârșitul lucrărilor de la Zamfira, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică.[27] Acesta, la terminarea studiilor urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.[27] Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 - 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la concurs contra lui Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu.[27] Așa cum se întâmpla în uzanțele vremii, postul fusese creat special pentru Stăncescu care ceruse încă din 15 ianuarie 1857 să i se atribuie bursa rămasă liberă la revenirea lui Petre Alexandrescu în țară.[27]

Condițiile concursului erau special create pentru ca Stăncescu să câștige concursul.[27] Astfel, se cereau certificate la studiile pe care fiecare candidat le făcuse până în acel moment, precum și o scrisoare de recomandare de la profesorul cu care candidații au studiat pictura.[29] Cum, una din condiții era ca persoanele candidate să prezinte copii realizate de ei după alți autori, Stăncescu a prezentat în acest sens copii după Constantin Rosenthal[J] și Tattarescu.[29] Despre Grigorescu nu se știe cu ce anume s-a prezentat, poate cu Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni prin simplul fapt că acestă lucrare era de factură patriotică ca și Mihai scăpând stindardul care fusese expusă în aceeași galerie cu opere similare create de Theodor Aman (Ultima noapte a lui Mihai Viteazul) și de Carol Wallenstein de Vella (Bătălia de la Călugăreni) sau marele portret ecvestru al lui Mihai Viteazul creat de Lapary.[29] Constantin I. Stăncescu a câștigat bursa pentru Italia și din cauza faptului că Grigorescu nu era încă pictor de șevalet, tocmai acest lucru cerându-i-se viitorului bursier.[30] Ca urmare protectorii lui Stăncescu, nu numai că i-au acordat bursa, dar au schimbat și destinația. Au schimbat Florența - Italia, cu Paris - Franța.[30]

Nicolae Grigorescu și-a dat seama cu ocazia concursului de moravurile acelor vremuri și a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului.[30] Întâmplarea a fost să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanu și stăreția Mănăstirii Agapia i-a făcut propunerea de a zugrăvi biserica.[30] Pe când Nicolae Grigorescu picta la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza în acea vreme.[31] Văzând calitatea picturilor care se realizau sub ochii săi, Kogălniceanu a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să pretindă vreo diplomă de studii secundare.[31] Ca urmare a referatului întocmit de specialistul delegat să examineze realizările de la Agapia din anul 1860, semnat de G. Schiller, prin care se menționa că „... D. Grigorescu a lucrat pentru înalte arte, lăsând în Moldova un monument unic în arta picturii”,[32] pictorul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia precum și felicitări pentru școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care a înființat-o acolo.[31]

Începând din data de 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu putea cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri de pictură la Paris.[31] La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni și era prevăzut în bugetul Moldovei pentru anul 1862.[31]

Studii la Paris și Școala de la Barbizon[modificare | modificare sursă]

Informațiile despre studiile pe care le-a făcut la Paris sunt lapidare și pline de incertitudini. După unii biografi ai artistului, Grigorescu a lucrat câteva luni de zile în atelierul lui Sébastien Cornu, după a alții și în atelierul lui Charles Gleyre (vezi capitolul Incertitudini). Părerile au fost împărțite și vis-a-vis de studiile pe care pictorul român le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris. Cu certitudine, Grigorescu a ținut însă, la ascedența pe care Academia de Arte de la Paris era capabilă să i-o dea și ca urmare, în catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868 de la Paris, apărea ca fiind elev al lui Sébastien Cornu. Mai toate informațiile concură la faptul că pictorul român s-ar fi stabilit la Barbizon încă din primăvara anului 1862, renunțând definitiv la Academia de Arte care promova o pictură ce urma ideile academismului.

În toată perioada cât a stat la Paris, Grigorescu a executat o serie de copii după vechii maeștrii ai picturii, fapt ce indică numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, atât în timpul școlii cât și după aceea. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismului Jean-Baptiste Camille Corot și Charles-François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.

Pitorescul satului Barbizon, care avea vedere spre pădurea maiestuoasă de la Fontainebleau precum și spre câmpie, putea oferi elementele picturale necesare: bălțile și copacii falnici, luminișurile și stâncile masive. Această realitate bucolică a declanșat resortul lăuntric ce vibra în armonie perfectă cu natura poetică a țării sale. Într-un asemenea mediu natural și alături de maeștrii ai expresiei directe și libere, pictorul român s-a metamorfozat într-un artist singuratic ce a fost cucerit de spectacolul mereu schimbător al naturii. Unul dintre criticii cei mai avizați, George Oprescu, l-a definit pe Grigorescu ca fiind pe un artist vizual, în opoziție cu cei imaginativi. Catalogarea aceasta de vizual, se constituie în opinia istoricului, ca fiind cea mai importantă trăsătură a acestui observator sensibil și atent la nuanțele infinite ale universului.

Nicolae Grigorescu a preluat maniera de la Rousseau și tematica lui Millet cu subiecte ce se inspiră din legătura omului cu natura, ca și concepția picturală brută, fără artificii, adecvată motivului cu o factură echilibrată. De la Gustave Courbet a preluat modul de a-și caligrafia semnătura, adesea cu roșu într-un colț al tabloului, și dragostea pentru peisaj. Pe Camille Corot, Grigorescu l-a apreciat într-un mod deosebit, deoarece și-a însușit tehnica acestuia. Prin curiozitate și experiment el a adoptat printr-o interpretare personală fluidul pictural al maestrului francez. El a recurs adesea la puzderia de pete mici de funigei care animă peisajul, dându-i o vibrație aparte. Apropieri de opera lui Corot pot fi văzute și în tematica războiului la care a participat în anul 1877. Grigorescu a tratat scenele de campanie prin transcripții fugare care urmează îndeaproape celebrele clichés verre realizate de maestrul francez. În grafică, asemeni maestrului, a căutat efectele rembrandtiene și a explorat resursele plastice ale cărbunelui, pe care l-a tratat cu trebentină pentru a potența picturalitatea. Grigorescu a fost un inovator asemenea lui Corot prin folosirea acestui procedeu tehnic. El punea mai întâi un strat de laviu de tuș subțire, după care revenea cu cărbune diluat, în conté și accente albe de cretă. De cele mai multe ori folosea ca suport hârtia care avea culoarea gri sau albastră, fapt care ducea implicit la o mai mare catifelare a desenului.

Carieră[modificare | modificare sursă]

În cadrul "Expoziției Universale" de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.

Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurat astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.

Călătoria spre Vitré[modificare | modificare sursă]

Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu. Vitré-ul apare în tablourile lui Grigorescu ca o gingașă jucărie de porțelan[necesită citare]. Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație. Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.

Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de faianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.

Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.

Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.

Opera[modificare | modificare sursă]

Tematica religioasă[modificare | modificare sursă]

Începând de la vârsta de paisprezece ani, în perioada 1852 - 1861, Nicolae Grigorescu a pictat o mulțime de icoane, icoane mari și prăznicare, așa cum sunt cele care au rezistat timpului la biserica din Băicoi.[33] A pictat icoane în cadrul atelierului Școlii de pictură de la Mănăstirea Căldărușani după care a executat zugrăvirea în întregime a bisericii Mănăstirii Zamfira în tehnica frescei și a uleiului.[33] Tot la Zamfira a pictat toate scenele iconostasului, cele opt icoane mari împărătești, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful și praporul mănăstirii, ultimele două aflându-se astăzi la Galeria Muzeului Național de Artă al României.[33] Începând din anul 1858 a pictat în întregime biserica Mănăstirii Agapia, biserica din Puchenii Mari și altele.[33] El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească.[33] Tot în această perioadă, a realizat și câteva portrete și câteva compoziții cu tematică istorică, așa cum au fost Mihai scăpând stindardul și Mihai Viteazul la Călugăreni.[33]

Autoportret ~ 1857
Portretul lui Isaiia Piersiceanu ~ 1857

Picturile murale de la Zamfira și mai apoi picturile de la Agapia au fost cele mai importante realizări din viața artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea din România.[33] Trecând totul prin propriul său filtru și dându-le o interpretare personală în majoritatea cazurilor, el a mers, totuși, pe drumul înaintașilor săi, chiar dacă a acceptat și indicații asupra manierei de realizare sau a modului de organizare a scenelor religioase, astfel încât rezultatul să corespundă canoanelor bisericii ortodoxe române.[33]

Picturile murale și iconostasul de la Zamfira reliefează temperamentul artistului care a ocolit tiparele vechilor iconari, reușind să obțină o pictură expresivă și umană, nemaiîntâlnită până atunci în pictura bisericească românească.[33] Lucrările de la Zamfira sunt surprinzătoare pentru un artist de numai cincisprezece ani, opozante acestora stând celebrul Epitaf de la Zamfira care denotă influența marilor maeștri apuseni.[33] Probabil, Nicolae Grigorescu s-a inspirat din gravurile de epocă care pătrunseseră deja în spațiul artistic românesc.[33] Se poate constata în aceste lucrări și preocuparea pictorului pentru realizarea compoziției, urmarea stilului și pentru armonia cromaticii, acestea fiind elemente pe care critica de artă le-a considerat a fi prevestitoarele talentului excepțional pe care Grigorescu avea să-l etaleze în perioada de maturitate artistică.[33]

În picturile pe care Grigorescu le-a realizat la Zamfira și la Agapia s-a inspirat din maeștrii vechii arte europene, introducând în același timp și elemente realiste la care a adăugat chiar chipuri văzute în realitate, în pofida canoanelor ortodoxe.[34] Pictura pe care a făcut-o în această perioadă este pătrunsă de un caracter uman, laic, fapt care o detașează de tot ce realizaseră iconarii până atunci.[34] Reușitele sale slujesc scopurilor religioase și prin cromatica pe care a cultivat-o cu mare ușurință a ajuns să realizeze opera sa cea mai importantă - picturile de la Mănăstirea Agapia.[34]

Realizarea celor două mari proiecte religioase, Zamfira și Agapia, arată posterității un artist pe deplin stăpân pe mijloacele de expresie.[34] Desenul, studiul fizionomiilor, tușa, distribuția luminii, coloritul amonios, problemele ale căror rezolvare le-a găsit singur, arată un artist cu adevărat autodidact.[34]

În perioada sa de început, pictorul și-a făcut primul său autoportret[35] și portretul călugărului Isaia Piersiceanu.[36][33] Autoportretul a fost realizat prin anul 1857, el urmând stilul tradiției clasiciste, remarcându-se în el și naivitățile și inceritudinile inerente începutului.[34] Autoportretul i-a plăcut deosebit de mult lui Grigorescu, fapt care l-a determinat să-l păstreze în atelierul său din Câmpina, până la moarte.[34]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Pictorul Nicolae Grigorescu.

Alexandru Vlahuță[modificare | modificare sursă]

Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos...[37]

Henri Focillon[modificare | modificare sursă]

Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa... Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. ...El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa.[38]


Camil Ressu[modificare | modificare sursă]

Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mișcătoare, monotone ca și în ritmul doinei, grația spiritului și fanteziei. Opera lui ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru.[39]

Filatelie[modificare | modificare sursă]

Nicolae Grigorescu - Autoportret, marcă poștală din 2013.

În 2013, la 175 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu, Poșta Română a emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 9,10 lei, pe care este reprodus un autoportret din tinerețe al artistului.

Numismatică[modificare | modificare sursă]

Luni, 29 aprilie 2013, la 175 de ani de la nașterea pictorului, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic. Moneda este din argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm și greutatea de 31,103 g. Întregul tiraj al monedei, de 500 de exemplare, este emis de calitate proof, iar cantul monedei este zimțat.[40]Fiecare monedă, ambalată într-o capsulă de metacrilat transparent, este însoțită de un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității artistului.[40]

Moștenirea artistică[modificare | modificare sursă]

În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut primăriei Câmpina 200 de tablouri și schițe în peniță, creion și laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu. În prezent, acestea se află în Muzeul Național de Artă din București, iar primăria din Câmpina a câștigat în 2005 în instanță dreptul de a reintra în posesia lor.[41]

Incertitudini și controverse,[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Vlahuță 1969... pag. 8
  2. ^ a b c Oprescu VOL. I... pag. 18
  3. ^ Oprescu Vol. I... pag. 208
  4. ^ Teodora Voinescu: Anton Chladek și începuturile picturii românești, București, 1936, pag. 28
  5. ^ Gheorghe Grigorescu a decedat la Spitalul Pantelimon, conform actului de deces nr. 286/31 august 1912
  6. ^ Oprescu... pag. 16
  7. ^ Gh.I. Moisescu: Contractul lui N. Grigorescu pentru zugrăvirea bisericii de la Zamfira, în Raze de lumină, 8 (1936), pag. 182
  8. ^ Informație de natură orală de la fiica lui Gheorghe Grigorescu, informație prezentă și în Cioflec... pag. 12 și Istrate... pag. 132
  9. ^ a b c d Oprescu... pag. 17
  10. ^ a b Cioflec... pag. 5
  11. ^ a b Iliescu și Motroc... pag. 16
  12. ^ Oprescu... pag. 14
  13. ^ a b c d Cioflec... pag. 6
  14. ^ Jalbă către domnitorul Barbu Știrbei, din 7 septembrie 1856 în Florea I. Constantinescu: Două jălbi ale lui Nicolae Grigorescu, din Raze de lumină
  15. ^ Alexandru Vlahuță... pag. 11
  16. ^ George Oprescu: Primul profesor al lui Grigorescu, Anton Chladek, în Lui Nicolae Iorga, omagiu, Craiova, 1912, pag. 231 - 238
  17. ^ a b George Oprescu Vol. I... pag. 19
  18. ^ a b c d e f g h i j George Oprescu Vol. I... pag. 22
  19. ^ a b c George Oprescu Vol. I... pag. 20
  20. ^ Alexandru Vlahuță... pag. 12
  21. ^ a b George Oprescu Vol. I... pag. 23
  22. ^ a b c d e f g h i George Oprescu Vol. I... pag. 24
  23. ^ George Oprescu Vol. I...pag. 25
  24. ^ a b c d e f g h i George Oprescu Vol. I... pag. 47
  25. ^ books.google.ro: Mențiuni critice - Perpessicius - accesat 28 martie 2017
  26. ^ Virgil Cioflec... pag. 9
  27. ^ a b c d e f g h i j George Oprescu Vol. I... pag. 48
  28. ^ Florea L. Constantinescu: Două jălbi ale lui N. Grigorescu, în Raze de lumină, 4(1932), pag. 28
  29. ^ a b c Geroge Oprescu Vol. I...pag. 49
  30. ^ a b c d Geroge Oprescu Vol. I...pag. 50
  31. ^ a b c d e George Oprescu Vol. I... pag.68
  32. ^ Monitorul Oficial al Moldovei din 11 iulie 1861
  33. ^ a b c d e f g h i j k l m Alexandru Cebuc... pag. 8
  34. ^ a b c d e f g Alexandru Cebuc... pag. 9
  35. ^ Alexandru Istrati: Despre N. Grigorescu, în Calendarul Minervei, 10(1908), pag. 117
  36. ^ Barbu Brezianu... pag. 62
  37. ^ Grigorescu, capitolul Cronologie și concordanțe, Editura Meridiane, București, 1978, p.7.
  38. ^ Grigorescu, capitolul Nicolae Grigorescu un classique de la peinture roumaine, Editura Meridiane, București, 1978, p.45.
  39. ^ Grigorescu, Editura Meridiane, București, 1978, p.25.
  40. ^ a b Emisiune numismatică - monedă din argint dedicată aniversării a 175 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu
  41. ^ [http:/ by Advertisement" style="z-index: 2147483647;"> adevarul.ro/news/societate/primaria-campina-castigat-instanta-suprema-averea-nicolae-grigorescu-1_50abd92d7c42d5a663813921/index.html Primaria Campina a castigat la instanta suprema averea lui Nicolae Grigorescu]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Grigorescu
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Pictorul Grigorescu

Vezi și[modificare | modificare sursă]